OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cu a XIX-a editie a Festivalului Dramaturgiei Romanesti de la Brasov s-a incheiat, cred, sezonul festivalier de toamna, realmente notabil anul acesta. Staff-ul proaspat intinerit prin asimilarea noului director economic, Mariana Hudisteanu, care s-a alaturat unei echipe ce si-a dovedit deja pertinenta organizatorica (directorul teatrului, regizorul Claudiu Goga, ori secretarul sau literar, criticul de teatru Oana Bors, trebuie neaparat amintiti), a optat pentru un model evenimential relaxant, tintind primordial catre publicul brasovean caruia, in pofida promisiunilor reiterate an de an de catre municipalitate, inca nu i se ofera o sala functionala (lasa ca intreaga cladire, din dreapta careia statuia neagra-neagra a lui Andrei Muresanu se uita crunt la trecatori, are mai degraba alura de cazarma stalinista decit de teatru preocupat de contemporaneitate; poate ca mai lesne si mai ieftin ar fi inlocuirea din temelii cu o cladire si functionala, si raspunzind criteriului estetic).

Cele noua zile de festival au insemnat unsprezece spectacole, doua productii proprii, patru bucurestene, ceilalti invitati sosind de la Iasi, Tirgu Mures, Cluj si Timisoara. Cu siguranta, programul de sala va trebui sa cuprinda, la urmatoarele editii, si date despre dramaturgii dupa textele carora s-au construit spectacolele – in definitiv, personalizarea festivalului pe asta mizeaza. In orice caz, selectia a desenat cel putin doua linii de forta: noi, aici, in Balcani ori in Est, dupa comunism (jumatate dintre spectacole) si perenitatea personajului clasic, prin lentila actualitatii (Hamletmachine, de la Odeon, si Don Juan in Soho, de la Nationalul din Cluj).

Balcanii in direct, ca sa zic asa, prin grila textelor lui Hristo Boicev si Dejan Dukovski, au generat spectacolele teatrului gazda Colonelul si pasarile, o citire plina de ironie imblinzita a lui Alexandru Dabija, si Butoiul cu pulbere, prezentat ca o fabula disimulata de catre citirea regizorala a lui Cristi Juncu. Daca personajele lui Boicev par usor fortate in folosul pariului ospiciului salvat-mistificat de mitul european, in schimb, cele ale lui Dukovski muta inteligent focosul clasicului „butoi cu pulbere“ sud-est continental din sarcina guvernelor in aceea a cutumelor, moravurilor si pasiunilor insului de toate zilele. In ambele cazuri, meritorie e sustinerea actoriceasca; e si greu sa citezi pe cineva fara a-i nedreptati colegii. Auditia citita de Claudiu Goga la Nationalul iesean, dupa Alexandr Galin, text oarecum datat la perioada gorbaciovista, este salvat intr-un spectacol plin de nerv de ciudatul si pregnantul simt al masurii de care se bucura regizorul. Personaje multe, de personalizat fara clipe de respiro (ceea ce se si intimpla), in folosul desenului general al unei lumi ex-sovietice pierdute intre nostalgie si euforie, poveste din Est care, cum se vede, nu se mai sfirseste odata.

Istoria comunismului povestita pentru bolnavii mintal inteleg, retroactiv, ca a devenit chiar un caz. Din punctul meu de vedere, este in-scenarea cea mai limpede a textului lui Visniec, aceasta a lui Florin Fatulescu, iar personajul lui Claudiu Bleont chiar pare importat direct dintr-un panopticum modelat la comanda literaturii realist-socialiste a anilor ’30. Uitarea cu program a potentialei/probabilei functii educative a artei face ca nici acum, la optsprezece ani de la despartirea de comunism, sa nu lasam din brate stereotipul „ideii inaltatoare a marxismului“ si, totodata, sa fim pusi in fata unor oferte scenice in care pina si cei mai tineri regizori sa vada mizeria care a produs peste o suta de milioane de morti, de la un capat la celalalt al lumii, ca pe un soi de idila generatoare de justificata melancolie. Spectacolul este, in definitiv, o imagine aproape fara umbra baroca ori experimentala, iar asta nu poate fi o acuza. Cit despre reactiile limita din categoria peluza, mi se pare o aiureala teoretizarea, indiferent de scop, a becalizarii. Huiduiala, orice ati spune, tot lipsa de buna crestere inseamna, ba, uneori, sugereaza necesitatea psihoterapiei.

Don Juan in Soho, pus in scena de Andrei Serban dupa P. Marber, este, cred, inca un subiect de polemica. Daca as fi fost membru al juriului, probabil ca as fi pledat ca pentru Marele Premiu sa fie acordat acestui spectacol. Aparenta lipsa de grija fata de detalii este salvata, cred, de jocul actoricesc, in primul rind al lui Cornel Raileanu, DJ-ul (caci asta inseamna, de acum, Don Juan, nu-i asa?) „Kofi Ahnan al copulatiei“, dar si de eternizarea amicala a personajului, dusman al oricarui gen de ingradiri. Urmarit continuu de pericolul tezismului, spectacolul cistiga printr-o detasare morala (desi e loc mereu pentru un pas in plus – in definitiv, nici Comandorul nu mai e ce-a fost…).
Puteau, cred, lipsi Visul, dupa Mircea Cartarescu (excesul de PR poate duce si la sastisire, in definitiv), Hamletmachine (premiul pentru coregrafia lui Razvan Mazilu l-am priceput, dar cel pentru scenografie mi se pare cam „in sine“) si, mai ales, o ratare de zile mari a Nonei Ciobanu dupa Caraman, Colonia ingerilor.
Juriul format din Luana Dragoescu, Doina Papp, Ludmila Patlanjoglu, Mircea Diaconu si George Ivascu a trimis Marele Premiu la Iasi, pentru spectacolul Auditia, cel pentru regie revenindu-i lui Cristi Juncu, al carui Butoi cu pulbere i-a adus si lui Vlad Jipa Premiul pentru cel mai bun actor, colegele sale Bianca Zurovski si Viorica Geanta Chelbea fiind laureatele la feminin, pentru rolurile din Colonelul si pasarile.