OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

România, ţară monitorizată şi mustrată la Bruxelles, inclusiv pentru lipsa de celeritate şi de finalitate a proceselor judiciare, este, în acelaşi timp, locul în care se dau cele mai multe sentinţe în afara sălilor de judecată. Lucrurile se petrec, neapărat, în spaţiul public, unde se pronunţă verdicte, urmate de lapidări sau execuţii sumare, totul în funcţie de interesele conjuncturale ale celor care aruncă prima piatră. Jurnalişti şi politicieni practică acest joc cu pasiune. Cazul Ridzi este ilustrativ. O alocare consistentă de fonduri ministeriale, suspectă pe motiv că ar fi eludat traseele normale ale banilor publici pentru a servi ca suport financiar în promovarea unor oameni politici, demolează un ministru şi reaprinde dezbaterea asupra moralităţii şi legalităţii acţiunilor celor pe care oamenii îi învestesc, la un moment dat, cu putere administrativă.

 

Demisia – prea mult amînată – a doamnei Iacob-Ridzi, este urmată, rapid, de instalarea unei succesoare. La ceremonia de depunere a jurămîntului, preşedintele Băsescu vorbeşte despre caracterul special al acestei remanieri, ce are loc – spune el – pe fondul unei crize morale, generate de bătălia teribilă care s-ar duce între politicieni şi presă pentru bani publici. Şeful statului demască şi denunţă, pe un ton grav, înţelegerile oneroase între oamenii politici care doresc să-şi facă publicitate şi odioasele trusturi media – vechea sa marotă –, înţelegeri în virtutea cărora primii beneficiază de clipuri aşa-zis gratuite, în schimbul unor sume de la buget livrate „pe sub tejghea“ respectivelor trusturi. Nota bene – nu este o supoziţie, un scenariu sau o ipoteză. Declaraţia are valoare de verdict. Vinovaţi – politicienii slabi, ce nu se pot susţine în competiţie decît cu astfel de subterfugii, şi companiile media. Nimeni nu poate afirma că mecanismul nu este cel descris de preşedinte. Este chiar foarte probabil să se întîmple astfel într-o perioadă de secetă financiară, cînd rarele izvoare cu bani se găsesc în aceleaşi intens exploatate zone bugetare. Unde sînt însă dovezile că lucrurile stau aşa şi de ce a tăcut, vreme de o lună, preşedintele în legătură cu un caz pe care l-a calificat, iniţial, drept minor, ca să-l ridice, ulterior, la rangul de exemplu privind modul abject în care se sifonează banul public pentru interesele publicitare ale politicienilor? Oare pentru că jegul presupus a se ascunde în afacerea Ridzi risca să mînjească, dacă nu cumva a făcut-o deja, succesul repurtat de mezina prezidenţială în cursa europarlamentară?

 

Această parte a discursului rostit la învestirea doamnei ministru Plăcintă, în fapt o diatribă împotriva clasei politice murdare – constanta mandatului prezidenţial în aceşti cinci ani –, vine însă în coliziune cu criticile, altminteri, îndreptăţite, aduse comisiei parlamentare care a investigat modul în care Ministerul Tineretului a cheltuit bani pentru evenimentele de la Costineşti. „A da sentinţe, a pune încadrări în Codul Penal este un abuz al oricărei comisii parlamentare. Cînd am văzut sentinţele, care erau citite de o şefă a comisiei şi nu de un judecător, am avut senzaţia că s-a întors vremea Anei Pauker“, a declarat Traian Băsescu. Aprecierea este corectă, pentru că raportul unei astfel de comisii putea să propună, cel mult, declanşarea urmăririi penale pentru suspiciuni de abuz şi delapidare, nu să ofere asemenea încadrări juridice. „Din păcate, am văzut un act de tip Ana Pauker susţinut cu toată forţa exact de presa care în campanie făcuse înţelegerile cu difuzare fără bani a clipurilor electorale.“ Cu această afirmaţie însă, venind imediat după cea citată anterior, preşedintele cade în păcatul atribuit comisiei, acela de a se fi substituit instanţei de judecată.