OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In ce masura poti aproxima oare un subiect supertitrat, un subiect despre care nu numai ca se vorbeste in toate felurile posibile, ci care, mai mult, vorbeste de la sine, despre sine, prin prezenta sa cu totul indispensabila? Despre jurnalism in sens larg, despre televiziune in particular, despre media pur si simplu vorbeste toata lumea, care cum se pricepe si cum crede de cuviinta. Discutiile se poarta tot mai mult pe modelul pro si contra, insa, pe masura ce taberele devin tot mai bine divizate si mai pregatite in a-si sustine argumentele, se pierde din vedere esentialul.

Toate aceste polemici nu lasa in urma lor decit discursul usor ridicol al „aparatorilor“ cadrului mediatic, care imbratiseaza repetitiv argumentul „libertatii presei“ fara sa constientizeze insa pe deplin implicatiile extrem de sofisticate, impuse de modernitatea politica, ale acestei sintagme. De cealalta parte se afla „acuzatorii“ care vin fie sa conteste scalimbaiala adusa in prim-plan de show-urile televizate, fie (pentru a nu deveni prea prozaici) sa blameze extrem de direct presa de caderea in oligarhie.
Nu sustin in nici un chip ca, pina intr-un punct, nu ar exista ceva adevarat in argumentele ambelor „parti“. Insa imi permit sa consider cel putin justa o abordare a subiectului, daca nu una academica, cel putin una care sa se fundamenteze pe o coerenta a demonstratiei si pe o eleganta a limbajului.

Exista in acest sens mai multe discutii deschise de nume importante, de cele mai multe ori apartinind mediilor univeritare, dintre care Homo videns a lui Giovanni Sartori (Humanitas, Bucuresti, 2005), Despre presa, a lui Umberto Eco, initial o conferinta, publicata mai apoi in Cinci scrieri morale (Humanitas, Bucuresti, 2005) si Despre televiziune a lui Pierre Bourdieu (Art, Bucuresti, 2007). Fireste, acestea sint numai trei exemple, nepropuse insa aleatoriu, relevanta alegerii fiind data deopotriva de faima si de rigoarea intelectuala a autorilor, cit si de punctul in care este situat centrul de greutate al abordarii: depolitizarea politicii.
Poate ca prea putini sint cei care constientizeaza cit de cit si prea multi cei care nu constientizeaza deloc, insa noi sintem tranzitarii unei epoci in care politica, in sensul sau tare, devine orice altceva: politica se depolitizeaza si, pe masura ce isi pierde esenta dura, se socializeaza si se mediatizeaza. De aici pleaca intregul discurs polemic, atit de actual.

In stiintele politice, conceptul de politica, vorbind la modul cel mai simplist cu putinta, este conceput sub doua forme: orizontal si vertical. Politica raportata la modelul democratiei orizontale este cea originara in spatiul lumii antice, atunci cind practic orice cetatean putea participa la viata publica. In fapt, exista astazi acea confuzie recurenta, prin care diverse figuri politice sint intitulate, complet lipsit de sens si autenticitate, „animale politice“. Aceasta sintagma este, fara nici un fel de legatura cu directia utilizarii sale contemporane, cea prin care Aristotel da cel mai bine seama de organizarea politica ce pune un semn de egalitate intre social si politic. In polis-ul atenian, in lipsa oricarei organizari institutionale si a mijloacelor de delegare a reprezentantilor, socialul era totuna cu politicul, prin acea indreptatire (si indatorire) a oricarui cetatean de a lua parte la chestiunile de interes comun, prin gestul prezentei sale in piata publica. Cu alte cuvinte, orice cetatean era un „animal politic/social“ in conditiile in care acesta este acea fiinta rationala, care locuieste printre oameni si care are puterea de a delibera asupra chestiunilor comune.

Democratia antica difera fundamental de ceea ce numim noi astazi democratie, prin prisma faptului ca ea nu concepe Statul! Iar democratia moderna se bizuie in mod fundamental pe o istorie care refuza mult timp sa se numeasca democratie, preferind, in schimb, Republica. Ne aflam acum in mediul filozofiei de secol XVII, care introduce notiunile de separatie a puterilor si de institutionalizare a puterii, producind astfel, usor, usor, o verticalizare a politicii. Odata cu secolul al XIX-lea, care produce drepturile politice ale cetateanului, prin dobindirea dreptului acestuia de a-si alege reprezentantii, vechea democratie se repliaza pe noua republica, devenind democratie reprezentativa. Principala calitate a acesteia este de acum mandatul reprezentativ, si nu cel imperativ, deoarece singura legatura care se stabileste intre alegatori si reprezentantii lor se produce in momentul alegerilor. In democratiile moderne, ce au ca fundament politic constitutionalismul si reprezentarea, ideea de „popor politic“ nu poate si nu trebuie sa existe.

Aici este punctul in care istoria evolutiva si ideatica a politicii se intersecteaza brutal cu mass-media, acea idee catre care se intorc filozofia si sociologia de sfirsit de secol XX. Ele insa nu condamna nimic, ci doar privesc si analizeaza caracterul antimodern al mass-mediei, desavirsit prin insusi efectul numarul unu pe care boom-ul mediatic il produce: personalizarea votului. Opinia publica, ceea ce Jürgen Habermas numea acea „maniera“ de manifestare politica a cetatenilor in absenta alegerilor, nu se mai lasa structurata de partide politice sau crezuri ideologice, ci doar de imagine. Prin aceasta personalizare a votului, caracterul reprezentativ, de altfel indispensabil in democratiile moderne (despre care ne place noua atit de mult sa vorbim fara sa avem insa mare habar despre ce inseamna cu adevarat) se pierde, iar esenta modernitatii coboara indarat, catre polis-ul atenian.

Politica se depolitizeaza, devenind astfel un bun comun, extrem de vandabil. Dar acest lucru nu trebuie aruncat asupra presei sau a televiziunii per se. Ceea ce este discutabil nu este caracterul acesteia de mijloc de informare sau de mediu destinat polemicii constructive, ci efectul stergerii rationalitatii individului. Cu alte cuvinte, asa cum spunea Sartori, homo sapiens se transforma in homo videns, un animal construit de televiziune, a carui minte nu mai este formata din concepte, constructii mentale abstracte, ci din imagini.
Prioritatea jurnalistului devine in cea mai mare masura vinatoarea senzationalului, in timp ce prioritatea politicienilor pare sa fie exploatarea senzationalului, iar a publicului larg savurarea senzationalului. Aceste fapte diverse au ca efect mai mult sau mai putin imediat vidul politic. Pierre Bourdieu, afirma in acest sens in Despre televiziune (atragindu-si extrem de multe critici) ca „reducerea vietii la anecdota si la birfa fixeaza atentia asupra unor evenimente lipsite de orice fel de consecinte politice, ce sint dramatizate in scopul de a extrage invataminte din ele sau pentru a fi transformate in probleme de societate“.

Nu exista o morala aparte. In fond, probabil aceasta este si marea problema a zilelor noastre: dorinta partilor de a ajunge intr-o forma sau alta la morala: a mediei de a fi moralizatoare si a publicului de a lua aminte. Este, insa, o morala de ghetou, o morala de secol XXI, care, pierzindu-si cu totul caracterul etic, se limiteaza la „Asa e bine/asa e rau“, „asa se face/asa nu se face“. Ceea ce se ignora este raportarea la ceva. Or, tocmai aceasta lipsa de repere ne provoaca acea superpotenta care ne creeaza iluzia ca avem puterea (si dreptul!) de a face si de a desface lumea in care traim: de la a ne da cu parerea despre viata lui cutare si a lui cutare, pina la a da jos guverne si a legifera decizii de razboi si pace.