OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Premiul Nobel pentru literatura pe 2007 a fost atribuit scriitoarei britanice Doris Lessing, Comitetul alegind s-o recompenseze pe „povestitoarea epica a experientei feminine, care, cu scepticism, ardoare si forta vizionara analizeaza o civilizatie divizata“, dupa cum indica, intr-un comunicat, Academia Suedeza. Romanciera britanica in virsta de 87 de ani a fost, pe rind, simbol al cauzelor marxiste, anticolonialiste, antiapartheid si feministe.

Doris Lessing, cea de-a 11-a femeie care obtine prestigiosul premiu, a devenit celebra dupa ce a publicat The Golden Notebook, in 1962. Acest roman-fluviu, recompensat in Franta cu Premiul Médicis étranger in 1976, a devenit un punct de referinta al feminismului. Potrivit France Presse, Doris Lessing, dotata cu o mare capacitate de innoire, a creat o opera bogata si variata, care numara aproximativ 50 de titluri. Nascuta pe 22 octombrie 1919, la Kermanshah, in Iran, Doris Lessing a crescut in actualul Zimbabwe, unde tatal sau s-a instalat la o mare ferma izolata pe cind scriitoarea avea cinci ani. Lessing a frecventat ca interna o scoala catolica, pe care nu a suportat-o, pina la virsta de 15 ani cind a parasit definitiv cursurile. Criticind fara mila colonia alba, scriitoarea va pastra toata viata nostalgia marilor spatii virgine scaldate de soare, prezentate in romanele sale African Stories (1964) si The Black Madonna (1988).

Dupa doua divorturi, „pentru ca mariajul este o stare care nu i se potriveste“, Lessing s-a instalat la Londra, in 1949, cu fiul sau, si a lucrat un timp ca secretara pina ce primele doua carti ale sale, The Grass is Singing (1950) si Martha Quest (1952), au facut-o cunoscuta. A urmat apoi ciclul Children of Violence, o fresca a istoriei contemporane dublata de un bildungsroman. Fosta membra a Partidului Comunist britanic, pe care l-a parasit dupa zdrobirea revoltei ungare din 1956, ea a fost comparata adesea cu romanciera franceza Simone de Beauvoir pentru ideile sale feministe. Doris Lessing a ramas o „activista“ care a publicat apoi o serie de romane SF care a inceput cu Shikasta (1981), romane psihologice, precum The Summer before the Dark, sau cu subiecte de actualitate, The Good Terrorist (1986) si The Wind Blows Away our Words (1987) – o marturie despre razboiul din Afganistan. in 1988, apare Coborirea in infern, un roman sufist. in 1995, scriitoarea publica primul volum al autobiografiei sale, Under my Skin, si isi regaseste suflul intimist in Love, Again (1996). Favorita la premiile Nobel in mai multi ani, Doris Lessing a publicat, in 1981, sub pseudonimul Jane Somers, un roman refuzat de mai multe edituri. La inceputul anilor 2000, scriitoarea a criticat regimul dictatorial al presedintelui Robert Mugabe si a fost declarata indezirabila in Zimbabwe. in prezent, Lessing locuieste intr-o suburbie londoneza si scrie carti SF.

Anul trecut, Premiul Nobel pentru Literatura a revenit scriitorului turc Orhan Pamuk. Arhitect, trecut prin jurnalism si bune lecturi de biblioteca, parcurgind dificilul drum al traditiei literar-culturale catre eposul si virtutile stilistice ale modernitatii, Orhan Pamuk a reusit sa se impuna, atit in Turcia natala, cit si in complicata lume a internationalismului multicultural. Tradus si lansat si in Romania, in excelente conditii grafice cu doua romane, Ma numesc Rosu si Viata cea noua, succesiv in 2006, Orhan Pamuk a cucerit noi admiratori si in Romania.
- Simple coincidente?
Atit in 2006, cit si in acest an, acordarea Nobelului pentru literatura a coincis cu luari de pozitie fata de ceea ce Turcia se bate – pe viata si pe moarte – sa nu recunoasca: genocidul armean. La 12 octombrie 2006, Adunarea Nationala din Franta vota un proiect legislativ (care nu a fost adoptat de Senat, prin urmare nu a intrat in vigoare) care stipula pedeapsa cu un an de inchisoare si o amenda de 45.000 de euro pentru negarea genocidului armean. Masura a suscitat o puternica reactie din partea Ankarei.

Din pacate, Franta „isi pierde pozitia privilegiata pe care o avea in sinul poporului turc“ – spunea atunci ministrul de Externe, azi presedinte, Abdullah Gül. Totusi, nu au avut loc represalii – nici diplomatice, nici economice. Cum era firesc, media internationale au speculat momentul si l-au legat in feluri dintre cele mai (ne)asteptate de proaspat nobelizatul Orhan Pamuk, el insusi urmarit in justitie de turci, pe motiv ca ar avea o „prea mare apetenta“ pentru problema kurda. Una atit de mare, incit ajungea sa lezeze statul turc prin romanele sau luarile sale publice de pozitie fata de atit de spinoasa chestiune kurda, care aduce acum Ankara, la exact un an de la precedentul Nobel, la capatul nervilor: bombardeaza pozitii kurde din nordul Irakului vecin, aruncind in aer „strategia“ americana legata de Irak (admitind ca Bush ar avea vreuna...). O noua coincidenta (sau nu!), la 11 octombrie, o comisie a Camerei Reprezentantilor din Statele Unite – aliate frenetice ale Turciei (sa ne amintim doar de puternicul lobby american pe linga UE pentru integrarea acestei tari, o figura aparte mai face inca noul prieten al Washingtonului, Nicolas Sarkozy...) – face primul pas spre recunoasterea genocidului armean comis la inceputul secolului al XX-lea.

Congresul ignora, astfel, avertismentele lansate de Turcia si ostilitatea administratiei George W. Bush fata de textul care ar periclita misiunea irakiana. Textul, adoptat cu 27 de voturi pentru si 21 impotriva, ar putea fi votat in sedinta plenara, dupa cum isi doreste lidera democrata Nancy Pelosi. „Niciodata nu este momentul potrivit“ – afirma Pelosi, „cind am intrat in Congres, in urma cu 20 de ani, nu era momentul potrivit, din cauza Uniunii Sovietice. Dupa aceea nu a fost momentul potrivit din cauza razboiului din Golf. [...] Acum nu este momentul potrivit din cauza celui de-al doilea razboi din Golf. [...] Genocidul exista si astazi. L-am vazut in Rwanda. il vedem acum in Darfur“. Nancy Pelosi crede ca adoptarea rezolutiei ar reabilita valorile aparate de Statele Unite – „rezolutia nu are caracter coercitiv; este o declaratie pe care au facut-o alte 23 de tari. Noi am fi cea de-a 24-a“. Cum era de asteptat, presedintele turc Abdullah Gül a calificat drept „inacceptabil“ textul. Liderul de la Casa Alba, ingrijorat de represaliile diplomatice turce, a mobilizat intreaga administratie impotriva acestei rezolutii.

Departamentul de Stat a reactionat exprimindu-si „deceptia“ prin intermediul adjunctului secretarului de Stat, Nicholas Burns, care a subliniat ca Turcia este „unul dintre aliatii cei mai apreciati si importanti ai Statelor Unite“ din 1952, de la intrarea in NATO. Aceasta rezolutie nu poate decit „sa afecteze relatiile dintre Statele Unite si Turcia si interesele americane din Europa si Orientul Mijlociu“ – a subliniat si purtatorul de cuvint al Departamentului de Stat, Sean McCormack. Statele Unite se vor confrunta cu o „diminuare semnificativa a parteneriatului lor cu un aliat foarte important din aceasta regiune“ – a avertizat premierul Recep Tayyp Erdogan inaintea votului din comisia americana. Textul „va aduce prejudicii considerabile relatiilor noastre cu un aliat crucial din cadrul NATO si din cadrul razboiului mondial impotriva terorismului“ – avertiza si... Bush. Condoleezza Rice si secretarul Apararii Robert Gates au fost mult mai expliciti, avertizind ca operatiunile militare din Irak si cele de aprovizionare risca sa fie afectate in mod sever de posibilele represalii diplomatice turce.

Turcia refuza sa vorbeasca de genocid in cazul masacrarii si deportarii armenilor in perioada 1915-1917, ultimii ani ai Imperiului Otoman, inlocuit in 1923 cu Republica Turcia. Potrivit armenilor, genocidul s-a soldat cu peste 1,5 milioane de victime. in schimb, Turcia recunoaste realitatea masacrelor si moartea unui numar de persoane cuprins intre 250.000 si 500.000, dar sustine ca si turcii au fost victime ale haosului instaurat in ultimii ani ai Imperiului Otoman. 23 de guverne, parlamente si organizatii recunosc oficial genocidul. Administratia americana a subliniat ca exista alte modalitati de solutionare a acestui litigiu major, asigurind in egala masura ca nu ignora „suferintele tragice“ indurate de armeni. De fapt, Statele Unite se tem ca Turcia nu va mai pune la dispozitia sa baza aeriana de la Incirlik, din sudul tarii, o adevarata placa turnanta a avioanelor cu destinatia Irak sau Afganistan. Secretarul Apararii, Robert Gates a subliniat „puternica dependenta“ americana de Turcia, tara tranzitata de 70% din cursele aeriene care asigura aprovizionarea trupelor americane din Irak, de o treime din transporturile de carburant si 95% din cele care asigura vehiculele blindate care protejeaza militarii americani de dispozitivele explozive.

„Este important de observat ca Parlamentul francez a votat o rezolutie similara si o serie de masuri au fost luate pentru a pedepsi, daca putem spune asa, francezii“ – a subliniat Gates. intr-adevar, asa cum a procedat Turcia in cazul Statelor Unite, la 11 octombrie, a facut-o si in 2001 cu Franta, cind si-a rechemat ambasadorul de la Paris in momentul in care Parlamentul francez a adoptat legea prin care recunostea ca armenii au fost victimele unui genocid comis de Imperiul Otoman in 1915. Adoptata la 18 ianuarie 2001, avind origine guvernamentala si nu parlamentara, legea a provocat o reactie vehementa (dar scurta) din partea Ankarei. Dialogul politic a fost suspendat timp de patru luni, insa, la finele lunii martie, relatiile economice erau deja normalizate. Vizita la Ankara, a ministrului de Externe francez Hubert Védrine, la 27 iulie 2001, cind s-a repus in discutie sustinerea aderarii Turciei la UE, a marcat reluarea relatiilor diplomatice cordiale.