OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sorin Lavric
Noica si miscarea legionara
Editura Humanitas, Bucuresti, 2007, 316 p.

Incercind sa clarifice problema simpatiei legionare a lui Noica (si, prin extensie, a atitor altor tineri intelectuali de marca din interbelicul romanesc), Sorin Lavric ofera un volum usor citibil, o invitatie la situarea in context – judecata lui ieri prin prisma criteriilor de astazi fiind privita drept inadecvata metodologie explicativa.

Prin urmare, insa, Lavric se aventureaza partial intr-un exercitiu de echilibristica, mersul pe sirma prilejuind intr-o astfel de situatie si alunecari in gol. Intre relativismul absolut al lui „asa era atunci“ si lapidarea ideologica conform unor criterii ce s-au impus, in fapt, post factum, situarea nimerita este mai degraba dificila.
Acest lucru se vede si in tentativa explicativa a lui Lavric, care porneste printr-un repros generalizat adresat studiilor deja existente ale fenomenului legionar, care ar pacatui printr-o „ratare a insesi esentei acestui fenomen cu urmari atit de tragice pentru istoria noastra“ (subl. mea). Tinarul cercetator respinge analizele, cu concluzii trase a priori, ale aderarii lui Noica (si a celorlalti colegi de generatie) la cauza legionara, pe care, in perspectiva sa, le-ar oferi multi dintre cei ce se opresc asupra interbelicului romanesc, in general, si cu precadere asupra acestui fenomen.
Initiativa este de salutat. Judecatile premestecate si oferite publicului, fie obtuz-vindicative, fie elegiac-prohodiale, nu contribuie la o mai buna intelegere a interbelicului, perioada cu repercusiuni (cel putin, culturale) majore pina in ziua de azi. Dar ce facem atunci cind tentativa unei intelegeri adecvate a cadrelor mentale ale unei perioade risca sa se transforme in acceptarea lor ca atare?

Sa fiu mai explicit. Lavric scrie Noica si miscarea legionara fara prejudecati si fara polite de platit – ceea ce nu este insa suficient pentru a asigura un rezultat lipsit de vicii. Premisa gasirii unei distante optime fata de obiectul de studiat, a unui loc dincolo de antipatii si simpatii poate conduce la confuzii de criterii si de categorii, atunci cind gasirea unor explicatii se transforma, fie si pe ocolite, in justificare ori capata alura unui rationament de tipul: „am gasit explicatia, motivatia faptelor lor era pozitiva, Noica &co. ramin, ca intotdeauna, baieti buni“.
Unul dintre pacatele cele mari ale tinerilor interbelici a fost radicalizarea pe baza unei gindiri dihotomice, de tipul „noi vs ei“, „cei buni vs cei rai“. Atractia legionara, cu precadere in rindurile generatiei care a primit urmarile Primului Razboi Mondial pentru Romania drept cadou de pubertate, a avut la baza aceasta impartire aproape maniheista in tabere (taberele, la rindul lor, se imparteau in grupuri, grupulete si grupuscule, iar doza de maniheism era diminuata). Pentru Lavric, a vedea tabloul complet al realitatii vremii implica acceptarea faptului ca „dramele si vinile protagonistilor au fost impartite in mod egal“. Mai mult, „a da vina exclusiv pe o tabara, disculpind-o cu staruinta pe cealalta, inseamna a cadea in pacatul ideologic de a judeca trecutul dupa criteriile prezentului“.

La fel de bine se poate spune insa ca a cauta cu staruinta sa divizezi culpele in chip solomonic inseamna sa te scufunzi in pacatul (ideologic ori ba, ce importanta are?) ascunsului dupa deget. Pina la urma, care erau taberele aflate in competitie? Tinerii intelectuali in cautare de posturi si de recunoastere, pe de-o parte, si garda veche din cultura si politica, pe de cealalta parte? Romanii „puri“ si strainii? Intelegerea logicii maniheiste in care functiona interbelicul nu trebuie sa implice acceptarea ei ca o stare de fapt data ca atare. Impartirea in „buni“ si „rai“, in „noi“ si „ei“ era, in fapt, reactualizata in mod cotidian, iar devierea catre dreapta a tinerilor furiosi de tipul lui Noica, Cioran si Eliade nu facea altceva decit sa impaminteneasca o situatie in care confuzia intre privirea inainte si privirea inapoi era la ordinea zilei. Tinerii intelectuali ai interbelicului, de o inteligenta care nu poate fi sub nici o forma tagaduita, s-au inselat. Parafrazindu-l pe Noica, s-au inselat infricosator de mult (filozoful roman le cerea legionarilor sa fie „infricosator de buni“...). Nu e vorba aici de „punctul de vedere al invingatorilor“, asa cum sugereaza, la un moment dat, Lavric sau de vreo lipsa de empatie fata de conjunctura perioadei.

Ci e vorba, pur si simplu, de recunoasterea faptului ca, daca acesti intelectuali, atit de apreciati in continuare, au fost capabili sa se situeze temeinic in greseala, atunci poate ar fi normal sa-si piarda statutul de modele, pe care il detin in ceea ce s-ar putea numi, dupa tipar german, die rumänische Leitkultur (cultura dominanta romana). Modelele, daca se insala, nu se insala infricosator de mult; modelele, mai mult, isi recunosc erorile. (E adevarat, e greu de spus ce pozitie ar fi avut Noica, daca ar fi trait, precum Eliade si Cioran, in Occident.)
Lavric infatiseaza, in paralel, evolutia socio-politica a societatii romanesti in ansamblu (si a curentului legionar, in particular) si traiectul intelectualo-filozofic al lui Noica, punctind momentele-cheie – moartea lui Mota si Marin in razboiul civil din Spania, asasinarea lui Codreanu – si interactiunea filozofului cu acestea. Cea din urma a constituit, de fapt, imboldul de moment care a ridicat la maximum febra legionaroida a tinerilor intelectuali, printre care se numara si Noica. Iata cum descrie Lavric portretul lui Noica-cel-legionarizat: „Un om bun devenit rau gratie vointei de a raspindi in inimile concetatenilor lui mintuirea. Un om bun devenit rau prin dorinta de a infringe vointa altora in cazul in care cineva se impotrivea. In fine, un om bun devenit rau gratie hotaririi de a face la rindul lui rau daca o alta cale de a atinge binele nu exista“.

Judecind insa in astfel de termeni – „bun“ vs „rau“ – Lavric pare a folosi o grila de analiza a carei presupozitie este ca Noica (si, implicit, toti ceilalti intelectuali legionarizati la care ne zboara instantaneu gindul) era un „om bun“, de o inalta tinuta morala. Acesta insa nu este altceva decit un amanunt a carui semnificatie este supralicitata. Nu intrucit Noica ar fi fost un om „rau“, ci intrucit nu acesta este subiectul de analizat, nu in aceasta privinta trebuie aduse completari si explicatii. Nu in astfel de categorii trebuie sa ne oprim privirea asupra fenomenului legionar. Pina la urma, si antisemitii pot iubi, pot fi generosi si pot face gesturi frumoase – depinde de context. Personajul Noica isi face un proiect din a citi cartile din biblioteca in ordine alfabetica, precum Autodidactul din Greata lui Sartre, se avinta in politic de partea legionarilor nu pe baza sensibilitatii crestine (cum a fost cazul la Eliade), si nici pe baza radicalismului coleric al structurii psihologice cioraniene, ci imboldit de sentimentul national. Tocmai el, Noica, cel cu radacini sud-dunarene (grecesti si aromane, numele de fata al mamei sale fiind Casassovici), prilej de tachinari rautacioase pentru colegii sai de liceu, va incerca sa poarte stindardul romanismului. (Nimic iesit din comun, totusi, daca ne gindim la arborele genealogic al atitor alti legionari de marca, precum Mihail Polihroniade, Haig si Arsavir Acterian ori chiar Corneliu Zelea Codreanu).

Poate ca analiza resorturilor psihologice ale implicarii lui Noica in fenomenul legionar ar trebui sa priveasca cu mai multa atentie acest fundal psihologic, poate ca ar trebui acordata mai multa atentie valorilor promovate de societatea romaneasca la acea vreme si modului in care aceasta hranea acceptarea autoritarismului (oare ce rezultate ar fi avut, in Romania, un studiu de genul celui al lui Adorno, The Authoritarian Personality, inca netradus in romana?). Mai degraba decit un „om bun devenit rau“, Noica a fost un intelectual care s-a lasat inselat de mirajul autoritarismului si al fundamentalismului, un intelectual incapabil sa vada mai mult decit cei din jurul sau. Contextul s-a dovedit mai puternic decit el, ceea ce, ne place ori nu, scade teribil din prestigiul figurii sale. Iar cit timp exista modele alternative in peisajul culturii romane interbelice (primul care-mi vine in minte este, fara doar si poate, Eugen Ionescu), Noica-cel-din-interbelic nu poate fi un model. Folosindu-ma de termenii lui Lavric, as spune ca oamenii buni care ramin buni (sau se straduiesc sa ramina buni) sint oricind de preferat oamenilor buni care devin rai. Lavric nu afirma neaparat altceva. Dar nici nu afirma acest lucru cu tarie, preferind sa ne spuna ca a fost vorba de o „credinta prost investita“.