OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nora IUGA
Inima ca un pumn de boxeur
Editura Vinea, Colectia „Editii definitive“, Bucuresti, 2000, 286 p., f.p.


O problema de situare in istoria literara a ultimelor decenii pare sa fie constanta in receptarea operei Norei Iuga. Critica a remarcat discretia care o invaluie. Nu e vorba despre discretia discursului poetic in sine, cit mai ales despre discretia poetei care nu s-a afiliat manifest nici unei generatii. Legaturile cu generatia ’60, careia poeta i-ar apartine biologic, exista, dar sint contracarate de citeva trasaturi care o singularizeaza in mod evident. Pe de-o parte, structura unei personalitati care nu poate fi prinsa cu usurinta in schemele nici unui model de insurgenta colectiva. O fotografie de tinerete ne arata figura de neuitat a unei doamne de o senzualitate voluntara impletita splendid cu cea mai rafinata intelectualitate si pe care cu greu ne-o putem inchipui in postura poetei de cafenea. Nora Iuga a ramas neschimbata pina azi. Pe de alta parte, e vorba despre o multiculturalitate de tip Mircea Ivanescu, o frina in plus in calea entuziasmului clasarii: Nora Iuga este o germanista de prestigiu, traducind constant opere pe cit de importante, pe atit de dificile (Eumeswil de Ernst Junger, Toba de tinichea de Günter Grass, doua romane de Herta Müller, mai multe texte de E.T.A. Hoffmann, Knut Hamsun, August Strindberg si Friedrich Nietzsche).

Semnificativa pentru acest statut singular, care are dezavantajele, dar mai ales avantajele lui, este o confesiune a autoarei din 1986: „Cu cit imbatrinesc, regret tot mai mult ca nu mi-am cunoscut generatia. M-am casatorit cu un barbat mai tinar ca mine, am debutat la treizeci si cinci de ani alaturi de poeti de douazeci si cinci. [...] Desi jumatate din tinerete mi s-a sters din creier si din simturi, mi-a ramas o privire ca un microscop miraculos prin care disting inca splendoarea inconstientei, maretia curajului, virtutile nebuniei. De aceea ma insotesc de fiecare data cu noii veniti, dintr-o vitala nevoie de a-mi repeta mereu si mereu chipul acela exasperant si irezistibil, o mica salbaticiune care nu da doi bani pe toate normele lumii, stirnind deopotriva dragoste si abjectie, o Esme cu toate pinzele sus, aratindu-si puritatea rosie ca singele in rana proaspat deschisa.“ Aici pare sa fie cheia simpatiei autentice pe care o trezeste deopotriva opera si persoana Norei Iuga in ochii noilor veniti. Nici urma din orgoliul batrinicios al celor care vor sa impuna azi cu obstinatie adevarul propriei lor tinereti ca pe unul valabil pentru totdeauna, pentru ca Nora Iuga nu este din familia artistilor care s-au oprit la un singur adevar, acela coincident cu apogeul biologic. De aceea te poti indragosti de Nora Iuga astazi la fel de total ca inainte. Versurile femeii aproape septuagenare nu sint, asa cum s-a spus, cochetarie mascata, ci exercitii de seductie la fel de eficiente ca acelea din tinerete. Iar farmecul personal al Norei Iuga este departe de a fi epuizat: stau marturie cei care au ascultat-o cu nedisimulata placere la una dintre intilnirile ASPRO din cadrul Tirgului de Carte din iunie.
Antologia poetica (careia ii putem accepta cu greu titulatura antipatica de editie definitiva), aparuta anul acesta la Editura Vinea in conditii grafice excelente, cuprinde poezii din toate cele zece volume de pina acum impreuna cu un grupaj inedit.

Acesta din urma, cu care se deschide volumul, se numeste Autobuzul cu cocosati, iar poemele au ca personaj un fel de „mopete“ cu care imparte deopotriva minuscula initiala si statutul de ubicuitate. Toate poemele contin in titlu numele lui „sam“, o entitate delicat masculinizata a carei trecere si petrecere acopera un parcurs existential complet, marcat mai cu seama de diversele intruchipari ale dragostei. „sam“ e indragostit de o “minodora“ pe care o cinta cu fastul regelui Solomon, dar cu vocabularul si cu dezinvoltura unui intreg secol douazeci de extravagante poetice: „iti aduci aminte minodora/ cum ciocaneai dimineata la cocoasa mea/ si dinauntru se auzea nilul susurand/ si palmierii si viperele mici si galbene/ ca niste jartiere de dama/ si glasul lui ramses/ proaspat trezit din somn/ cand tocmai te visase in slipul tau triunghiular/ in care clipea ochiul lui dumnezeu/ tii minte cum mergeam impreuna la servici/ cum mancam covrigi cu susan/ si tu iti ridicai putin noaptea de pe ochi/ sam ai platit lumina ma-ntrebai/ erai pudica si eu te duceam cu vorba/ imi placea intunericul tau/ ma balaceam in el/ pana ajungeam pe emisfera cealalta/ acolo ma asteptau douazeci de baietei/ ascuteau creioane/ voiau sa stie ce mai face ramses/ le raspundeam vorbeste la telefon“ (sam ai platit lumina ma-ntrebai). sam e altadata un psalmist straniu, dedat la picanteriile indraznelilor argheziene si depasindu-le totodata inspre dezavuarea postmodernista: “am iesit pe dig/ sa-mi scutur hainele de viata/ sunt disperat/ sunt un cimpanzeu parasit/ n-am vesti de la tine/ nu-l gasesc pe elohim/ nu stiu unde l-am pus/ in cutia cu scule n-a ramas/ decit un cui ruginit/ ce sam sunt si eu/ mi-am lasat personalitatea/ in autobuz pe scaunul de langa fereastra/ ea nu se vede dar se simte/ e calda si moale/ ca o placinta cu branza/ voiam sa ti-o dau/ sa gusti din ea/ sa-ti bucuri cu mine/ dintii si limba/ trei nopti am tot numarat/ nesfarsite sint oile domnului/ as vrea sa vii inapoi/ cu rotilele tale/ cu carnavalul tau/ cu moartea pre moarte calcand/ ce practic e prazul asta/ dureaza mai mult decat trandafirul.“ (sam il cauta pe elohim). Poemele cu sam pot fi vazute ca o esentializare a poeziei Norei Iuga din volumele aparute in cei douazeci de ani parcursi de la debutul sau editorial din 1968 si pina la Spitalul manechinelor din 1998. Cu grafia lor austera si simplificata la maxim, cu expresia strinsa, minim ornamentata, cu artificiul masculinizarii afisate si cu tematica lor complexa, aceste versuri despre care nu stim exact cind au fost scrise, dar le banuim recente, sint un fel de prefata poetica la antologia propriu-zisa. O prefata mai expresiva am putea spune decit aceea a criticului Gheorghe Grigurcu, in care gasim o comparatie, nu tocmai justificata si nici foarte eleganta, intre poeta Nora Iuga si poetul Gheorghe Grigurcu.

O serie intreaga de cuvinte-cheie au fost pronuntate de-a lungul timpului despre volumele poetei, fiecare dintre ele putind fi sustinute de versurile in sine: suprarealism, textualism, influente rimbaldiene, directete, domesticitate transfigurata, nefeminitate, luciditate, inteligenta. Nici unul dintre ele nu epuizeaza si nu caracterizeaza definitiv un material poetic prin excelenta versatil. O lectura a poemelor adunate in aceasta antologie are avantajul de a oferi viziunea concentrata a unui intreg parcurs de creatie. Trasatura care poate fi considerata constanta este calitatea de a poetiza cu aceeasi finete intelectuala orice material, de extractie oricit de umila si de a atinge marile teme intr-un fel evanescent, fara a le numi pompos – cum se intimpla deseori in poezia generatiei ’60 – dar si fara a le ocoli.

O sectiune care atrage atentia (din care au fost selectate si rindurile de pe paginile de garda), poate si sub influenta inceputului de roman pe care Nora Iuga l-a citit in ocazia amintita, este jurnalul de bucatarie din volumul Piata cerului din 1986. Sint pagini care semnalau calitatile de prozatoare ale unei scriitoare consacrate pina atunci ca poeta. O lectura actuala nu retine in primul rind emotionanta transformare a bucatariei in cenaclu prin prezenta intr-un spatiu atit de domestic umil a unor nume rasunatoare (Virgil Mazilescu, Marius Robescu), cit mai ales farmecul confesiv si bijuteriile create din aliaje nepretioase: „Curat orezul. L-am desertat pe o tavita si trag binisor cu degetul boabele de mei la margine. Parca as face corectura – operatiile meschine care iti stopeaza creierul. Cind eram mai tinara ma refugiam in poezie. Acum cuvintele se aseaza unele linga altele cu ostilitate si tac. Parca si-au pierdut frivolitatea, nu mai stiu sa flirteze. Ma incapatinez si insist. Dupa o jumatate de ora, iata: «piciorul meu e-un samovar, dar n-a murit la trafalgar…» Prostii! As vrea sa descriu fundul marii, ficatul masochist al lui Prometeu, coloanele zvelte din Valea Regilor. Totul e fad, cind citesc poeme parca mananc vata de zahar. Asaltata de gindaci nu sunt cu nimic mai prejos decit Elada sub invazia romana – astept idele lui marte, imi dobindesc accesul la trecut“.