Categoria: 
şi la
Editura Klett-Cotta, în 2007, în traducerea lui Ernest Wichner. Volumul din
2007 este o antologie din opera poetică
a Norei
Iuga. În martie 2010 urmază să apară la Editura Matthes und Seitz romanul
Sexagenara şi tînărul.
- Nora
Iuga este o descoperire pentru spaţiul de limbă germană. Cel puţin Autobuzul cu
cocoşaţi, apărut la Edition Solitude, este literatură de înaltă clasă –
literatură la superlativ, care se configurează în geneza unui univers mic.
Universul acesta ia fiinţă prin alăturarea unor instantanee groteşti, care
surprind caractere bizare. În prim-plan apare Sam („iubitul Sam/ virilul Sam“),
urmat de nevasta lui, Minodora, şi fiul lor, Benedikt; după care mai apar Istovitu
şi Terente, prietenii familiei. Aceştia constituie personajele stranii ale unui
ciclu, înscenat parcă în joacă, prezentat în toată goliciunea lui, într-un
registru ironic. Limbajul este, de cele mai multe ori, prozaic, cîteodată cu
accente de compasiune, imaginile însă sînt, în ciuda celor afirmate înainte,
mai mereu derutante şi contradictorii: visătoare şi totodată dînd cu tifla
acestei visătorii. În versurile Norei Iuga există ceva cu totul neobişnuit, un
fel de viziune divizată, subtilă şi tulburătoare. Eşti cooptat sau, cel puţin,
pus în faţa unor situaţii care îţi sînt prezentate cînd agresiv, cînd
binevoitor. Sau şi într-un fel, şi în altul, în acelaşi timp. Iată cum gîndeşte
Sam despre Terente: „Terente are grijă de mine/ mă consideră copilul lui/ nu mă
lasă la televizor/ nu mă lasă să traversez strada/ nu-mi dă bani de buzunar/
numai dimineaţa/ mă pune să-i fac pantofii/ atunci îl iubesc/ pentru că are
nevoie de mine/ cum are poarta bisericii de cerşetori“. În Autobuzul cu
cocoşaţi, viaţa este surprinsă în imagini diferenţiate şi separabile unele de
altele. Cocoaşa, semn distinctiv al unui anume fel de a fi însemnat, îmbracă
aici mai multe funcţii; e o cocoaşă migratoare, poate fi folosită ca antidot
contra tristeţii şi, mai ales, în perspectivele groteşti în care neobişnuitul
reflectă realitatea ascunsă în spatele lui. Poemele par modulurile unei
„dramolete“ bizare, culmea, absolut credibile, nici un moment îndoielnice. În
ciuda secvenţelor dramatice, precumpănitor rămîne totuşi jocul vizionar.
Viziunile şi previziunile acoperă ceea ce se vede în prim-plan. Aceste poeme
sapă cu mult zel să scoată la lumină poeticul din cotidian. Poezia ca o urmare
sau o consecinţă a gestului obişnuit. Poezia ca o năzuinţă strîmbă de a fi
„asigurat“. Poezia ca o tumoră benignă, care proliferează prin teritoriile
normalităţii: „trece un autobuz cu cocoşaţi/ degetul meu vrea să intre/ în
cocoaşa vecinului/ cum vrea lumînarea/ să se-nfigă în colivă/ sînt un sam
excitat/ minodora e o momeală prea mică/ pentru un peşte atît de mare/ limba se
lungeşte/ limba mea şterge de pe geam/ două ţîţe ca două altare/ atunci cînd
musca verde/ mă bate pe umăr şi-mi zice/ sam dragule/ vino cu mine/ în plasa
păianjenului/ ne putem balansa dumnezeieşte“. Nora Iuga conectează cu ajutorul
unei naraţiuni trucate amuzant, uneori chiar frivol sau sarcastic, realitatea
la cablul fantasticului. Personajele ei sînt ofensive şi drastice. Dar rămîn
mai tot timpul simpatetice. În spatele ornamentului ludic se ascunde mereu un
fel de pragmatism euforic. În nevroză se află mereu, alături de tulburarea
propriu-zisă, şi interesul luminos pentru lumea înconjurătoare. Că acest
interes în sine este adesea absurd nu mai trebuie explicat. „Dar am uitat să
spun/ că gheaţa e pielea lumii/ văzută din avion/ la început a fost plopul/
armăsarul lui dumnezeu/ pe urmă apa aşteptînd între maluri/ ca vaginul unei
împărătese.“
Ron
WINKLER, „Să ne facem cocoaşe“, literatur-kritic.de, ianuarie 2004
- Poezia
Norei Iuga este, din capul locului, neconvenţională şi gata să rişte. Iubeşte
poveştile surrealiste. Îşi trimite cămila albă sus, printre dunele cerului, dar
îl atenţionează pe domnul Contrabas să se ferească de fata de pe malul lacului,
care şi-a legat deja piatra de gît. Ne aflăm în anul 1968, dar fantezia Norei Iuga
nu se strecoară uşor şi fără să plătească pe lîngă putere. Represiunea bate la
uşă. Poeta ştie: „că mîine/ n-o să mai putem cumpăra un pachet de greieri/ nici
cu preţul unui poet“. În era Ceauşescu, fantezia subversivă hibernează. Nora
Iuga vine cu titlul unui volum publicat mai tîrziu, Dactilografa de noapte.
Înregistrează tot ce i-au hărăzit amintirile rele, prezentul rău. Vorbeşte de
case cu ferestre care prevestesc nenorociri, de pîlniile gramofoanelor care
„înghit kilometri de tăcere“. Scrie versuri fără să evite motive prea
îndrăzneţe: „În valiza deschisă/ pe care vreau s-o ascund/ se vede sexul meu/
galben şi moale ca un bot de cămilă...“. Asta e adevărată contrabandă erotică,
refuzul oricărei represiuni care nu se lasă dresat. Nora Iuga se înscrie în
tradiţia unui suprarealism care – altfel decît cel francez – nu a flirtat cu
comunismul. Îl conjură pe marele Gellu Naum şi ne povesteşte: „tu, îngropato,
mi-a strigat atunci Gellu Naum/ şi şi-a vîrît pe gît un pumn de frunze/ ce
verde agonie, închipuieşte-ţi, ce verde agonie“. În această sintagmă enigmatică
trebuie să punem accentul pe verde, ca viaţă, imposibil de supus, de constrîns.
Chiar şi poezia ei tîrzie trăieşte alimentată de acelaşi elan vital. După
căderea regimului Ceauşescu, a rămas la fel – altfel decît ceilalţi – nu şi-a
luat drept ţintă opoziţia. A folosit libertatea nouă; a folosit şi formule noi
de expresie. E normal să fim curioşi şi să aşteptăm cu nerăbdare apariţia în
limba germană şi a romanelor Sexagenara şi tînărul sau Săpunul lui Leopold
Bloom. Cum spune poeta în autoportretul ei? „Am uitat să amintesc, am 75 de ani
şi scriu numai despre dragoste.“ Numai despre dragoste: să acceptăm confesiunea
asta con grano salis. Registrul actualei Nora Iuga este mai vast şi mai bogat
decît oricînd. Extazele şi melancoliile iubirii fireşte nu pot să lipsească.
Ultimul segment al volumului Fetiţa cu o mie de riduri (2005) relatează –
alternînd poemul scurt cu cel în proză – despre suferinţa pricinuită de un
iubit dispărut care reapare cu insistenţa unui duh rătăcitor, dar şi despre un
soi de pan-erotism care evocă „vegetalele voluptăţi ale clorofilei“. În final –
la numărul 100 al acestui ciclu – naratoarea colindă străzile Bucureştiului şi
se opreşte la stop. În ultimul vers auzim o voce lirică în care se ascunde un
mare mister: „numai tu nu ai punct, te-am făcut infinit, nimicul meu“. Aşa cum
fericirea se răstoarnă în nefericire, nefericirea în fericire, la fel şi
nimicul în limbă, limba în poezie. Acest miracol se întîmplă în poezia
neîntreruptă a Norei Iuga, de fapt, în poezia ei de neîntrerupt. Cum spune
poeta însăşi, citîndu-l pe Oscar Wilde, dar referindu-se la capriciile ei: „Un
capriciu durează mai mult decît o pasiune“. Cît de periculoase, cît de superbe
sînt capriciile acestei poezii.
Herald
HARTUNG, „Capriciile superbe şi periculoase ale poeziei“, Frankfurter
Allgemeine
Zeitung, 2007
- ...Nora
Iuga nu face caz de verticalitatea ei politică, nici nu se victimizează. Laurii
luptătorului angajat în mişcarea de rezistenţă îi cedează cu plăcere altora. În
schimb, preferă să-şi pună pe cap pălării extravagante, emblema ei publică. Şi,
în loc să participe la redactarea unor manifeste politice, declară cu
nedismulată mîndrie că a pus în circulaţie o teorie conform căreia „instinctul
erotic ar fi mai inteligent decît inteligenţa“. Antologia de faţă cuprinde opt
capitole, fiecare prezentînd poezii selectate din volume separate şi fiecare
ascultînd de alte principii stilistice. Ţinînd cont de această varietate de
voci şi tonalităţi, eticheta care i se pune cu predilecţie Norei Iuga, aceea de
„ultimă suprarealistă europeană“, păleşte un pic. Poemele din Capricii
periculoase (1998) sînt scurte, pregnante, turnate dintr-o bucată. Încep cu un
acord delicat, accentuat liric, ca apoi să facă o mişcare de rotaţie, ajungînd
la o corporalitate lipsită de orice menajamente. Unde încă se mai aud doruri şi
melancolii se taie imediat unghiile „cu degete cu tot“. În acest segment
întîlnim versuri şi miniaturi de o strălucire orbitoare. Cu totul altfel se
prezintă Autobuzul cu cocoşaţi din 2002, al cărui ecou poartă şi un nume: „Eu
sînt Sam“. Aceste poeme sînt comicstrip-uri sălbatice despre unul care nu lasă
să-i scape nici un rol de bărbat, fie că e un ticălos amărît, un samaritean
milostiv, un schilod şi unul cu gură mare, un gnom urît, un taur în căduri, un
tată grijuliu. Versuri superbe, înspăimîntătoare, versuri de un umor
irezistibil, totul în acelaşi timp. Contradicţiile care intră aici în coliziune
n-ar putea să atingă o tensiune mai mare. Aici Nora Iuga îşi împinge experienţa
poetică pînă la cota cea mai înaltă. La unele versuri ai revelaţia că nici nu
poate fi vorba numai de o înşiruire de impulsuri care produc efect imediat. Nu
cumva aici cineva străbate în panică lumea cuvintelor în căutarea unei consolări,
a unei soluţii, fie şi metafizice, a unei salvări? Poezia „o simplă impresie a
pielii“ pare să sugereze aşa ceva. Începe cu invocarea unui mort: „mortul meu
drag înveleşte-mă“ şi se varsă într-o sarabandă de instantanee: „şi disperarea
acelei ultime concluzii/ că în afară de
carnea ta/ tot mai absentă/ nimic nu e har“. Că e vorba de nostalgia unei
salvări sau nu, un lucru e sigur: aceste poezii sînt – şi în germană, mulţumită
lui Ernest Wichner – rezultatul unei neîngrădite voluptăţi lingistice şi a unei
percepţii care adună lalolaltă tot ce există mai disparat (cîini, vaci,
îndrăgostiţi, sînge, mîncare, băutură, peisaj, „mădularul lui dumnezeu“).
Numitorul comun nu e nici o filozofie, şi nici o ideologie, ci, pur şi simplu,
limba, în care există toate acestea împreună, în care se înnoadă totul cu
fiecare, înaltul cu adîncul, măreţul cu obscenul, într-un coitus lingvistic
nesfîrşit. Limba şi corpul definesc lumea Norei Iuga, ca şi cînd s-ar contopi
într-un singur element: „Aş fi vrut să fac o perversitate/ să-mi torn cuvintele
în urechea unui bărbat/ pînă la orgasm“.
Christian
SCHÙLER, Gefährliche Launen/Capricii periculoase, Bücher Lese, SR 2 KulturRadio
Saarbrücken
Aşa a
devenit formula străveche, introdusă odinioară de fiul de funcţionar
Isidor-Lucien Ducasse, alias Lautreamont, cum că frumuseţea lirică ar semăna cu
„întîlnirea întîmplătoare între o umbelă şi o maşină de cusut pe o masă de
disecţie“, pregnantă şi pentru Nora Iuga... Poate că volumul Dactilografa de
noapte, apărut în România, în 1996, defineşte, prin titlul său, cel mai
pregnant procesul de gestaţie şi naşterea acestor poezii. Ele sînt mici
însemnări, concentrate de vise diurne, fantasmagorii nocturne, snapshots de
toate zilele şi viziuni fulminante de dorinţe neajunse, pe care Nora Iuga le
asamblează în poemele ei. Şi există, într-adevăr, şi un erotism extrem de viu
în aceste texte, care însă nu e deloc „morbid“, cum susţineau odinioară
alarmiştii politicii culturale româneşti, ci mereu surprinzător prin frenetica
prospeţime ludică şi originalitatea drastică, dacă se poate spune aşa. Cu cît
îmbătrîneşte această poetă, se pare că reuşeşte să descopere filoane imagistice
tot mai bogate pentru drama iubirii şi a durerii, eros şi thanatos. La aceasta
se mai adaugă şi o „intensitate masochistă“, după cum observă şi mai tînărul ei
coleg, Mircea Cărtărescu, în postfaţa la volumul ei selctiv, Gefährliche
Launen, pe care l-a alcătuit autoarea împreună cu traducătorul ei, Ernest
Wichner, pentru publicul german. Cartea debutează cu un număr mic de probe
lirice din anii ’60 şi sfîrşeşte cu prozo-poemele ultimei cărţi, Fetiţa cu o
mie de riduri, în care inventivitatea asociativă e maximă. Mereu apare aici o
dorinţă ardentă de a spulbera ordinea firească a lumii cu care ne-am obişnuit.
Plăcerea nu mai poate fi despărţită acum de durere: „Ascult sonata lumii/ şi-mi
bat în palmă un cui/ să simt ce a simţit Isus/ aşa-mi dispare frumuseţea din
ureche/ şi se întoarce înzecită-n carnea mea“. Încă din 2004, Edition Solitude
a făcut o primă încercare să o prezinte pe suprarealista îndărătnică Nora Iuga,
în Germania. Ernest Wichner a tradus poeziile din acel ciclu de poezii, un
volum de-a dreptul senzaţional, Autobuzul cu cocoşaţi, Herta Müller a scris o
postfaţă. Reacţiile aparatului literar din Germania au fost atunci foarte
anemice. Şi cînd te gîndeşti că aici putea fi descoperită una dintre cele mai
importante opere poetice ale suprarealismului tîrziu. Eul liric se demască în
acest ciclu drept un personaj foarte viril şi foarte lacom, „Sam“, un devorator
de femei, ca odinioară „Baal“, personajul brechtian, care se aruncă asupra
lumii cu un vitalism nînfrînat, fără a putea înţelege enigma propriei
existenţe. În episoade scurte, groteşti, acest personaj străbate micul lui
cosmos, format din „cocoşaţi“ şi alte făpturi bizare. Un suprarealism de un
umor negru mirobolant este celebrat aici, şi Nora Iuga se dovedeşte, o dată în
plus, o excepţională dirijoare a fantasticului...
Michael
BRAUN, „Îngerul mă muşcă de mînă“, Freitag, 2007
- „Cine
sînt eu? O femeie noaptea în faţa maşinii de scris, într-o bucătărie mică
dintr-un apartament de bloc de la marginea Bucureştiului. Vecinii mă salută
fiindcă mă văd uneori la televizor, unde probez pălării şi citesc poezii care
sună frumos, dar, din păcate, nu le înţelege nimeni. Mă mir că nu le par
ridicolă – am uitat să amintesc că am 75 de ani şi scriu numai despre
dragoste.“ Atît de uşurel şi aparent modest începe un autoportret al poetei
românce Nora Iuga. Tonul săltăreţ al acestei proze, în care ne informează
despre scrisul, viaţa şi iubirile ei, s-ar putea să ne inducă în eroare şi să
nu vedem că Nora Iuga este mult mai mult decît o doamnă bătrînă care uimeşte cu
slăbiciunea ei pentru pălării extravagante şi poezie. Asta se pare că nu e
suficient pentru spaţiul de limbă germană, deşi s-a dedicat de mult traducerii
şi promovării literaturii noastre – şi, deşi, cu ani înainte de apariţia
acestei selecţii cuprinzătoare din întreaga operă, Edition Solitude a făcut
încercarea de a o prezenta pe Nora Iuga şi aici, la noi, drept o mare poetă
europeană. În România ea este un punct de referinţă solid în peisajul poetic şi
o parteneră de discuţie serioasă, chiar un model pentru tinerii scriitori, încă
din 1968, cînd i-a apărut primul volum, şi în ciuda interzicerii de publicare
cu care s-a ales curînd după aceea, pentru o perioadă de aproape zece ani. Una
dintre cauze a fost apropierea de gruparea oniricilor, care a fost dizolvată
din cauza suspiciunii de activitate subversivă şi care, asemeni Norei Iuga, era
tributară tradiţiei surrealiste a poeziei române, înfiinţată în anii ’30. Opera
lui Gellu Naum şi Gherasim Luca a fost atunci cea care l-a făcut şi pe André
Breton să accepte că centrul suprarealismului nu s-ar mai afla în Paris, ci în
Bucureşti. Aşadar, nu e o pură întîmplare că numele lui Gellu Naum apare în lirica
Norei Iuga şi, de asemenea, nu surprinde pe nimeni că Nora Iuga, la fel cu
întemeietorii surrealismului, repune în drepturi, în multe dintre poemele ei,
lumea somnului, visul şi logica acestuia: „lasă-mă cu capul sub pernă/ să nu te
aud/ cînd vorbeşti în somn/ lasă-mă în întunericul meu/ în halta mea/ unde două
trenuri/ trec unul prin altul/ fără să se ciocnească“.
-
Poetologia contrariilor – Aceasta e o imagine minunată, care poate fi
transferată şi asupra demersului poetic al Norei Iuga, asupra unei poetologii
în care pot să se ciocnească elemente contrare fără să se producă un dezastru
liric absolut, ci, mai curînd, să se lege comparaţii şi metafore paradoxale,
neaşteptate: „uite cerul întors pe dos ca un palton/ un lapte care se retrage
cuminte sub caimacul lui“. Altundeva dai de peisaje şi scene de o frumuseţe
stranie: „Femeia părăsită trece pe lîngă nopţi/ cu pieptul frumos/ luminînd un
peron“. Şi, nu în ultimul rînd, sînt poeziile de iubire şi erotism cele în care
regăsim mereu expresii pe cît de carnale, pe atît de originale („în valiza
deschisă/ pe care vreau s-o ascund/ se vede sexul meu/ galben şi moale ca un
bot de cămilă“), contrariile semantice se contopesc, tandreţea cu brutalitatea,
banalul cu extravagantul, într-o unitate perfectă. Pînă la perplexitate, pînă
la nemaivăzut nu e decît un pas mic, o exprimare aproape lapidară: „viespea mă
găseşte/ cu acul ei subţire/ îmi face o împunsătură/ în zona de sud a capului/
acolo unde sînt mările alea faimoase“. Poemele Norei Iuga aduc imaginea stranie
peste cea obişnuită într-o manieră absolut incredibilă, niciodată elitistă şi,
de multe ori, de un comic irezistibil. Totul, asta e impresia pe care o lasă,
poate să-şi găsească locul acolo, fără să te gîndeşti neapărat la o „écriture
automatique“, în sensul tradiţional al cuvîntului. „Notez totul cum îşi înghite
balena planctonul vara şi iarna la fel“, îşi defineşte Nora Iuga credoul
estetic. Superbe mări stranii cele pe care le întîlneşti în această zonă sudică
a capului, iar din planctonul poetic pe care Nora Iuga îl găseşte acolo şi îl
prepară cum ştie ea, să te tot înfrupţi.
Jan
WAGNER, „Ce înghite balena. Fericitele poezii ale româncei Nora Iuga“,
Frankfurter Rundschau, aprilie 2007
- „Am
avut o viaţă frumoasă“, scrie la grande dame a poeziei româneşti, septuagenara
Nora Iuga, pe cît de ironic, pe atît de provocator, într-o schiţă
autobiografică de la sfîrşitul volumului selectiv din întreaga sa operă
poetică. Fiica unor artişti, care a crescut între pantofi de balet şi viori –
şi mărturiseşte că ultimul cuvînt pe care l-a învăţat ar fi fost cuvîntul
„politică“ –, a început să publice în cercul tinerilor poeţi „onirici“ care,
imediat după încetarea din viaţă a proletcultismului impus de partid, au
răsărit ca ciupercile după ploaie. Asta s-a întîmplat în 1968, cînd „s-a
deschis armonica“ – o expresie românească pentru perioadele liberale din timpul
dictaturii comuniste, care durau, fireşte, foarte puţin. Această tînără
generaţie scria poeme onirice ca o continuare a suprarealismului. Evaziunea era
mai mult decît un reflex orb la formulele aşa-zis realiste de scriere, folosite
de realismul socialist – ea, evaziunea, era un program estetic. Poeziile Norei
Iuga folosesc tehnica poetică a cuplării unor domenii de percepţii semantice şi
imagistice aproape incompatibile, combină versuri „corecte“ din punct de vedere
sintactic cu derutante conţinuturi „absurde“, ilogice. Senzuală pînă la limita
extremă a erotismului, su-biectivă pînă la recunoaşterea propriilor semne
distinctive, Nora Iuga persistă cu încăpăţînare în această formulă pentru
păstrarea autonomiei, a autonomiei rostirii lirice, ca şi a celei a eului care
iubeşte şi a eului care suferă. Şi, pentru că scriitoarea aceasta nu a ţinut
deloc cont de sistemul politic, inventîndu-şi un sistem poetic de „culori
complementare“, în loc să măsluiască metaforic realitatea socială şi să se
fofileze ca o contrabandă lirică pe lîngă cenzură, în opera ei nu există, între
cea dinainte de 1989 şi cea de după, nici un fel de ruptură vizibilă; urcînd pe
„scara de serviciu a ironiei“, eul liric al Norei Iuga găseşte antidotul
durerii, al gravităţii existenţiale sau al fricii de bătrîneţe şi se refugiază
într-un teatru de imagine surreale. În acest carusel funambulesc ameţitor,
cititorului îi alunecă pămîntul de sub picioare. Nimic nu mai rămîne la locul
lui. Apar cămile albe, „un domn Contrabas aleargă cu gîtul întors după păsări
de noapte“, în timp ce în poemul cu personaje care gravitează în jurul
personajului Sam citim: „aerul în autobuz e o vacă/ ugerul ei priveşte înapoi
cu mînie“.
Jan
KONEFFKE, „Ugerul priveşte înapoi cu mînie“, Literarische Welt,
aprilie
2007
- ...A
păşit în literatură abia tîrziu, după treizeci de ani, în 1968. Apariţia
primului ei volum de versuri, Vina nu e a mea, e documentul unui poet de o rară
forţă interioară. Încă de pe atunci a atins nucleul incandescent al întregii ei
opere: o senzualitate neînfrînată, care, fără să fie explicită, atestă, într-o
manieră imposibil de contrazis, un erotism foarte personal. Chiar de la
început, poeziile ei relevă o relaţie aproape mistică – fascinant derutantă în
acelaşi timp – cu natura, relaţie care nu o va părăsi niciodată. „Cămila albă“,
ca simbol al morţii, păşeşte printre dunele cerului şi „oamenii îşi schimbă cu
disperare trupurile“, „pădurile de retrag“ în casele lor ca melcii şi-şi ling
rădăcinile îngheţate“ sau în poemul „Băieţii ăştia slabi“, „cum îngenunche
noaptea înainte de a-şi face crucea pe pîntecul meu şi alunecă-n mări ca peştii
prelungi şi galbeni...“. Cum ajunge Nora Iuga la asemenea imagini? „Scriu ce
simt, nu ce gîndesc“, ne spune. „Mă interesează ce se petrece sub scoarţă...“ E
vorba de un soi de panerotism sui generis, care îi alimentează poezia, o
prelungire senzuală a ideii romanticilor că în toate lucrurile dormitează ceva
aşteptînd să fie trezit şi odată cu trezirea să intre în joc acel eros
imprevizibil şi ameninţător. „Tema asta mă preocupă în clipa de faţă foarte
mult“, ne spune poeta, „dar cred că instinctul devine extrem de periculos doar
cînd îi pui căluşul în gură, atunci cînd natura se răzbună pe civilizaţie...“
Claudio
STEIGER, „Sîntem din carne şi sînge, asta nu se schimbă niciodată“, Tages
Anzeiger, Zürich, 2009
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters