OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Costică Brădăţan: Absolut din întîmplare, cum probabil că se descoperă cele mai multe plagiate. Acum cîteva luni, am recenzat traducerea engleză a cărţii lui Noica pentru Times Literary Supplement. Aşa am ajuns s-o recitesc. Cam tot în aceeaşi perioadă, citeam şi cartea lui Galimberti, unde m-au izbit dintr-o dată respectivele pasaje noiciene, căci au o anumită îndrăzneală speculativă şi o forţă poetică pe care nu le uiţi uşor. L-am căutat imediat pe autor şi astfel am descoperit că există o întreagă istorie a plagiatelor galimbertiene. Mai întîi am vrut s-o las baltă, mi-am zis că o acuzaţie de plagiat în plus sau în minus, la cîte există deja, nu mai contează. Am realizat însă că toată povestea asta are ceva nespus de amuzant (după cum aţi observat, textul meu e scris într-o cheie apăsat ironică): în ţara unde a apărut stereotipul „românii sînt hoţi“, iată că cineva s-a apucat să fure de la români. Cum poţi să rezişti? Cel puţin dacă Galimberti ar fi făcut un gest, dacă ar fi ieşit în faţă să ia apărarea imigranţilor români din Italia: „Domnule, nu e chiar aşa, unii nu sînt hoţi. Aş spune chiar: dimpotrivă“. Dar n-a făcut-o.

Întocmai. Apoi, după ştiinţa mea, era pentru prima oară cînd Galimberti plagia dintr-un autor străin (toate victimele sale de pînă atunci fuseseră autori italieni), ceea ce mi s-a părut ceva promiţător, o dovadă de cosmopolitism şi de spirit ecumenic, pe care nu puteai s-o neglijezi.

Eu nu pot să ştiu ce anume s-a discutat în redacţie despre acest lucru. Ce ştiu, însă, e că directorul Paolo Madron a fost de un profesionalism admirabil. Mi-a răspuns extrem de prompt, în cîteva ore, ceea ce, din experienţa mea cu redacţiile italiene, e un lucru cu totul rar. Am înţeles dintr-un interviu dat ulterior ziarului Il Giornale că, atunci cînd au primit textul meu, cei de la Lettera43.it au rămas oarecum perplecşi, încercînd să se convingă de faptul că exist cu adevărat (ceea ce mi se pare dovadă de spirit filozofic) şi să se ducă la bibliotecă pentru a verifica dacă n-am inventat toată povestea (încă o dovadă de profesionalism).

Am abordat cîteva publicaţii italiene înainte să ajung la Lettera. Felul cum aceste publicaţii au răspuns iniţiativei mele e o poveste în sine, prea lungă şi prea complicată ca s-o pot reda aici. Ajunge doar să spun că aşa am învăţat enorm despre societatea italiană de astăzi. Unele dintre aceste publicaţii (de exemplu L’Unità,Avvenire, Corriere) pur şi simplu nu mi-au răspuns. Şi n-am scris redacţiei în general, ci unor oameni în carne şi oase: redactori de la Departamentul de cultură, redactori-şefi etc. Mi-am spus atunci: asta e, probabil, o dovadă de bună-creştere. Orice om bine-crescut ştie doar: „you don’t talk to strangers“. Alţii (de exemplu, Il Sole 24ore) mi-au răspuns, politicos, că nu-i interesează. Cel mai onest răspuns, de o onestitate aproape neverosimilă, l-am primit de la cotidianul La Stampa. Domnul redactor de acolo mi-a spus ceva de genul: „Nu, mulţumesc. Despre cazurile de plagiat ale lui Galimberti s-a scris atît de mult la noi, că lumea s-a săturat pur şi simplu“. Doar un rînd – dar cîtă ironie! Mi-au refuzat articolul despre plagiatul lui Galimberti din cauză că plagiatul respectiv nu era suficient de original. Mi-a trecut spontan toată supărarea, bucurîndu-mă în schimb că mi-a fost dat să fiu martorul unei situaţii de un absurd atît de rafinat, o situaţie cum puţine ţi-e dat să întîlneşti în viaţă.

În lumea în care trăim, plagiatul e ceva care pur şi simplu „nu se face“. Există, desigur, o bază etică şi o bază epistemologică pentru această prohibiţie, însă există şi unele considerente practice, de natură imediată. O să dau două exemple. Mai întîi, atunci cînd cumpăr o carte plagiată sînt înşelat în calitate de cumpărător: pentru ceea ce plătesc primesc altceva decît ce scrie pe etichetă. Am plătit să-l citesc pe Galimberti şi mă trezesc citindu-l pe Noica, pe Giulia Sissa sau pe cine ştie altcineva. Acest fapt, comercial în natura lui, prin care eşti „tras pe sfoară“, mi se pare epifania brutală a tot ceea ce e injust în plagiat. E un aspect simplu al plagiatului, dar extrem de revelator. În al doilea rînd, îmi închipui că profesorul Galimberti face parte din comisii de examinare doctorală sau de ocupare a posturilor academice. Ei bine, pe ce bază poate el refuza o teză plagiată sau poate respinge un candidat care a plagiat? Ce anume poate să-i spună celui care se prezintă la examenul de doctorat cu o dizertaţie plagiată? Mai mult decît atît, cum poate universitatea la care lucrează dl Galimberti să le ceară studenţilor să respecte standardele academice curente (între care şi interdicţia plagiatului), atunci cînd numără plagiatori printre propriii profesori?

 

Evident, în toată afacerea asta, eu sînt doar un observator extern, un outsider. Aceste lucruri nu mă privesc direct, însă inteligenţia italiană va trebui cîndva să înceapă a le lua în serios. Personal, nu cred că în general lumea (presa italiană, universitarii italieni etc.) ar vrea neapărat să-l „acopere“ pe Galimberti. E probabil vorba de altceva. Şi vorbesc aici tocmai ca un outsider, o poziţie care are întotdeauna şi avantajele ei, uneori deloc de neglijat. Atîta cît am putut eu pricepe (dumneavoastră, care trăiţi acolo, ştiţi desigur mai bine), societatea italiană suferă de un anumit complex cultural „perfecţionist“, un complex care s-a născut probabil dintr-un fapt psihologic simplu („frica de a nu te face de rîs“), dar care, în Italia de astăzi, mi se pare că frizează uneori patologicul. Ori de cîte ori apare ceva care te-ar putea pune într-o lumină proastă, prima ta reacţie e să ţi-l reprimi, să-l dai la o parte, să-i ignori existenţa, aşa încît imaginea de sine să rămînă neafectată. E ceea ce se cheamă „fare sempre bella figura“. Desigur, pe lumea asta există şi lucruri evident neplăcute, există Berlusconi, există Mafia. Atîta vreme însă cît poţi localiza aceste lucruri („rele“, prin definiţie), atîta timp cît poţi să le pui o etichetă şi să-ţi spui „asta este exact ceea ce nu sînt eu“, totul devine suportabil. Sub ochii tăi, lumea se transformă într-un fel de ficţiune, într-un proces aproape exclusiv mental. Factorul-cheie în tot acest proces este existenţa unei linii clare de demarcaţie între „noi“ şi „ei“. Ei bine, atunci cînd cineva ajunge să evolueze între aceste două spaţii (de exemplu, atunci cînd un intelectual, unul de-al „nostru“, comite un furt, un furt de cuvinte, desigur un act urît pe care numai „ei“ pot să-l facă), ei bine, atunci ne prefacem că nu vedem. Nu s-a întîmplat nimic, n-a furat nimeni nimic. Care furt? Care cuvinte? Linia de demarcaţie a rămas intactă. „Noi“ am rămas necontaminaţi, iar tot răul a rămas la „ei“.

Diferenţa dintre Italia şi România este că, dacă în Italia lucrurile stau prost, în România ele stau mult mai prost. Cum bine aţi spus, sistemul academic italian excelează în multe privinţe. Vasta majoritate a universitarilor sînt competenţi, iar unii dintre ei sînt figuri mondiale de primă mînă în disciplinele lor. Oameni precum Eco, Agamben, Negri, gîndindu-mă doar la filozofi, nu au echivalent în România. Impresia mea este că Italia are în general un sistem universitar foarte bun, cu unele disfuncţionalităţi (lipsa de transparenţă a concursurilor, de exemplu, de care se plîng mulţi cărturari italieni tineri). La noi este exact pe dos. România are un sistem universitar în general dezastruos, cu excepţia cîtorva locuri unde există cîţiva, foarte puţini, cărturari şi profesori demni de acest nume.

O problemă crucială a sistemului universitar românesc – o ştiu pînă şi băncile din sălile de clasă – e faptul că la noi plagiatul a devenit endemic. Se plagiază absolut totul: referate, lucrări de licenţă, lucrări de doctorat, articole, cărţi, broşuri, orice. Am auzit de au-tori români care abordează jurnale din străinătate şi le trimit spre publicare articole plagiate. Ei bine, în aceste condiţii, mi se pare pur şi simplu iresponsabil să ieşi în public şi să aperi ideea de plagiat. Sau să spui că plagiatul e tolerabil în anumite condiţii, la anumiţi autori (Nae Ionescu, de exemplu), în cazul cărora, chipurile, nu poţi aplica criteriile curente.

Da, cunosc argumentul. Nae Ionescu n-a semnat el însuşi acele cărţi, ci au fost note de curs, publicate de alţii. Întrebarea e însă, aşa cum sugeraţi: de ce să nu spui totuşi, chiar şi într-o prelegere vorbită, de unde ai preluat ceea ce spui? Situaţia se complică şi mai mult atunci cînd aceiaşi oameni, care aduc acest argument, adaugă că extraordinară era, de fapt, la Nae Ionescu, capacitatea lui de a da formă unei gîndiri vii, de a părea că-şi pune probleme, că gîndeşte „cu capul lui“ chiar acolo, în faţa studenţilor. Or, cele două nu merg împreună: ori împrumuta de la alţii (fără să indice sursa), ori „gîndea cu capul lui“. Una din două. O a treia explicaţie e, desigur, că Nae Ionescu nu era, în fond, decît un mare actor, un histrion de clasă.

De fapt, mi se pare că acest tip de scuze face parte dintr-o tendinţă mai generală la noi de a desconsidera „principiile“ de orice fel, de a lua în derîdere însăşi ideea de standard (standardele academice occidentale, de exemplu). Un om „cu principii“ e un om fără imaginaţie, cum sugera cineva de curînd. Sigur, e un artificiu retoric cunoscut cel puţin de la sofiştii greci încoace: ca să captezi audienţa, enunţi exact contrariul opiniei curente. E greu să te ignore lumea dacă faci aşa ceva. Însă, mă grăbesc să adaug, ca să fii cu adevărat spiritual, ar trebui să faci acest enunţ într-o ţară rigoristă ca Elveţia. S-o faci în România, unde ultimul lucru care contează sînt principiile, mi se pare puţin cinic. Să-mi fie cu iertare, dar eu, cînd aud astfel de idei emise în România, nu pot să nu-mi imaginez o scenă într-o casă de moravuri uşoare, unde o angajată îi spune alteia: „Auzi, dragă, nu crezi că se cam exagerează cu virtutea castităţii?“.

Din păcate, lăsînd gluma la o parte acum, lucrurile nu sînt chiar atît de simple. Cum vă spuneam mai devreme, am recitit de curînd Şase maladii ale spiritului contemporan, de data asta în traducere engleză, şi am avut revelaţia „exotismului“ pe care-l induce prezenţa lui Noica pe piaţa de idei occidentală. Recenzînd cartea pentru un public vestic, a trebuit să mă străduiesc să-l fac, cît mai inteligibil şi mai „palatabil“, ceea ce în mod normal un recenzent nu trebuie să facă. Nu e vorba doar că Noica e un scriitor extraordinar de limbă română şi că se pierde ceva esenţial la traducere (oricît de bună ar fi aceasta). E vorba şi de faptul că multe din problemele lui Noica nu mai sînt problemele lumii noastre.

În mod surprinzător, într-un astfel de context, o cultură marginală precum cea română poate ajunge să conteze. Am cunoscut acum doi ani, la o conferinţă în Brazilia, un profesor italian care preda la o universitate din Sao Paolo. Cînd a aflat că sînt român, primul lucru pe care mi l-a spus, aşa din senin, a fost: „Doi dintre autorii pe care-i preţuiesc foarte mult sînt Lucian Blaga şi Adrian Marino“. Cine ar fi crezut? E fascinant să vezi cum circulă ideile, cărţile şi numele oamenilor. Însă pentru ca un Noica, de pildă, să intre în această conversaţie globală, ar trebui ca mai întîi intelectualii români să-i dea voie. Şi anume, să renunţe la procesul intens de ghettoizare la care-l tot supun, alături de Eliade, Cioran şi alţi cîţiva. La ce mă refer? La fascinaţia morbidă, de la noi, pentru „minunaţii ani ’30“, „generaţia Criterion“, „şcoala Nae Ionescu“ ş.a.m.d. E ca şi cum timpul s-ar fi oprit în loc, nimic nu s-ar mai fi întîmplat după aceea, ca şi cum toţi aceşti oameni ar fi fost mumificaţi, alături de Nae Ionescu, şi puşi într-o vitrină, ca Lenin în mausoleul din Piaţa Roşie. Aşa ceva mi se pare cu totul absurd. Tot ce-au făcut mai important aceşti oameni au făcut după aceea, uneori mult după aceea. Eliade şi Cioran n-ar fi astăzi cine sînt fără cărţile pe care le-au scris după ce au plecat din România.

 

Trebuie să-i lăsăm pe aceşti autori să-şi trăiască cum se cuvine posteritatea. Şi putem face asta numai scoţîndu-i din insectar şi începînd să-i consumăm, ca să zic aşa: preluîndu-le unele intuiţii, jucîndu-ne cu altele, criticîndu-le unele idei, maimuţărindu-le pe altele, tălmăcindu-i şi răstălmăcindu-i. Cum spuneam mai devreme, în multe privinţe Noica e inadecvat pentru lumea de azi, dar asta nu înseamnă că n-ai ce face cu el: poţi foarte bine, de exemplu, să-i preiei unele idei fertile din domeniul filozofiei culturii şi în acelaşi timp să te delimitezi de bruiajul naţionalist din fundal. N-o să poţi convinge niciodată pe nimeni să ţi-l cumpere pe Noica în întregime, trebuie să încerci să-l vinzi „la bucată“. Şi nu e vorba aici doar de Noica, ci de orice autor care contează. Întocmai cum corpul, după moartea fizică, rămîne într-un fel în lume, dizolvat şi risipit în univers, tot aşa ceea ce ai scris poate să-ţi supravieţuiască risipindu-se în gîndurile şi cărţile altora. Asta mi se pare cea mai nobilă formă de existenţă postumă de care se poate bucura un autor. Doar aşa îşi poate păstra gîndirea vie.

Or, atîta vreme cît în România abordarea dominantă e una de timp muzeal, una în care totul – pînă şi prostiile spuse de mai-marii noştri – trebuie pus în formol şi monumentalizat, nimic viu nu se va întîmpla în relaţia noastră cu ei. Îi facem prizonieri şi-i delegăm unui trecut mitic, îi ţinem acolo sub cheie, şi tot acolo stăm şi noi, căci am încuiat uşa pe dinăuntru. Şi ne mai mirăm că nu ne ia lumea în serios! Ar trebui ca intelectualii români să intre şi ei, în sfîrşit, în secolul al XXI-lea. Sau nu?

 

 

Umberto Galimberti (1942, Monza) este titular al Catedrei de Filozofia Istoriei la Universitatea din Veneţia, unde a predă din 1976. Din 1987 până în 1995 a colaborat, pe teme de actualitate culturală, cu o rubrică în cotidianul economic Il Sole 24 Ore, iar din 1995 şi pînă azi cu ziarul La Repubblica. Principalele teme filozofice (pe urmele psihanalizei şi dezvoltînd fragmente ale gînditorilor germani Jaspers şi Heidegger) pe care le-a popularizat în Italia sînt: temporalitatea, corporalitatea şi rolul tehnicii în societatea modernă. A scris şi îngrijit peste treizeci de volume. Succesul de public al autorului (ca publicist şi ca eseist filozofic) nu i-a adus însă un impact similar în mediile universitare; dimpotrivă, cazurile de plagiat descoperite în ultimii ani i-au diminuat prestigiul academic. Ediţia operelor complete e în curs de publicare la editura Feltrinelli.