OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Textul lui Lucian Raicu urma sa prefateze, in 1989, citeva dintre povestirile lui Norman Manea, traduse din germana de scriitoarea britanica Rosalind Belben, pentru Comparative Criticism, prestigioasa revista de la Cambridge printre ai carei redactori si colaboratori figurau mari nume literare contemporane. Din pacate, traducerea textului lui Raicu s-a dovedit neizbutita si redactia a preferat s-o inlocuiasca printr-o nota bio-bibliografica despre N.M., semnata de Rosalind Belben.
Textul lui Lucian Raicu apare acum si aici, pentru prima data.

Norman Manea vine dintr-o provincie a Europei rasaritene care a resimtit totdeauna – si resimte in chip dramatic si astazi, in cea mai nefericita conjunctura a istoriei sale – apartenenta sa la spiritul european si nostalgia universalitatii. A vazut lumina zilei acum cinci decenii la Suceava, vechea capitala a unei Moldove azi impartite, in „dulcea Bucovina“ eminesciana, peste care avea sa se abata, putin dupa nasterea sa, amarul si cruzimea evenimentelor, tinutul de origine si al tragicului, marelui poet Paul Celan, evreu si el, dar de expresie germana si nu romana ca Norman Manea, deportat si el de catre nazisti, marcat pentru tot restul vietii de atrocea experienta si purtindu-si moartea in suflet si in versuri pina la ceasul, ce n-a incetat sa-l obsedeze si n-a intirziat sa vina, spre a-i pecetlui destinul, al sinuciderii.

Locurile acestea originare, de aici, din nord-estul romanesc, sint fertile pentru scriitori si artisti („placenta de aur a artei“ – le numise criticul E. Lovinescu), de prin ele si de prin vecinatatea lor se ivisera in doar citeva zeci de ani Eminescu insusi, Creanga, Nicolae Iorga, Sadoveanu, Benjamin Fondane-Fundoianu, Tristan Tzara, Bacovia, Blecher, Ilarie Voronca, Al. A. Philippide – poetul din care Norman Manea, nascut mult dupa ei toti, dar deloc strain de fascinatia lor fata de Absolutul „literarului“, obisnuieste sa citeze versul-efigie pe care toata literatura sa l-a asimilat in spirit: „M-atirn de tine, Poezie, ca un copil de poala mumii...“.
Aceasta izbavire prin perfectiunea din adincuri, dar si de la „suprafata“ intens elaborata a cuvintului scris si a „literarului“ ca valoare in sine (sacra!), Manea a cautat-o in cartile sale – de la cea de debut, Noaptea pe latura lunga (1969), la ultima, Plicul negru (1986), trecind prin Captivi (1970), Atrium (1974), Primele porti (1975), Cartea fiului (1976), Zilele si jocul (1977), Anii de ucenicie ai lui August Prostul (1979), Octombrie ora opt (1981), Pe contur (1984) –, a cautat-o in chip de unica solutie, impusa de vremurile aspre si de o experienta personala ce n-a ignorat nici una dintre feluritele lor asprimi (de la „stinga“ la simetrica „dreapta“), ultime si ultimative...

Scrisul lui Norman Manea se intemeiaza pe un paradox: purtator al unei experiente biografice si existentiale deosebit de aspre si de dramatice, situate la intersectia si sub puterea mai multor forme ale raului totalitar – conditie specifica, antrenind in cazul altora o supraevaluare a datului „trait“ si o consecutiva subapreciere si marginalizare a literarului si esteticului –, el refuza cu hotarire, cu orgoliu si chiar cu un oarecare dezgust consecinta aparent logica rezultind dintr-o astfel de „situatie“, se intoarce impotriva prea strictei sale „determinari“, resimtite ea insasi ca o noua constringere (tot de esenta „totalitara“) si ii opune – ca pe o modalitate regasita a libertatii interioare si a libertatii pur si simplu – o restaurare a literaturii ca arta si a literarului necorupt, considerate in toate drepturile lor, intangibile, inviolabile. Scriitorul ar putea spune, asimilind radicalul precept kafkiano-flaubertian – daca nu cumva a si spus-o pe undeva, in vreunul din numeroasele sale eseuri mai totdeauna pro domo – ca il dezgusta tot ce nu este literatura.

Curajul asumarilor si curajul civic, al adevarurilor neconvenabile si implicind riscuri „fizice“ intr-o tara ca Romania de azi, are la Norman Manea o motivatie in primul rind literara si este ceva de ordinul unei vocatii de intimitate si al unei indatoriri sacru-profesionale, tinind de ideea sa despre literatura ca valoare in sine, preeminenta in raport cu celelalte posibile valori. Fie si in absenta unor informatii sigure in aceasta privinta, trebuie sa ni-l inchipuim scriind literatura din primul moment al trezirii la realitate, din adolescenta si chiar de mai inainte, de cind s-a ivit in el curioasa fiinta „scriptica“, problematica si problematizanta, neincrezatoare in realul neformulat in cuvinte si fraze, de cind s-a ivit chinul interogativ si insetarea de certitudini posibile cu ajutorul cuvintelor, de cind s-au cristalizat (ca in faptura protagonistului prozelor sale intens lucide si tot atit de intens poetice) inceputurile precoce ale vietii gindite, timiditatile, retinerile, ambitiile si indraznelile, culminind cu aceea analitica si introspectiva – primul semn al adevaratului „curaj“ moral. Culminind asadar cu sentimentul de solitudine apasatoare, sentimentul vulnerabilitatii lent si discontinuu metamorfozat in vointa de strapungere, in vointa de afirmare.

Scriitor inainte de toate, literat „pur singe“, capabil (e un fel de-a spune, mai corect ar fi „incapabil“ de orice altceva, cu precadere de o reflectare brut „realista“ a faptelor – mai ales daca sint ele insele brutal expresive) de surprinzatoare transfigurari, mergind – ca in nuvela Nuntile sau in romanul de tinerete Atrium sau in romanul recent Plicul negru, „stilizat“ in ciuda cumplitelor evidente revelate cu privire la realitatile romanesti actuale –, pina la o veritabila contrazicere a principiului realist si pina la o benefica senzatie de anulare a „continutului“ prin „forma“...
Simplu spus – e vorba de calitatea eminamente (si eminent) literara a textului lui Norman Manea – o calitate de obicei lasata in umbra, ca neesentiala, in receptarea vestica a literaturilor din Est. in umbra „continutului“ lor si a starii de alarma si de urgenta pe care s-ar presupune ca acesta (cu „stil“ sau mai degraba fara...) ar declansa-o in cititorul prea interesat, prea solicitat ca sa mai observe si altceva decit fierbintea actualitate a relatarii si decit caracterul intolerabil al situatiilor fatis denuntate.

Prezenta, dar si transcenderea „imediatului“: este ceea ce a atras puternic atentia lui Heinrich Böll la lectura unor nuvele semnate de Norman Manea. Evocind frecventa pina la satietate intrebare ce i se adresa la intoarcerea din calatoriile efectuate de el in Estul european, daca a intrat in posesia doritelor „manuscrise fierbinti“ („de valoarea lor literara nimeni nu intreba“ – precizeaza scriitorul german care a facut enorm pentru cunoasterea in Apus a operelor din Rasarit, incepind cu aceea a lui Soljenitin), Böll semnaleaza – in polemic contrast cu grabitele asteptari – prioritatea literarului la scriitorul roman. „Manea este un literat“ (se-ntelege: inainte de toate, inainte de a fi autor de „manuscrise fierbinti“), tine sa precizeze el, pentru a adauga cit se poate de apasat, in sensul optiunilor sale, al selectiei calitative pe care o preconizeaza in considerarea (si publicarea in Occident) a textelor de obirsie rasariteana: „Daca Orient und Okzident (fundatia pe care o initiase – n.n.) are intr-adevar un sens, acesta e tocmai de a promova un autor de felul lui Manea“.

Dovada ca asa stau lucrurile, Manea a inceput sa scrie de timpuriu, dar a debutat relativ tirziu si in nici un caz sub presiunea unei experiente de viata, redutabile – incluzind universul concentrationar, dar mai ales exilul interior determinat de totalitarismele succesive, de la cel de tip clasic comunist la cel autocratic grotesc al ultimelor decenii – ce s-ar fi cerut imperios exprimata, indiferent cum. De publicat a decis sa publice pe la treizeci de ani (1966), cind a atins pragul maturitatii literare, cind i se limpezise „structura“ din noianul, usor de banuit acum, al ispitelor divergente, al ezitarilor formative, al sfielilor dar si al vanitatilor imature, la fel de paralizante ca sfielile; si cind se mai limpezisera si timpurile, pentru ca un scriitor de felul sau – un pur literat – cu un mesaj ireductibil, cu o biografie exterioara si interioara inconfundabila, cu o loialitate fata de sine, cu un instinct indaratnic si un gust neimblinzit al sinceritatii, nu poate, ca atitia altii, scrie si tipari oricind si orice. A stiut sa rabde si sa astepte momentul launtric favorabil, cel al constituirii „literatului“ in el insusi si in scrisul sau – si deopotriva un provizoriu context istoric mai favorabil adevarurilor, literaturii ca literatura.

Astfel de dificile pinde si asteptari, un soi de asceze initiatice, nu ramin nerasplatite. in scrierile sale, nete si infinit complicate, complicate doar dintr-o pudoare a simtirii si doar dintr-un respect adinc inradacinat fata de ideea „literarului“ si fata de adevarul niciodata simplu si univoc, cultura literara se asociaza (n-as zice „firesc“) cu o veritabila cultura a „vietii“, a senzatiilor celor mai fine, a „provocarilor“ stirnite de perceptia realului, incetinit inregistrate, amplificate, dilatate la scara unei atentii hipersensibile si, in ea insasi si chiar de la punctul de pornire, savante. Se procedeaza, in receptarea lor, prin aproximari, prin delicate atingeri, prin sovaitor tactice „indeterminari“, dar acestea, odata ce capteaza din amorfa materie tot ce se poate capta (desigur, nu numai cu ochiul liber, instrumentatia privirii fiind mult mai bogata), sint precis numite, integrate unui ansamblu imperturbabil coerent. Este, in afara de cel amintit, un alt paradox fecund al literaturii lui Manea (observabil mai cu seama in romanele de pura perceptie a realului neevenimential: Atrium, Zilele si jocul si August – partea a doua a Cartii fiului), acest amestec de „stiinta“ exacta si de subiectivitate artistica extrem de originala.

Cele nouasprezece nuvele din volumul Octombrie ora opt (incluzind si titlurile selectate in numarul de fata al revistei Comparative Criticism) nu se ocupa intensiv decit de momentele de criza, de punctele nodale ale unei traiectorii biografice, traversind o jumatate de secol de istorie convulsionata, romaneasca si est-europeana, ultima jumatate. Toate sfideaza recomandarile ideologiei oficiale si dau asupra evenimentelor tangente cu biografia personajului si a autorului lor o versiune cu totul autonoma si neconforma celei in vigoare in Romania epocii Ceausescu, a asa-zisilor „ani-lumina“. in toate domina tonul amar, dureros sau sarcastic, si irupe o stare critica: ceva nu merge sau nu mai merge, inaintarea cursiva (acel bine, acel de bine-de rau al existentei) se intrerupe, se poticneste, se impotmoleste. Un obstacol apare in cale si nu prea da semne c-ar voi sa se lase inlaturat. Acest obstacol, ce este el in definitiv? Este constiinta – de ce sa-i spunem altfel? Una iritata, coplesita sau scirbita – sau toate laolalta – involuntar ivita, de nimeni chemata, de nimeni agreata.

Este oaspetele de taina, vizitatorul nepoftit al textelor lui Manea. Intrarea sa in intimitatile casei, ale trairii eroului, nu este protocolara, dar nici brutala, nici stridenta, nici spectaculoasa – si nici nu respecta ritualul traditional literar al „examenului de constiinta“, al unei solemne judecati morale. Nu se anunta in nici un fel sau se anunta doar printr-o suspecta, alarmanta absenta, ce nu mai poate dura, printr-un inefabil angoasant, lipsit de severele contururi ale procesului „de constiinta“; doar atit si doar asa ca lucrurile, obiectele, fapturile incep sa-si schimbe, spre nota apasata, culoarea, ori dimpotriva, sa se decoloreze; odata cu ele zilele si noptile. Starea de constiinta isi face simtita prezenta prin exact contrariul ei: o abulie, o apatie, o ceata, o uitare a „datoriei“, o impiedicare in loc a vointei, a ambitiei, a patosului cotidian de rutina, cel care intretine viata si asigura vitala ei continuitate. Cu atit mai semnificativa aceasta impiedicare, cu cit eroul strabatator al nuvelelor nu este, in copilarie, la adolescenta, la maturitate, un abulic, un nevolnic lipsit de reflexe de aparare, ci, din contra, un ins redutabil, o natura independenta, un mare „ambitios“.

Nuvela se poate numi, la alegere: Nuntile, Portretul caisului galben, Ceaiul lui Proust, Lipova, Peretele despartitor, Kinderland – eroul poate fi copilul matur inainte de vreme, deportat ori de curind intors din lagar si caricatural obligat sa clameze impotriva ororilor, sa invete pe de rost si sa tina discursuri inspirate de experienta deportarii inca neintelese si sa previna emfatic, sa denunte, sa avertizeze, sa intretina treaza vigilenta si sa cheme la o noua lupta etc., totul pe fondul unei launtrice derute copilaresti, dar si al unei stranii oboseli si al unei teribile senzatii de artificialitate, descrise de Manea cu o mina de maestru in antologica povestire Nuntile: poate fi adolescentul inflacarat de sperante, prins in angrenajul idealurilor revolutionare postbelice, repede dezabuzat, cuprins de-o inca inexplicabila tristete, cu sentimentul ca joaca un rol strain si ca se lasa manipulat intr-o directie necunoscuta, resimtita cu teroare (magistral intuita si sugerata de autorul mai mult decit avizat asupra „problemei“...) ca in nuvela Lipova; poate fi eroul matur din Portretul caisului galben, regasindu-si sila si spaimele virstei de scolar in mijlocul unor colegi imbatriniti, alienati si abrutizati (in stilul specific orinduirii „socialiste“, abrutizati si deformati si prostiti si infricosati – un „stil“ admirabil infatisat de Manea, in tot adevarul sau crud si in prelungirile sale halucinant onirice, de adevar ce nu-si mai incape in matca...).

Poate fi razboi in jur, pace, aparenta pace, agitatie citadina, tihna provinciala, sirma ghimpata, lupta pentru supravietuire, cenusiu decor totalitar, birou de proiectari, clasa de scoala, sala de asteptare, obisnuitele cozi la alimentare, interior de familie etc., dereglarea tot se produce, iara ea se face proza, fraza densa, sarcasm, disperare retinuta si iarasi abia intrezarita incredere, dar si incredere de a rezista raului, abjectiei, demolarilor. Trecutul indepartat, cel mijlociu, cel foarte apropiat, prezentul stagnant, in plin marasm, viitorul posibil, lipsa de viitor: „mecanismul“ este acelasi – identitatea secreta a „lumilor“ te face sa tresari. Ce poate fi comun intre ele, intre raul aproape uitat si cel nou, izbitor? Esentialul – si proza lui Manea este experta in dezvaluirea neasteptatelor coridoare de legatura, a „corespondentelor“. Supunerea la „obiect“, mereu altul, nu contrazice supunerea la „subiect“, mereu acelasi; imprejurarile se schimba, imprejurarea interioara – care se poate din nou numi „literarul“ – ramine ca o constanta.

indaratnica este si marea rezistenta la cliseu si la poncif. Fata de imaginile acreditate, fiinta scriitorului se rasuceste intr-o reactie de adversitate somatic perceptibila. „Amintirile“ sale nu seamana deloc cu ale altora, trecuti printr-o experienta inrudita. Nici literatura sa nu seamana, fiind cu neputinta sa fie subsumata unui capitol integrator. Textele inspirate din copilaria „frustrata“ (cele care pregatesc izbucnirea de sila si furie din amintita naratiune Nuntile si anume: Premise pentru Maria, Pulovarul, Moartea, Puteam fi patru, Ghemele decolorate...) intrunesc si nu tocmai datele unei literaturi a „universului concentrationar“. Situarea in epoca (deportare, represiune, frica, lagare de tip hitlerist) nu suporta desigur vagul indeterminarii, dar nici constringerile unui capitol consumat al istoriei, al celei traite, al celei literare. Implicarea intr-o conditie mult mai ampla, a eternului uman si a eternului istoriei repetate si repetabile, asigura acestor texte – necrutatoare cu epoca, dar si cu omul, cu fibra sa cea mai intima si permanenta – un regim particular. Procesul intentat „epocii“ se asociaza in ele, sporindu-le acuitatea si caracterul nelinistitor, cu o total necomplezenta considerare a conditiei de victima, cu o imagine distanta si dura, refractara oricarui sentimentalism (si oricarei banalitati literare), a vulnerabilitatii umane, ea insasi greu de intrevazut (la adevaratele ei proportii profund ingrijoratoare) in imprejurari normale, de relativa neconstringere.

Permeabilitatea la rau a naturii umane (vizibila in aceste texte, ca si in Nuntile), a unei naturi supuse unor incercari ce nu-i sint pe masura, devine aici o foarte adinca si „secreta“ (pe un drum al rascolitoarelor „initieri“) tema de meditatie. Depasind cadrul experientei si al accidentului istoric. (Criticul roman Ov. S. Crohmalniceanu nota in acest sens: „ideea mai profunda – a prozei lui Manea, n.n. – e ca experienta universului concentrationar scapa reconstituirii cu mijloace literare cunoscute, oricit de perfectionate ar fi ele“). Manea refuza acceptia raspindita a notiunii de culpabilitate, fiind mai curind atras de sensul ei ambiguu-abisal, accesibil doar scriitorilor prevazuti cu extraordinare antene... imprejurarile evocate sint cu atit mai teribile cu cit ele „izbutesc“ in malefica lor tentativa de degradare si atrofiere a omenescului – si produc falia aceasta chiar in structura celor (neomeneste) siliti sa le suporte. Nici un cliseu literar nu vine aici sa „innobileze“ durerea si suferinta.

Haituirea, reprimarea, foamea, mizeria, trecind de limita rezistentei, a puterii de indurare, capata un soi de autonomie, incepind sa actioneze – dincolo de vointa celor responsabili de ele si intrecindu-le oricum abjecta reprezentare si „imaginarul“ – ca putere in ea insasi dezumanizanta, diabolica, abrutizanta, distrugatoare. Nu asistam la o reflectare pasiva a suferintei nemeritate, in spiritul previzibil al unui maniheism in cele din urma comod si securizant pentru constiinta, ci la o investigatie de cu totul alt calibru (si inconfortabila) a mecanismelor intime ale represiunii (extinsa de scriitor si asupra „actualitatii“ in alte citeva nuvele, precum Peretele despartitor, Biografia robot, in romanele Cartea Fiului si Plicul negru), o investigatie ce nu ignora chinuitoarele complicitati, „colaborarile“ cu sistemele Raului, participarile involuntare, dezagregarile intervenite in formula fatal nesigura si precara a „omenescului“ amenintat, terorizat, diminuat de contexte.

Ritualul unei oricit de sumare prezentari critice cere sa fie numite afinitatile scriitorului, il voi respecta pentru a marca ceva mai limpede spatiul literar, spatiul de rezonanta al operei lui Norman Manea, fara a omite sa precizez ca a facut-o autorul insusi in comentariile si eseurile de rara subtilitate pe care le-a consacrat spiritelor oarecum privilegiate, inrudite sau marturisit tutelare, fata de care isi resimte cu toata loialitatea o „datorie“. Asadar: Musil, Kafka, Joyce, Canetti, Malcolm Lowry, Thomas Mann, Bruno Schulz, Ernesto Sabato, Saul Below... Spatiul existential si de cultura, de suferinta, exaltare si neliniste al marii literaturi a secolului al XX-lea...

Norman Manea „scrie“ si chiar in acelasi timp se intreaba cum de o face si cum de mai e aceasta cu putinta intr-o lume in care autenticitatea de nesuportat a experientelor umane concureaza de aproape si de la distanta actul scrierii, riscind sa-l discrediteze, reducindu-l la precaritate. Fiecare carte a sa devine astfel o dificultate invinsa, tentativa de a iesi iarasi la suprafata dintr-o intrebare insolubila si la un liman provizoriu dintr-o spaima sau dintr-o boala de nevindecat, dintr-un loc al raului, primejduit si obscur. De a depasi, cum spuneam, o stare de criza, dincolo de considerarea datelor stricte, fara iesire.
Paris, 1 iunie 1989