OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Destul timp, discuţia despre Eminescu s-a cantonat, pînă la oboseală, după cum o permiteau vremurile, în zona judecării compartimentelor operei sale literare şi a creativităţii pe care acest autor prolific de postume a manifestat-o. S-ar fi zis că întreg poporul român nu este decît o lume de profesori de literatură şi exegeţi pasionaţi de cultura de vîrf, ceea ce, din păcate, nu corespunde adevărului. Astăzi, cînd analfabetismul efectiv al unei părţi semnificative a populaţiei ţării este dublat de analfabetismul figurat al multor inşi din straturile reprezentative ale vieţii publice, cînd lumea nu mai face diferenţa nici cît un om din Evul Mediu între sensul literal al vorbirii şi celălalt versant, metaforic, parabolic, simbolic al ei, dezbaterea poate fi reluată, lărgită şi proiectată pe un nou fundal social.

 

Cîţiva critici au şi înţeles asta – mă gîndesc la Ioana Bot, Caius Dobrescu, Ioan Stanomir şi Ilina Gregori, de exemplu –, luînd pe cont propriu, de la capăt, din unghiuri noi şi cu intenţii diferite de cele ale predecesorilor, sondajele eminesciene referitoare la viaţa şi opera poetului. Operaţiunea, oricît de salutară ar fi ea, nu se poate face însă oricum, iar una dintre căile regale ale înnoirii în domeniu mi se pare că ar putea fi ieşirea din „autarhie“ a eminescologiei, lărgirea comparatistă a abordărilor, măsurătorile prelungite dincolo de gardul curţii căminarului de la Ipoteşti. Este normal să intereseze ce aduc nou poemele nepublicate în timpul vieţii faţă de cele din ediţia Maiorescu şi dacă proza lui Eminescu – producţie de laborator, de la un capăt la altul, mai ceva decît la Kafka – are şi o altă valoare decît cea istorică şi sentimentală. La fel de natural este să te întrebi cu privire la interesul pe care l-a stîrnit în epocă şi îl mai poate stîrni publicistica ziaristului de la Timpul, mai cu seamă că, după ce a fost gonflată între războaie de N. Iorga, ea riscă să rămînă şi astăzi greşit interpretată, în virtutea lecturilor partizane, popularizate în anii ’90 la televiziunile din circuitul naţional, de C.T. Popescu. Dar cum explicăm, de pildă, faptul că, citit lîngă poeţii francezi din generaţia lui – poeţii „blestemaţi“, desprinşi de sub pulpana redingotei lui Baudelaire –, Eminescu pare posesorul unei poetici romantice aşa zicînd „retardate“, în vreme ce, la o alăturare a lui de poeţii din arealul tedesc, tot congeneri, fostul student la Berlin şi Viena îşi relevă mai bine originalitatea, specificitatea şi filiaţiile? Tentativa de a răspunde acestei dileme va fi răsplătită prin interpretarea inadecvărilor din acea vreme – a comentatorului Hasdeu la Eminescu, dar şi a lui Macedonski la formula lirică a confratelui moldovean răpus de boala mentală – într-o cheie mai puţin anecdotică, printr-o migrare a discuţiei în zona tensiunilor tipologice şi, pînă la urmă, a diversităţii nucleelor de emergenţă a culturii naţionale în vremea marilor clasici.

 

Contextualizarea mai atentă, în beneficiul căreia lucrează o serie de istorici – nu doar literari – ai secolului al XIX-lea va conduce la o redesenare a cadrului, a raporturilor şi a relaţiilor dintre protagonişti, mişcări şi curente literare, ca şi a cazului Eminescu, nu fără avantaje majore. După cum bine spunea François Furet, „... ca întotdeauna, istoricul trebuie să reacţioneze împotriva a tot ceea ce capătă, în epoca în care scrie, un aer de fatalitate; el ştie foarte bine că aceste tipuri de evidenţe colective sînt efemere“. Va rezulta, prin urmare, ceva nu mai puţin efemer, dar, cel puţin, capabil să împrospăteze jocurile memoriei culturale, capacitatea de problematizare şi, pînă la urmă, aptitudinile operaţionale ale unui popor în raport cu moştenirea lui culturală majoră.

 

Foarte important îmi pare efortul lui Ioan Stanomir de a aproxima cît mai exact, într-o carte recent apărută la Timişoara, conservatorismul eminescian, aşa cum rezultă el din articolele, nu puţine, răspîndite prin publicaţiile tinereţii şi maturităţii lui scriitoriceşti. În sine, compartimentul publicistic merită interes măcar pentru faptul că, fiind rezultatul unor elaborări frugale, din mers, publicate prompt, textele din această sferă contrastează cu opera „majoră“ – poemele, proza, dramaturgia –, a cărei publicare a fost mereu temporizată şi chiar amînată sine die din scrupule perfecţioniste substanţiale. Totodată, elucidarea faptului că Eminescu nu a fost niciodată un filozof, un doctrinar al conservatorismului, că nu a ajuns autorul nici unei teorii originale articulate în sfera conservatorismului şi că, în concluzie, hipertrofierea rolului său în această direcţie ar fi lipsită de bază trebuie salutată cum se cuvine, ca o contribuţie veritabilă la cunoaşterea celui studiat.

 

Insistenţa pasionată cu care Ilina Gregori se ocupă de sejurul berlinez al celui trimis de Maiorescu pentru a reveni direct la o catedră universitară răstoarnă concluziile superficiale, durabil instalate în recepţia critică anterioară, referitoare la episodul studiilor germane. Metoda, verificată cu bune roade, în cărţi de notorietate precum Viena lui Wittgenstein, a lui Toulmin şi Janik, este încărcată de bune promisiuni şi ea îi permite autoarei „dansuri cu umbra poetului“, prin geografia urbană a capitalei nemţeşti, anunţînd noi întreprinderi la intersecţia contextului istorico-geografic cu biografia şi opera.

Cum spuneam însă, există interogaţii adiacente, referitoare la segmentul de timp ocupat, printre alţi eroi culturali, şi de Eminescu, absolut necesar de frecventat pentru înţelegerea nesimplificată a provocărilor cărora, printre ceilalţi, şi poetul nostru le-a răspuns. Ca să se înţeleagă mai exact la ce mă refer, voi preciza că anii de elaborare a tezei de doctorat m-au condus la ideea că lumina aruncată asupra fenomenului junimist – pe deplin meritată de acesta – riscă, în absenţa sublinierii celorlalte curente şi direcţii active şi de succes în anii respectivi, să ne falsifice percepţia prin unilateralism. Oricît de importantă ar fi fost în orientarea culturii noastre gruparea ieşeană şi conservatoare a lui Maiorescu, Carp, Pogor şi Rosetti, în acelaşi timp şi în concurenţă cu ea s-a afirmat şcoala din jurul lui Hasdeu, dominantă în Bucureştii „vizirului“ Brătianu, naţionalistă şi liberală, cu bune deschideri şi înspre Occident, ilustrînd alte poetici şi fiind ilustrată de alte personalităţi culturale (de la Gr. Tocilescu şi Ionnescu-Gion, V.A. Urechia şi Al. Vlahuţă la Gh. Dem. Teodorescu şi Lazăr Şăineanu).

 

Unde mai pui că nici măcar această concurenţă, înregistrată cu jubilaţie de aceia care savurau farsele şi poanta, nu epuiza direcţiile, Contimporanul lui Dobrogeanu-Gherea, socialist, radical la adresa ciocoismului din societatea românească, fiind un terţ pol de orientare ideologică în cultura română a timpului, poate mai puţin influent la nivelul discipolilor (măcar pînă la apariţia lui Panait Istrati), dar cel puţin la fel de interesant prin deschiderea operată şi prin prestaţia lui Gherea însuşi. Dacă asupra lui Maiorescu şi Carp s-a stăruit încă destul de devreme, monografiile dedicate lui Hasdeu şi hasdeenilor au apărut abia începînd cu anii ’80 ai secolului trecut (Vistian Goia), iar lectura lui Z. Ornea în zona gherismului au fost continuate abia de curînd, dintr-o altă perspectivă, de condeieri precum Cristian Preda. De ce Alecsandri era pentru unii poetul „naţional“, şi nu Eminescu, de ce pentru alţii Eminescu era mai important şi de ce, în fine, ierarhiile celui de-al treilea pol difereau de celelalte două nu poţi afla decît continuînd elucidările de acest fel. Ele sînt de natură să corecteze impresia lovinesciană că paseismul conservator, cînd nu retrograd, de la începutul secolului al XX-lea, cel care urma să dea naştere, ulterior, mişcărilor de extremă dreaptă, nu vine nici în primul rînd şi nici exclusiv de la Eminescu.