OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Heidegger însuşi marcase diferenţa dintre Fiinţă şi fiinţe prin conceptul de Ereignis (evenimentul aproprierii care face posibil accesul nostru, al muritorilor, la dansul cosmic al zeilor, al planetelor, al cerurilor, un nume pentru emanaţia spontană a fenomenelor). Prin metoda asumată – de experimentare a cazurilor particulare ale unui concept, Deleuze dezvăluie multiplicitatea eterogenă a diferitelor nume ale Fiinţei.

„Nu fiinţa se împarte conform exigenţelor reprezentării, ci toate lucrurile se repartizează în cuprinsul ei în univocitatea simplei prezenţe (Unul-Tot)“ (G. Deleuze, Diferenţă şi repetiţie). Gîndirea va trebui să intuiască nomadismul Fiinţei – mişcarea imprevizibilă a univocităţii sale în interiorul egalităţii absolute a simulacrelor – prin multiplicarea numelor (metaforelor teoretice, conceptelor) şi printr-o continuă elevare a diviziunilor sale. Gîndirea va trebui să adopte o formă suplă şi flexibilă, nu să se rezume la cîteva diviziuni formale ale Fiinţei.

 

Eroarea cea mai mare, potrivit lui Deleuze, este că Fiinţa a fost întotdeauna „spusă“ în funcţie de sensul identităţii sale. Fiinţa nu trebuie enunţată potrivit identităţii sau non-identităţii sale. „Ni actif ni passif, l’être univoque est neutre. Il est lui même extra-être, c’est-à-dire ce minimum d’être commun au réel, au possible et à l’impossible.“ („Nici activă, nici pasivă, Fiinţa univocă este neutră. Este o extra-fiinţă, acel minim de fiinţă comun realului, posibilului şi imposibilului“ – G. Deleuze, Logique du sens)

 

Gîndirea nu va putea fi sigură pe sine decît atunci cînd va atinge acel punct neutru în care activul şi pasivul sînt legate de distribuţia ontologică a unui sens indivizibil, fiinţelor fiindu-le restaurată mişcarea lor imprevizibilă, o mişcare ce reduce la tăcere orice opoziţie dialectică în interiorul acestora (în fiinţe). Este căutată astfel o gîndire capabilă să meargă pînă la capăt, atingînd limita puterii sale, care este pusă în mişcare printr-un caz particular de gîndire, un caz ce nu este obligatoriu realizat în gîndirea filozofică şi care poate foarte bine să fie făcut de un scriitor, de un pictor sau de un regizor de cinema. Toţi pot propune moduri experimentale ale fiinţei prin operele lor.

 

Sarcina care îi rămîne filozofiei este de a determina modul în care devine posibil sensul Unului, iar prin Sens nu trebuie să se înţeleagă o aparenţă, ci un efect de suprafaţă, produs de acel grad zero al structuraliştilor – semnificantul fără referent. Fără ca aceştia să fie conştienţi, structura, atît de preţuită de structuralişti, este o „maşină“ care produce un sens lipsit de corp, însă un sens care nu trebuie căutat în aglomerarea de semnificări, ci într-o dimensiune a inconştientului în care sensul este produs întotdeauna ca funcţie a nonsensului (dimensiune opusă profunzimilor psihologice şi sensului originar al lui Freud). Nonsensul este ceea ce nu are sens, dar care, în activarea sensului, este opusul acestuia sau absenţa sa. Forţa şi libertatea rezidă în singularităţi care sînt în mai mare măsură noi-înşine decît propriul sine. Vom fi pulverizaţi: eu-însumi va fi întotdeauna o suprafaţă peste care pielea mea se va întinde, pentru că pielea este cel mai profund lucru cu putinţă. Ea este traversată de sisteme circulatorii, de ecouri şi evenimente care produc mai mult sens, mai multă libertate şi mai multă forţă decît orice altă realitate. Nu ne rămîne decît să dăm o „voce“ singularităţii sale.

Virtualul, imanenţa, evenimentul

„Virtualul“ este unul dintre numele date Fiinţei în filozofia lui Deleuze. Împreună cu perechea sa semantică actualul, opoziţia este menită să dea seama de emanaţia univocă a Fiinţei. Cuplul actual/ virtual este necesar pentru a determina dacă o fiinţă actuală îşi dobîndeşte fiinţarea ca funcţie a virtualităţii sale. Virtualul este „fundamentul“ actualului. Este Fiinţa tuturor fiinţelor, pentru că acestea din urmă sînt modalităţi ale Unului, iar Unul este întruchiparea modurilor sale. Virtualul nu trebuie confundat cu posibilul, deoarece, dacă raportăm un lucru la posibilitatea sa, vom separa existenţa sa de conceptul său – care va poseda totalitatea caracteristicilor sale. A exista înseamnă a traversa suprafaţa Unului ca simulacru sau ca intensitate. Unul va putea rezida în ceea ce există, virtualul pentru care existentul este o actualizare, şi nu va putea fi separat de ceea ce există fiind imanent existenţei. Virtualul nu va putea fi separat de real. Virtualul va fi actualizat în fiinţe ca forţă imanentă, eludînd orice asemănare cu actualizările sale. „Virtualul nu se opune realului; el posedă o realitate deplină prin el însuşi. Procesul său este actualizarea. Am greşi dacă am vedea aici o ceartă de cuvinte: e vorba de existenţa însăşi. (…) Actualizarea virtualului se face, dimpotrivă, prin diferenţă, divergenţă sau diferenţiere. Actualizarea nu rupe mai puţin cu asemănarea ca proces decît cu identitatea ca principiu. Termenii actuali nu seamănă niciodată cu virtualitatea pe care o actualizează: calităţile şi speciile nu seamănă cu raporturile diferenţiale pe le întruchipează; părţile nu seamănă cu singularităţile pe care le întruchipează. În acest sens, actualizarea, diferenţierea este întotdeauna o adevărată creaţie.“ Existenţa, înţeleasă ca actualizare a virtualului, nu este creată, ci este creaţia însăşi.

Suveranitatea Unului este dublă: pe de o parte fiinţa actualului este un mod temporar al Unului – gîndirea ca virtualitate – iar pe de altă parte, Fiinţa (Unul) gîndirii va fi întotdeauna virtualul. Virtualul este „fundamentul“ actualului, în sensul că acesta este fiinţa virtualităţii pe care actualul o actualizează. Numai virtualul este propriul său fundament, fiind fiinţa tuturor virtualităţilor, fiind agentul de diferenţiere al acestora. Tot ceea ce există: amintirile, visele, lumea sub diferitele ei imagini sînt circuite relative faţă de acest Tot. Ele sînt grade sau moduri de actualizare împrăştiate între cele două extreme: actualul şi virtualul.

Viaţa-eveniment

Ducînd la extrem suveranitatea Unului, virtualul ca parte a realului şi deci fiinţă-imagine cu o parte actuală şi una virtuală, Deleuze va crea, pe urmele lui Bergson, o gîndire a indiscernabilului. Potrivit autorului lui Materie şi memorie, timpul se va împărţi în două fluxuri asimetrice: unul care face posibilă trecerea fiecărei clipe ca prezent şi celălalt care va „stoca“ trecutul. Actualul va fi recunoscut în trecerea clipelor din prezent, iar virtualul (Fiinţa) în prezervarea trecutului (memoriei, duratei etc.). Întotdeauna imaginea actualizată a prezentului va trece, iar imaginea virtuală a trecutului va rămîne. Timpul va fi acea sinteză între actualizarea prezentului şi virtualitatea trecutului.

 

Poate cel mai enigmatic text scris vreodată de Deleuze este chiar ultima sa scriere. În Immanence: une vie pe Deleuze îl interesează viaţa singulară şi impersonală în momentul în care aceasta nu este încă decisă, viaţa-eveniment care nu poate fi cuprinsă de subiectivare, viaţa care nu devine-subiect, viaţa căreia nu i s-a adăugat încă durată, cum ar spune Bergson, acel „ansamblu de imagini“ (Materie şi memorie) al percepţiei pure. Pentru a putea scrie despre această temă, el foloseşte figura nou-născutului: „Se pare că o viaţă singulară s-ar putea lipsi de individualitate, de orice alt concomitent care să îl individualizeze. De exemplu, copiii foarte mici seamănă toţi între ei şi aproape că nu au individualitate, însă au singularităţi: un surîs, un gest, o faţă caraghioasă, evenimente (s.m.) lipsite de caracter subiectiv. Nou-născuţii sînt cuprinşi de o viaţă imanentă care este potenţialitate pură“ (G. Deleuze, Deux régimes de fous, Paris, Minuit, pp. 359-363)

Discursul asupra evenimentului este o tendinţă de a considera realitatea ca fiind impersonală. Devenirile, forţele, corpul, multiplicităţile, fluxurile presupun o revizuire a filozofiei ca funcţie a unei gîndiri ce datorează mai mult domeniului materiei lipsite de dimensiunea memoriei şi deci de relativizarea eului gînditor decît subiectului. În această gîndire, fiinţa-imagine este absolvită de funcţia sa reprezentaţională, pentru a deveni o interfaţă pentru interogaţiile asupra fiinţei, asupra naturii realităţii. Cu alte cuvinte, imaginea devine o figură ontologică. Această nouă misiune a imaginii este realizată prin discursul asupra evenimentului – fenomenul fără trecut.

Fiinţa apare ca eveniment unic pentru tot ceea ce se întîmplă în modurile cele mai diverse, eventum tantum pentru toate evenimentele, formă a formelor. Evenimentul va fi totodată evenimentul sensului, pentru că Fiinţa nu va putea fi spusă fără ca aceasta să existe. Imanenţa este întotdeauna suspendată în viaţă. Imanenţa nu este imanentă vieţii, ci este o viaţă (une vie), puterea completă. Virtualul (un alt nume pentru imanenţă) va fi o „conştiinţă“ absolută, imediată, a cărei activităţi nu se referă la o fiinţă anume, ci este actualizată constant într-o viaţă. Într-o anumită măsură, gîndirea evenimentului limitează ontologia la studiul conştiinţei: numai ceea ce trăieşte, ceea ce este acum, ceea ce este ireductibil la trecut, ceea ce nu poate constitui obiectul unei cunoaşteri, „poate avea“ o ontologie. Între viaţa şi moartea unui individ, există un moment, un interval de indecidabilitate între viaţă şi moarte. Viaţa unui individ face deci posibilă o viaţă impersonală şi singulară care eliberează evenimentul pur de „accidentele“ interiorităţii şi exteriorităţii.

 

Evenimentul pur este eliberat de subiectivitatea şi obiectivitatea lucrurilor care se întîmplă. Evenimentul pur este singularitate, viaţă neutră, impersonală, dincolo de categoriile de bine şi de rău ale subiectului.

 

O viaţă imanentă poartă în ea singularităţile actualizate în fiinţe prin subiectivări. O viaţă inomabilă nu are „momente“, ci numai „între-momente“, „între-timpuri“. Aspectele indefinite ale unei vieţi îşi pierd în asemenea măsură indeterminarea, încît ocupă un „plan de imanenţă“.

 

Planul de imanenţă sau planul de consistenţă, denumit şi imagine a gîndirii (image de la pensée), este imanent numai faţă de sine. „Planul de imanenţă nu prezintă decît evenimente, adică lumi posibile în calitate de concepte, (…) Evenimentul nu raportează trăirea la un subiect transcendent = Eu (Moi), ci, dimpotrivă, se raportează la survolarea imanentă a unui cîmp fără subiect; Celălalt nu redă transcendenţa unui alt eu, ci restituie orice alt eu imanenţei cîmpului survolat. Planul de imanenţă este pre-filosofic, fiind atît ceea ce trebuie gîndit, cît şi ceea ce nu poate fi gîndit. Vom spune că Planul de imanenţă este, în acelaşi timp, ceea ce trebuie să fie gîndit şi ceea ce nu poate fi gîndit. El ar fi negînditul gîndirii. Soclul tuturor planurilor, imanent fiecărui plan ce poate fi gîndit, dar care nu izbuteşte să-1 gîndească. Elementul cel mai intim al gîndirii şi, totuşi, acel în-afară absolut. Un în-afară mai îndepărtat chiar decît întreaga lume exterioară, pentru că el este un înăuntru mai profund chiar decît lumea interioară: este imanenţa“ (G. Deleuze, F. Guattari, Ce este filozofia?).

 

Indefinitul, nehotărîtul nu este semnul indeterminării empirice, ci al unei determinări prin imanenţă. Unul nu este transcendentul care ar putea conţine imanenţă, ci imanentul conţinut într-un cîmp transcendental. Unul este întotdeauna unitatea cea mai mică a unei multiplicităţi: un eveniment, o singularitate, o viaţă. Transcendenţa este întotdeauna produsă de imanenţă. Virtualul nu este ceva ireal, ci este angajat într-un proces de actualizare în planul care îi dă realitatea sa individuală. Evenimentul imanent este actualizat într-o stare de lucruri şi într-o stare trăită care îl fac pe acesta să se întîmple.

Planul de imanenţă este, la rîndul său, actualizat într-un obiect şi într-un subiect cărora, la rîndul lor, le este atribuit un plan de imanenţă. Însă, oricît de inseparabile ar fi un subiect şi un obiect de actualizarea lor, cît timp evenimentele care îl populează rămîn virtualităţi, planul de imanenţă rămîne şi el virtual. Evenimentele sau singularităţile dau planului toată virtualitatea sa, la fel cum planul de imanenţă dă evenimentelor virtuale deplina lor realitate. Evenimentului neactualizat nu îi lipseşte nimic.

 

Există mai multe moduri de a înţelege ontologia virtualului. Se poate trasa o traiectorie de la virtual la actual sau invers, de la fiinţe la virtual. Virtualul nu mai este un virtual haotic, ci virtualitate care se formează într-un plan de consistenţă ce secţionează haosul. Imaginea şi artele duc întotdeauna o luptă cu haosul materiei din care trebuie să extragă intensităţi, percepte şi afecte. Evenimentul nu mai este o stare de lucruri care nu se actualizează. Evenimentul se actualizează într-un corp, într-o trăire, dar prezintă o stare care se sustrage actualizării sale. Evenimentul nu are început şi sfîrşit, ci dobîndeşte şi păstrează mişcarea infinită căreia îi dă consistenţă. Cu alte cuvinte, este virtualul deosebit de actual, dar care a devenit consistent în planul de imanenţă. Iată natura paradoxală a evenimentului: real fără a fi actual, ideal fără a fi abstract. Ar putea fi transcendent deoarece survolează o stare de lucruri, dar imanenţa pură îi dă capacitatea de a se survola pe sine însuşi în planul de imanenţă. Evenimentul este imanenţa pură a ceea ce nu se actualizează. Imaterial, necorporal, de netrăit, este însă „latent în materie“, gata de a deveni consistent sau real în planul de imanenţă.

Devenirea sau muzica Fiinţei

Urmează însă întrebarea firească pentru orice ontologie: „Care este statutul evenimentului sub raport temporal?“. Evenimentul nu pare să îşi „bată capul“ cu timpul. El poate fi însă „simţit“ în imaginea artistică – Virginia Woolf scriind Valurile: „Mi-a venit ideea că ceea ce vreau să fac este să saturez fiecare atom. Adică să elimin toate deşeurile, tot ceea ce e inert şi superfluu: să transpun momentul în întregul său, cu tot ceea ce conţine. Să spunem că momentul este o îmbinare de idei, senzaţii; glasul mării. Deşeurile, inerţia rezultă din cuprinderea unor lucruri care nu aparţin momentului“ (Virginia Woolf, Jurnalul unei scriitoare). Cum ar spune Deleuze, în eveniment nu există timpul dintre două clipe, ci „între-timp“: „«Între-timpul» nu este etern, nu este nici timp, el este devenire, evenimentul este întotdeauna un timp mort, unde nu se întîmplă nimic, o aşteptare infinită care este deja infinit petrecută, aşteptare şi rezervă. Acest timp mort nu urmează după ceea ce se întîmplă, ci coexistă cu clipa sau timpul accidentului, însă ca o imensitate a timpului gol, în care îl vedem încă, trebuind să vină şi deja sosit, în strania indiferenţă a unei intuiţii intelectuale. Toate «între-timpurile» se suprapun, în timp ce timpurile se succed. În fiecare eveniment există multe componente eterogene, întotdeauna simultane, deoarece fiecare dintre ele este un «între-timp», toate cuprinse într-un «între-timp» care le face să comunice prin zone de indiscernabilitate, de indecidabilitate: acestea sînt variaţii, modulări, intermezzi, singularităţi ale unei noi ordini infinite“ (G. Deleuze, F. Guattari, Ce este filozofia?).

 Evenimentul este devenire, transformare, schimbare – creaţie, model pentru artă. În regatul virtualului, unde există doar între-timpi, evenimentul nu este decît o devenire compusă. Prin devenire, natura opune forţa sa maşinilor de război create de oameni. De-venirea este „muzica“ Fiinţei.