Secolul care a trecut a fost fără
îndoială caracterizat de revenirea la interogaţia
fundamentală a filozofiei: întrebarea şi răspunsurile
referitoare la fiinţă. Privind în urmă, nu e de mirare ca
epoca nenumăratelor revoluţii (sociale şi spirituale) să fi
revenit la această întrebare fundamentală. După ce ştiinţa,
descoperind şi investigînd textura cea mai rafinată a
materiei, a coborît în inima atomului şi a atins stratul
instabil al lumii la scară cuantică, filozofiei nu îi rămînea
decît să îşi inventeze un nou început. De aceea,
secolul al XX-lea a fost dominat de Heidegger. El a fost cel care
şi-a dedicat opera întoarcerii gîndirii la întrebarea
cea mai importantă, întrebarea asupra sensului Fiinţei. Acest
sens nu putea fi decît preconceptual (ante-predicativ),
preştiinţific, explicarea înţelegerii de dinaintea oricărei
înţelegeri.
Deşi secolul lui Heidegger s-a
încheiat şi, odată cu el, şi interogaţiile heideggeriene
asupra fiinţei, în spaţiul romånesc unii consideră că
nu este loc decît pentru această gîndire şi pentru
fenomenologie, ignorînd faptul că, dincolo de graniţele
noastre, noi tradiţii de gîndire au avut deja un destin
împlinit şi au creat noi curente în ontologie. Să fie
oare această zăbovire a unora un semn al propriei mediocrităţi?
În ceea ce mă priveşte, mă
număr printre cei care sînt convinşi că nu trebuie să
rămînem la Heidegger. Bineînţeles, nu trebuie să
minimalizăm realizările sale, contribuţia sa la istoria gîndirii,
însă trebuie să conştientizăm faptul că opera sa a fost un
simplu pas.
În spiritul evoluţiei, propun să
ne îndreptăm privirea către alte „povestiri“ ale Fiinţei:
ontologiile imanenţei, denumite şi ontologiile virtualului.
Exponentul clasic al acestei gîndiri este Gilles Deleuze. De ce
nu am fi interesaţi de un gînditor care a fost în
acelaşi timp radical şi echilibrat, dedicat spiritului democratic
şi vitalismului, a cărui operă promovează diversitatea eterogenă
a dorinţei şi realizarea fără compromis a acesteia? Un filozof
preocupat de afirmarea diferenţei, luptîndu-se pentru
drepturile corpului şi pentru stoparea reducerii acestuia la un
formalism, un gînditor opus sistemului, adoptînd gîndirea
deschisă, mişcarea spiritului şi experimentul gîndirii.
Complexitatea – o nouă paradigmă
Deleuze participă la marele proiect
(post)modern de critică a reprezentării, instituind logica sensului
în locul căutării tradiţionale a adevărului, a cărui
imposibilitate este proclamată pe urmele lui Nietzsche. Creatorul
gîndirii non-ierarhice, promotorul nomadismului combate
idealismul transcendent prin imanenţa creatoare a vieţii. Această
gîndire postmetafizică este susţinută de vasta ţesătură a
referinţelor sale: artişti plastici (Francis Bacon, Cézanne,
Barnet Newman), scriitori (Artaud, Proust, Melville, Lewis Carroll,
Beckett), matematicieni (Riemann), nenumăraţii regizori de cinema
etc. Lista nu este deloc scurtă, filozoful creînd o reţea
referenţială de multe ori inaccesibilă celor care se ocupă strict
de filozofie. De asemenea, Deleuze s-a arătat interesat de
transpunerea în gîndire a „suprafeţei“ fugitive a
evenimentului. Pe scurt, Deleuze a fost şi este un gînditor al
complexităţii.
Eterogenitatea lumii nu va putea fi
explicată prin intermediul Unului sau Multiplului. Deleuze anunţă,
încă din primele sale cărţi, că distribuirea Fiinţei în
funcţie de raportul Unu-Multiplu este eronată, prima sarcină a
(post)modernităţii filozofice fiind să se poziţioneze în
afara acestui raport. În loc de Multiplu, Deleuze va fi
preocupat de multiplicităţi, iar Unul va deveni Unul-lume sau
Unul-imanenţă, ţinta supremă a gîndirii. Aceeaşi „voce“
trebuie căutată pentru miile de voci ale Multiplului, acelaşi
ocean va trebui descoperit pentru toate picăturile care îl
compun, aceeaşi tensiune a Fiinţei este conţinută în toate
fiinţele. Totul este eveniment, creaţie, multiplicitate. „Fiinţa
este evenimentul unic în care toate celelalte evenimente
comunică între ele. (…) Fiinţa – care este deopotrivă
Sens – este poziţionarea în vidul tuturor evenimentelor
sintetizate într-un singur eveniment, expresia nonsensului care
este sumă a tuturor sensurilor“ (Logique du sens). Ca fiinţe
umane, sîntem traversaţi de o actualizare a Unului-lume,
Unul-imanenţă. Acest exterior (Afară) al fiinţei noastre, acest
dincolo de noi-înşine al Fiinţei este ceea ce face orice
lucru să apară şi să trăiască. Pentru ca indivizii să atingă
punctul în care sînt apropriaţi de o determinare
pre-individuală – Unul-imanenţă –, trebuie să îşi
depăşească propriile limite şi să cunoască dezintegrarea
actualizării lor de către virtualitatea infinită, care este
veritabila fiinţă a actualizării. Fiinţa este neutră, egală, în
afara oricărei ierarhizări, în sensul în care Nietzsche
vorbeşte despre imposibilitatea de a determina valoarea vieţii.
Lucrurile rezidă, în mod inegal, în această fiinţă
egală. Întotdeauna este necesar a şti dacă o fiinţă îşi
depăşeşte limitele prin apropierea de propria limită.
În căutarea Fiinţei punctul de
pornire va fi întotdeauna un caz particular. Întotdeauna
Deleuze va fi preocupat de indicarea unui caz particular al unui
concept. Prin această metodă, lumea îşi recucereşte dreptul
la eterogenitate. Inevitabil va fi vorba de cazul unui anumit pictor
şi modul în care el îşi va impune propria logică a
senzaţiei sau de un anumit regizor şi modul în care va crea o
imagine a timpului prin arta sa cinematografică.
Încă de la primele genealogii
decupate din istoria filozofiei şi pînă la contribuţiile
sale în compania lui Guattari, Deleuze va crea moduri
experimentale ale Fiinţei, deveniri destinate tot atîtor
răspunsuri cu privirea la interogaţia asupra acestei probleme
fundamentale. Gîndirea există numai în măsura în
care Fiinţa se „spune“ pe sine în gîndire.
Eroarea lui Heidegger
Greşeala fenomenologiei şi a lui
Heidegger a constat în supraestimarea conceptului de
intenţionalitate. Ideea potrivit căreia conştiinţa este
direcţionată către lucru şi îşi semnifică sieşi lumea
constituie iluzia lui Heidegger. Intenţionalitatea era menită să
depăşească capcana psihologismului şi a naturalismului, deşi
acest concept eşuează prin inventarea unui nou psihologism fiindcă
intenţionalitatea poate fi cu greu deosebită de un proces de
învăţare. Intenţionalitatea restaurează un psihologism al
sintezelor conştiinţei şi semnificaţiilor, un naturalism al
experienţei „sălbatice“ şi al lucrului, al lăsării-să-fie a
lucrului în lume. „Atîta timp cît rămînem
la cuvinte şi fraze, putem să credem în existenţa unei
intenţionalităţi prin care conştiinţa vizează ceva şi îşi
semnifică sieşi (ca donatoare de semnificaţii); credem în
existenţa unei experienţe sălbatice care lasă lucrul să fie prin
intermediul conştiinţei. Dar «punerea între paranteze»
de care se prevalează fenomenologia ar fi trebuit s-o împingă
pe aceasta să depăşească cuvintele şi frazele în direcţiaenunţurilor, iar lucrurile şi stările de lucruri în direcţiavizibilităţilor. Însă enunţurile nu vizează nimic deoarece
nici nu se raportează la ceva şi nici nu exprimă un subiect, ci
doar trimit la un limbaj, la o fiinţă-limbaj care le oferă nişte
obiecte şi nişte subiecţi proprii şi suficienţi ca variabile
imanente. Iar vizibilităţile nu se desfăşoară în
interiorul unei lumi sălbatice care s-ar afla deja deschisă în
faţa unei conştiinţe primitive (antepredicative), ci doar la o
lumină, la o fiinţă-lumină care le oferă nişte forme, nişte
proporţii şi nişte perspective propriu-zis imanente, libere de
orice privire intenţională“ (Gilles Deleuze, Foucault).
Intenţionalitatea se prăbuşeşte în
prăpastia creată între a vedea şi a vorbi, în
nonrelaţia dintre ele. Ambele (a vedea şi a spune) sînt
cunoaştere, dar nu vom vedea lucrul despre care vorbim şi nu vom
vorbi despre ce vom vedea, ca în acel text al lui Foucault:
cînd vom vedea o pipă vom spune „Ceci n’est pas une pipe“,
ca şi cum intenţionalitatea s-ar nega pe sine, s-ar surpa din
interior. La Heidegger şi în fenomenologie, depăşirea
intenţionalităţii a dus la Fiinţă, la Pliul Fiinţei.
Deleuze a trebuit să recunoască
meritul lui Heidegger de a fi depăşit intenţionalitatea şi de a
„merge“ către Fiinţă. Însă autorul lui Fiinţă şi
timp menţine substratul ontologic al intenţionalităţii, acesta
constînd în relaţia sau comunitatea de sensuri dintre
dimensiunile actualizate ale Fiinţei într-o altă dimensiune.
Unitatea Fiinţei este interpretată de Heidegger ca o convergenţă
hermeneutică, ca o relaţie analogică ce poate fi descifrată între
dimensiunile (vizibilul şi limbajul) în care aceasta rezidă.
Heidegger nu înţelege că rezultatul unităţii ontologice nu
este o armonie a lucrurilor, nici o stare intermediară (între)
în care relaţia poate fi gîndită în afara
oricărui pămînt (fundament), ci mai degrabă o indiferenţă
a tuturor termenilor implicaţi faţă de orice formă de relaţie.
Heidegger rămîne în interiorul fenomenologiei, nefiind
convins pînă la capăt asupra univocităţii Fiinţei.
Univocitatea ontologică nu exclude
diferenţele
Univocitatea Fiinţei nu înseamnă
că fiinţa este Unu în sens identitar sau numeric. Forţa
Unului-imanenţă stă în faptul că fiinţele sînt
multiple, diferite şi divergente. Unul-Tot este compatibil cu
formele multiple ale Fiinţei. Însă pluralitatea formelor nu
implică diviziunea în interiorul Fiinţei. Altfel spus, în
acelaşi singur sens Fiinţa este spusă în toate formele sale.
Atributele imanente ale Fiinţei care exprimă puterea infinită a
Unului sînt distincte formal, dar rămîn egale.
În fiecare formă a Fiinţei se
vor găsi diferenţe individualizante care pot fi numite fiinţe.
Însă aceste diferenţe, aceste fiinţe nu au puterea de
distribuţie care poate fi atribuită unei specii. Pentru Deleuze,
fiinţele sînt grade locale de intensitate singulare. Fiinţele
sînt modalităţi expresive ale Unului. Univocitatea cere ca
sensul să fie identic din punct de vedere ontologic pentru toate
fiinţele. Fiinţa este spusă în unul şi acelaşi sens cu
privire la tot ceea ce este spus. Iar consecinţa acestei univocităţi
este că multiplul (fiinţelor, semnificaţiilor) există în
univers prin diferenţa numerică: o diferenţă pur formală în
ceea ce priveşte forma Fiinţei la care se referă şi pur modală
în ceea ce priveşte individuaţia sa. Multiplul nu poate fi
decît de ordinul simulacrului. Lumea fiinţelor este teatrul
simulacrelor Fiinţei.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters