OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Recenta dezvăluire a plagiatului comis de Umberto Galimberti din lucrarea lui Noica Şase maladii ale spiritului contemporan ridică mai multe teme de reflecţie. În primul rînd, este uimitoare tăcerea mediului intelectual şi cultural atît de la ei, cît şi de la noi, deşi ştirea a fost preluată imediat de către ziare, televiziuni sau agenţii de ştiri. Cînd spun „tăcere“ am în vedere o dezbatere, o comentare a acestei situaţii, iar nu simpla semnalare a plagiatului. După cum se ştie, Galimberti este în Italia un adevărat caz, căci a fost implicat în mai multe situaţii de plagiat. Acest fapt aruncă o lumină extrem de nefavorabilă nu doar asupra carierei sale didactice, dar şi asupra calităţii sale de intelectual în sensul larg al termenului. Desigur, sînt convins că el nu a plagiat toate cele (aproximativ) 30 de lucrări pe care le-a publicat, dar umbra bănuielii rămîne, astfel încît orice cititor îşi pune în mod îndreptăţit întrebarea legată de provenienţa celor scrise de profesorul italian.

Uimitoare pare, de asemenea, lipsa de reacţie din mediul românesc, chiar dacă la noi Galimberti este mai puţin cunoscut. Nu cred că aici trebuie căutată explicaţia, ci în faptul că la noi furtul este generalizat: de la omul politic şi pînă la muncitorul de pe cîmp (pînă la Revoluţie, lucrător pe ogorul patriei socialiste, fapt ce făcea ca furtul să pară a fi din avuţia tuturor), de la sportiv (ce consumă substanţe interzise) şi pînă la patronii cluburilor de fotbal (ce aranjează meciuri sau corup arbitrii), de la universitar şi pînă la portarul instituţiilor (cum ar fi cel de la spital, care este adesea mai mercantil decît directorul). În învăţămînt, furtul este o plagă cu rădăcini adînci, rămase din perioada odiosului şi a sinistrei, tolerat de profesori şi făcut posibil datorită nivelului slab al elevilor, datorită dezinteresului sau pur şi simplu bogăţiei unora care vor cu orice preţ să aibă o diplomă. Aşa se face că plagiatul se găseşte la toate nivelurile: referate luate de pe Internet, lucrări de licenţă copiate cuvînt cu cuvînt, teze de doctorat sau chiar cărţi (ce au schimbate doar copertele).

Un al doilea motiv de reflecţie, legat de primul, este reacţia disproporţionată prilejuită de apariţiile editoriale. Tot ce a fost legat în ultimii ani de Noica (dar şi de Eliade, Cioran, Ionescu ori Gabriel Liiceanu şi H.-R. Patapievici) a generat ample polemici şi dezbateri, mai mult sau mai puţin raţionale, în presa culturală. Unor autori li s-a făcut o publicitate deşănţată, chiar dacă negativă, ce a contribuit la sporirea vînzărilor şi, evident, la promovarea propriilor idei. Chiar dacă, de multe ori, unele dintre acestea erau antidemocratice, imorale sau ilogice.

Altă temă de reflecţie, ultima, vizează consecinţele plagiatului: ce ar trebui făcut în cazurile de plagiat? Oare ce ar trebui făcut cu cărţile autorilor ce au avut idei şi atitudini antidemocratice ori extremiste? Să ne reamintim cazul lui Eliade. Odată cu moartea sa, au ieşit la iveală atitudinile şi ideile sale extremiste din tinereţe (în Occident, căci la noi faptele erau cunoscute). Oare ar fi trebuit arse lucrările lui Eliade (aşa cum se proceda mai demult cu ideile nocive)? Înclin să cred că nu aceasta este atitudinea cea mai potrivită. Proprie intelectualului (adică acea persoană care îndeplineşte cumulativ următoarele trei condiţii: specialitatea, dimensiunea civică, atitudinea critică) este discutarea raţională, cu argumente şi fără patimă, cu echilibru şi fără prejudecăţi ideologice, religioase, politice a cazurilor respective. Cu privire la plagiat, mi se par nocive atît tăcerea, cît şi exagerarea. Cărţile lui Galimberti şi Ionescu nu trebuie arse, după cum nici cărţile lui Noica (în calitatea lui de simpatizant al legionarismului) nu trebuie arse. Esenţială este informarea cititorilor lui Galimberti şi Ionescu despre plagiat şi a cititorilor lui Noica despre episodul legionar. Esenţial este să înţelegi că plagiatul este nociv şi că adeziunile extremiste, chiar dacă motivate, nu pot fi pardonabile.