OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cînd fostul cîştigător al Premiului Renaudot (1963), J.M.G. Le Clézio, a fost desemnat laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, stupoarea a cuprins întreaga lume, şi mai ales spaţiile din afara Europei, în care prea puţin se vehiculase povestea francezului al cărui nume (în bretonă) semnifică „les enclos“ (spaţiu împrejmuit, limitat). Premiul acordat lui Le Clézio a avut efectul unui măr al discordiei, care nu numai că a animat spiritele, dar a scos la iveală toate neajunsurile variilor spaţii literare: astfel, americanii au conştientizat brusc că sînt „o insulă“ culturală, izolată de restul lumii şi self sufficient, ignoranţi ai celorlalte mari literaturi, iar parte din francezi şi-au reamintit că mai există şi altă literatură decît cea care se autodeclamă, şi alţi autori care adoptă o strategie scriitoricească diferită de cea de self promotion. De faptul că zeiţa noir a literaturii franceze contemporane – cea care reuşeşte performanţa redactării unui roman pe an –, Amelie Nothomb, sau playboy-ul cu probleme existenţiale, Frederic Beigbeder, nu aveau să-şi revendice niciodată un astfel de premiu (care, deşi acordat pe criterii diverse – dintre care talentul literar mai şi lipseşte uneori – rămîne totuşi cel mai prestigios) nu se îndoia nimeni. Şi totuşi, „tăcutul şi pudicul“ Le Clézio, cum îl numeşte revista Lire, nu era defel un autor à la mode şi nimeni nu s-ar fi gîndit că tocmai el îşi va adjudeca distincţia. Mult mai viabil era ca premiul să-l primească Amos Oz sau Philip Roth. Motivaţia Academiei Suedeze: l-a primit pentru că e un „autor al noilor frontiere, al aventurilor poetice şi al extazului senzual“...

 

Le Magazine littéraire (numărul pe noiembrie) republică un interviu mai vechi cu Le Clézio, în care acesta afirmă două lucruri esenţiale: că scriitorului îi este greu să vorbească despre opera lui, căci „la început scriem dintr-un motiv necunoscut nouă, (...) simţim nevoia de a scrie“, şi că, la un moment dat, cînd a luat hotărîrea de a trăi vreme de patru ani (1970-1974) printre indienii Waunanas, a făcut-o pentru a înceta să fie o persoană eminamente cerebrală şi pentru a-şi descoperi şi dimensiunea „fizică“, spune el, senzitivă, acel eu profund a cărui forţă e declanşată numai de confruntarea cu propria limită. Pasionat încă din adolescenţă de riturile de iniţiere, de autori precum Golding, Kipling, Stevenson şi refuzînd să fie îndoctrinat în maniera societăţii europene, care-l educă pe om în spiritul unui unic microcosmos, propriul spaţiu cultural şi geografic, Le Clézio susţine că el „nu a vrut să uite că lumea există“, mai exact că ea se întinde şi dincolo de graniţele unei Europe autosuficiente… Cum să fie Le Clézio un autor agreat, fie chiar şi de francezi, cînd, prin adjudecarea acestui premiu, el a reamintit lumii despre îngustimea viziunii ei, punîndu-le chiar şi orgolioşilor şi infatuaţilor americani în faţă o oglindă magică în care să-şi vadă propriile trăsături deformate? Cum să-l iubească (toţi) francezii, cînd cărţile lui vorbesc despre existenţa unei alte lumi, în afară de Franţa – inima Europei, centrul ei cultural, inventatoarea literaturii şi a furculiţei (inventată, cum bine ştim, de bizantini)? Le Clézio e inevitabil un autor antipatic prin operă şi personalitate, căci, cum spune cronicarul revistei Lire, nici un alt autor n-a reuşit să-şi exprime mai bine opera prin propria conduită, prin atitudine, prin misterul degajat: Le Clézio are profilul unui entomolog, al unui cowboy cu aerul lui Steve McQueen, e un ecologist al scrisului, un apostol în sandale, o făptură enigmatică precum statuile din Insula Păcii, un tip solar, discret, care tocmai prin asta fascinează: prin discreţie, în măsura în care aceasta mai este o virtute a secolului nostru…

 

Un portret flatant, dacă ne gîndim la un altul, din Le Figaro, în care un critic compatriot îl numea, plin de ironie, „un Robert Redford al literelor“. Oare dacă Le Clézio şi-ar fi pigmentat activitatea literară cu mărunte escapade în boema pariziană, în loc să trăiască cu indienii din Embera (Panama), sau şi-ar fi dublat-o cu diverse experienţe cu miză erotico-psihedelică, în loc să studieze textele sacre mayaşe, am fi auzit mai des de el? Şi-ar fi cîştigat simpatia necesară pentru a nu mai fi contestat astăzi? Şi totuşi, în 1994, în urma unui sondaj realizat de revista Lire, Le Clézio a fost ales într-un procent de 13% scriitorul emblematic al Franţei… Dar cum numai opera poate da seama despre valoarea reală a unui autor, numai întoarcerea la text ne poate asigura claritatea judecăţii. La sfîrşit de an 2008, apar la Editura Art două cărţi ale lui Le Clézio, Raga (povestire) şi Potopul (roman) – ambele însoţite de un dosar de receptare critică, util cititorului pentru a-şi forma cum se cuvine o imagine despre autor.

 

Raga este un spaţiu privilegiat, pămînt al Fericiţilor, paradis terestru unde şi-au găsit refugiul sufletele strămoşilor melanezienilor, plecaţi pe piroga lor meşteşugită de iniţiaţi în călătoria mitică ce avea să-i poarte prin întreaga Oceanie… Fără să bănuiască ce i-ar putea întîmpina la capătul lumii, un hău nesfîrşit sau un teritoriu infernal, aceşti barbari – dotaţi cu infinit rafinament sufletesc, cu o intuiţie infailibilă de navigatori, cîştigată datorită bunei cunoaşteri a lumii înconjurătoare, şi cu respect adînc faţă de Zei, faţă de Celălalt şi faţă de propriul set de valori, printre care onoarea se află la mare preţ – au pornit la drum mînaţi de un instinct greu recuperabil în lumea de astăzi: cel al nevoii de aventură, de parcurgere a unui traseu iniţiatic, care să le înlesnească parcurgerea unei noi etape existenţiale. Cu alte cuvinte, nevoia acelei aventuri iniţiatice fără de care, în orice povestire mitică, adolescentul nu putea deveni matur. E vorba aici, evident, despre o etapă în evoluţia umanităţii – e nevoie ca şi barbarii aceştia, erijaţi în conchistadori, să pornească în descoperirea lumii, mai ales că ei sînt cu deosebire conectaţi la pulsul universului, la mersul astrelor şi al timpului. Raga e acea lume ideală, dar transformată din utopie intangibilă în paradis palpabil – adică chiar ceea ce cuceritorii teritoriilor virgine nu reuşesc.

 

Călătoria se desfăşoară urmînd o hartă astrală tainică, expresie a universului familiar al melanezienilor, care se ghidează după poziţia Ochişorilor (Matari’i, adică Pleiadele), a Cleştelui de lespezi fierbinţi sau a Preotesei (Ana-Tanua-Vahine), căci desenele de pe cer rămîn de-a pururi aceleaşi, chiar cînd uscatul sau marea îşi schimbă înfăţişarea. Şi într-o zi, se iveşte uscatul, locul unde să-şi aşeze cele trei lespezi ale vetrei, spaţiu organizat în jurul rîului Melsissi, Pentecôte, istovitoarea insulă a tuturor coastelor şi a pantelor. Povestea curge pe două planuri, unul urmăreşte călătoria autorului în această insulă misterioasă, celălalt, odiseea indigenilor pe aceste tărîmuri. Povestea de iubire despre rogojini (micronaraţiune inserată în text, alături de diferite corpusuri de versuri) se leagă de o altă istorie de dragoste, dramatică, al cărei protagonist este unul dintre primii născuţi pe insula Raga. În microcapitolul sugestiv intitulat „Insule“, naratorul aminteşte două cazuri celebre de călători care au hotărît să se stabilească în teritoriile noucucerite – Robert James Fletcher şi Paul Gauguin, care face în jurnalul său, Noa Noa, elogiul Polineziei. „Oare sînt şi eu o insulă? Sau aşa am vrut să cred?“ se întreabă naratorul, povestind totodată visul din copilărie care l-a urmat toată viaţa, determinîndu-i convertirea într-un conchistador modern: la capătul lungii sale călătorii peste mai multe mări, ajunge într-un golf scăldat într-o lumină nepămînteană, unde e întîmpinat de un popor sumbru, cu trupuri strălucitoare – e un „tărîm al desăvîrşirii“, un spaţiu privilegiat unde îl aşteaptă „împlinirea“ şi fericirea supremă. Cartea vorbeşte deschis despre efectele mai puţin faste ale colonizării, despre acel „clash“ între civilizaţii şi despre ce presupune îndeobşte întîlnirea dintre două culturi, fără să aibă însă un ton militant sau supărător moralizator. La graniţa dintre eseu şi literatură, Raga este o mică şi fermecătoare scriere parabolică, amestecînd interogaţia filozofică cu elemente de mitologie, povestirea pură, curăţată de orice podoabă literară ori lirism, cu fragmente de legendă autentice, amintind de maniera narativă borgesiană.

 

 

Tot ca o parabolă debutează şi Potopul – „La început au fost nori, şi iar nori, grei şi negri, mînaţi de vînt, opriţi la orizont de un lanţ de munţi. Totul s-a întunecat şi obiectele s-au acoperit de solzi regulaţi, asemenea lamelor de oţel, zale uşoare, care fărîmiţau, împrăştiau puţinul de lumină care mai exista“. Abordarea narativă aminteşte însă de un demers cu un grad crescut de literaturitate, avem de-a face cu un roman în toată puterea cuvîntului, redactat într-o formulă care mai aminteşte doar în formă de scrierile cu caracter mitologic atît de îndrăgite de Le Clézio. Un peisaj al descompunerii, al unei morţi latente, al autodiseminării: bulevardele lui Le Clézio atîrnă pe buza neantului, înghiţite de acelaşi cenuşiu uniformizant care pare a constitui materialul din care e făcut totul: cerul, clădirile, copacii, chiar şi feţele oamenilor... Apocalipsa în nuanţe de gri, un pachet de ţigări pe care creşte un soi de ciupercă, o tumoare-mesager a morţii şi o fereastră, la numărul 39, unde viaţa se încăpăţînează să sălăşluiască încă. În intervalul în care o misterioasă fată se iveşte din neant, străbătînd o stradă „atît cît dură zgomotul“ velomotorului pe care-l conduce, timpul, pînă atunci contractat în el însuşi, capătă o altă respiraţie, iar momentul are valoare de revelaţie pentru François Besson, care începe să vadă moartea pretutindeni. Prologul apocaliptic dă tonul întregii naraţiuni, căci o sfîşiere latentă, imperceptibilă la nivelul imaginii, dar sesizabilă în atitudinea personajelor, în acţiunile lor, pare să-i supună unei metamorfoze perpetue, una funebră, al cărei final nu poate fi altul decît... moartea. François Besson se întrupează la începutul romanului ca o fantomă din propriul trecut (de altfel, acţiunea începe cu un feedback), ca personajul ce-şi urlă neputinţa mută în „Strigătul“ lui Munch – chiar şi nuanţele sînt aceleaşi, un galben mortuar, cadaveric, fără inflexiuni ori strălucire: „Besson se scălda în mijlocul culorii. Pe chipul său galbenul devenea mai curînd brun-închis şi se degrada în multiple nuanţe, nasul îi era cadaveric, deformînd tinereţea trăsăturilor“. Momentul aminteşte de reveriile din Un om care doarme al lui Georges Perec, doar că aici personajul se lasă copleşit de nostalgie, pierdut într-un soi de lehamite metafizică în soarele orbitor ce se reflectă din tabla acoperişului; aceeaşi viziune microscopică şi cultivarea exagerată a detaliului o regăsim şi în Potopul, însă miza lui Le Clézio e clar alta decît simpla imagerie fantastic-domestică a „ochiului de muscă“.

 

Liniştea din Potopul e cea de dinaintea furtunii, de dinaintea evenimentului decisiv, întemeietor de nouă mitologie. Descoperirea magnetofonului pe care Anna, o prietenă apropiată a sa, şi-a înregistrat ultima confesiune, îl aruncă pe Besson în derizoriul panicii şi al neputinţei. Ca un Leopold Bloom refugiindu-se de realitate în realitate, care în mod straniu începe să îmbrace o formă arhetipală, Besson parcurge traseul iniţiatic, asemenea unui veritabil erou mitic, trecînd prin peripeţii odiseice (coboară în Infern), supravieţuind biblic potopului şi orbind oedipian, îmbarcîndu-se, în final, în marea Călătorie... Memorabile sînt scenele în care lui Besson, după ce şi-a ars documentele ce-l mai legau de trecut, un vînzător îi ghiceşte identitatea numai după inflexiunile vocii sau cele în care, asemenea personajului anonim din Foamea lui Hamsun, eroul rătăceşte între luciditate şi alienare printr-un oraş aflat la malul mării, covîrşit de sentimentul unei disoluţii iremediabile, accentuate de ploaia ce alternează cu vijelii cumplite, uneori navigînd în cabina confortabilă şi primitoare a propriei case prin furtuna de afară…