Ediţia a XIII-a a Festivalului
Internaţional de Film Studenţesc organizat de Universitatea
Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.
Caragiale“ (UNATC) şi Fundaţia CineMAiubit (condusă de Elisabeta
Bostan) a impresionat mai degrabă prin cantitatea decît prin
calitatea scurtmetrajelor prezentate (aproximativ 200, reprezentînd
şcoli de film din 13 ţări). Totuşi, nivelul producţiilor
(inclusiv româneşti) din cea mai populară secţiune
competiţională („ficţiune peliculă“) a fost în uşoară
creştere, în comparaţie cu ediţiile precedente.
Evenimentul s-a desfăşurat între
14-17 decembrie, fiind găzduit, ca de obicei, de Cinematograful
Studio al Uniunii Cineaştilor din România (UCIN). Cum ritmul
proiecţiilor din Sala Mare a fost, de marţi pînă joi, de-a
dreptul infernal, tradiţionala retrospectivă a celor mai apreciate
producţii UNATC, din ultima zi a festivalului, a trebuit să fie
mutată în sala mică, de la subsol.
CineMAiubit are, m-am convins, o mare
problemă: lipsa unei preselecţii riguroase. Sau a oricărei
preselecţii, de fapt. Astfel, spectatorii dornici să vadă filmele
(„potenţialele filme“ e mai aproape de adevăr) incluse în
toate cele patru secţiuni competiţionale se văd puşi în
faţa unei misiuni aproape imposibile. Dacă organizatorii vor
continua să accepte aproape tot ce primesc, dorind ca festivalul lor
să rămînă o „vitrină“ (sau o „carte de vizită“,
vorba „mamei“ Elisabeta Bostan) a producţiilor şcolilor de film
(în primul rînd româneşti, iar UNATC înainte
de toate), atunci trei zile şi jumătate nu mai sînt
suficiente; CineMAiubit ar putea dura chiar o săptămînă,
pentru ca toate scurtmetrajele să aibă şansa de a ajunge la un
public interesat.
Cele trei competiţii „secundare“
(„film documentar“, „ficţiune digital“ şi
„animaţie/experimental“) mi-au oferit numeroase ore chinuitoare
în faţa unui ecran pe care se succedau zeci de exerciţii
nevizionabile. În prima secţiune amintită, printre
producţiile româneşti, am descoperit un singur documentar
veritabil: African Band (Premiul „Paul Călinescu“), în
care Cristian Smeu prezintă cu căldură şi onestitate un grup de
tineri dependenţi de heroină şi refugiaţi în muzică. O
altă producţie UNATC, Ruta 27 de Anna Florea (mai degrabă un film
de stare decît un documentar în adevăratul sens al
cuvîntului) m-a fermecat prin modul în care realizatorii
izbutesc să releve poezia surprinzătoare a traficului în
comun bucureştean. Premiul pentru regie „Ion Bostan“ a ajuns în
Slovacia, documentarul Arsy-Versy de Miro Remo impresionînd
prin povestea savuroasă a relaţiei dintre personajele sale, un
fotograf-cineast amator, pasionat de lilieci, şi mama sa, împreună
cu care trăieşte de jumătate de secol. M-a dezamăgit însă
acordarea Premiului „Victor Iliu“ studentului clujean Cezar
Enache, nejustificat ridicat în slăvi de către Nicolae Cabel;
Underground este doar un reportaj care încearcă să spună
ceva nou despre o mişcare muzicală, fiind sabotat de comentariul
insipid al regizorului.
„Digitalele“ româneşti mi-au
pus la grea încercare răbdarea, în cele aproape şapte
ore de proiecţie intrînd un singur film remarcabil:
Aniversarea de Luiza Pârvu (Premiul pentru film de ficţiune în
format digital). Talentata regizoare, care a avut un scurtmetraj şi
în competiţia rezervată peliculelor (Vera versus ursul de
bibliotecă – o replică la Amélie, din seria comediilor
UNATC cu poveşti narate din off: Gabriel Achim, Paul Negoescu, Dorin
Moldoveanu etc.), se opreşte de această dată, cu aceeaşi
sensibilitate, asupra unei tinere vînzătoare RATB; Adina
(Adina Lucaciu) vrea să-şi serbeze ziua de naştere, însă
este singură într-un oraş mare, aşa că apelează la
serviciile unui „animator“ profesionist. M-a mai amuzat
Binevoitorul de Alexandru Lungu, însă, din păcate, nu este
decît un fals trailer (spectaculos) pentru un film inexistent.
La capitolul animaţii şi filme experimentale au triumfat,
previzibil, producţii străine: Lebensader (Germania) de Angela
Steffen – o animaţie de o inventivitate irezistibilă – şi,
respectiv, A Mother’s Hand Might (Marea Britanie) de Surinderpal
Singh.
Inevitabilul realism
Juriul de la „ficţiune peliculă“,
alcătuit anul acesta din nu mai puţin 13 membri (dintre care trei
străini, în condiţiile în care majoritatea filmelor
româneşti nu erau subtitrate într-o limbă de
circulaţie), a acordat din nou Marele Premiu unui scurtmetraj
străin. Magnus von Horn, regizorul distins pentru Echo, este suedez,
numai că a studiat la celebra şcoală din Lódz (Polonia).
Remarcabil prin gradaţia tensiunii (construită în doar cîteva
secvenţe), dramaturgia ce ne dezvăluie treptat adevărul despre
nişte evenimente tragice (lăsîndu-ne însă pînă
la sfîrşit cu cîteva semne de întrebare), forţa
imaginii, precum şi actorii excelent aleşi, cu figuri memorabile şi
interpretări puternice (adolescentul Radomir Rospondek a primit
Premiul pentru interpretare masculină), filmul a convins şi
publicul; totuşi, mi se pare că suferă la capitolul incisivitate,
în condiţiile în care abordează un subiect foarte
ofertant.
Mai mult m-a contrariat, însă,
Premiul special al juriului, acordat anul acesta scurtmetrajului
Basket Bronx (SUA) de Martin Rosete. Deşi acesta a fost citit ca o
parodie la genul de filme cu antrenamente/iniţieri în vederea
unor mari confruntări (Rocky, Karate Kid şi multe altele, de serie
A, B, C…), mie mi s-a părut că regizorul-scenarist se ia foarte
în serios, crezînd sincer în povestea şablonardă
pe care ne-o spune; altfel, cel puţin finalul filmului ar fi trebuit
să iasă din chingile reţetei.
În ce priveşte filmele româneşti
(producţii UNATC, cu o singură excepţie) din această secţiune
competiţională, am remarcat că realismul impus de Cristi Puiu şi
continuatorii săi este la modă. Din păcate, nu toţi
regizorii-studenţi sînt capabili să transmită ceva printr-o
metodă de a face cinema, preluată formal. De aceea, este
îmbucurător faptul că există tineri realizatori precum
Ştefan Munteanu, Nicolae Constantin Tănase sau Emi Vasiliu, care
îndrăznesc să exploreze zone neexploatate de pe harta
cinematografiei noastre, avînd, pe lîngă tupeu, şi
talent.
Premiul de regie „Cristian Nemescu“
a fost obţinut de Ivana Mladenovic pentru Afterparty. Un film ce se
limitează la o „felie de viaţă“, notabil pentru interpretările
actorilor Cristina Casian şi Tudor Aaron Istodor sau dialogurile
subtile scrise de Raluca Mănescu şi Jiri Olteanu. Premiul de
scenariu „Cătălin Cocriş“ a revenit nejustificat Ozanei
Nicolau, al cărei film Eu şi sora mea (pentru care actriţa Iulia
Verdeş a fost şi ea distinsă de juriu) are un scenariu mediocru,
cu o schemă simplistă şi o răsturnare finală previzibilă.
În schimb, Premiul rectorului
UNATC a fost pe deplin meritat de Timi, scurtmetrajul dintr-un singur
cadru (fix) al lui Cristi Iftime. Un film cu 3 + 2 personaje (cel
care dă titlul, aflat printre cele din urmă, nu are aparent un rol
activ, dar de fapt el influenţează comportamentul celor din jurul
său), excelent interpretate de actori, prin care
regizorul-scenarist, practic necunoscut, izbuteşte să ne transmită
foarte mult despre nişte „oameni obişnuiţi“, cu interesele lor
meschine şi (auto)justificările lor mincinoase.
Dintre studenţii la Regie de la UNATC,
s-a mai remarcat Victor Dragomir, cu două scurtmetraje aflate la
antipozi: Cumpărături de ultim moment (o comedie romantică cu
succes la public, din păcate cu dialoguri desprinse parcă dintr-un
serial american pentru tineri) şi Întîlnire cu al
Treilea Reich (film de război, cu atmosferă, ritm şi o imagine
superbă, pentru care operatorul Marius Apopei a fost şi premiat de
către Kodak). Juriul criticii l-a distins pe Nicolae Constantin
Tănase, regizor atras de filmul de gen (anul trecut ne propusese o
parodie de horror cu zombies) pentru Outrageously Disco (premiat şi
pentru scenografia sa strălucitoare). Deşi pare iniţial un
film-omagiu, scurtmetrajul se distanţează apoi, cu o ironie
complice, de reţeta aplicată cu succes anterior şi clişeele sale
arhicunoscute, iar secvenţa de musical din final este antologică.
Cu Piscine, Germania (film ignorat de
juriu), Emi Vasiliu se plasează eficient (cu cîteva tuşe
groase) într-o zonă a (tragi)comicului absurd mult prea puţin
exploatată la noi. Ştefan Munteanu este un alt cineast care
transcende inteligent realismul (în Cealaltă fiică) şi apoi
îl sfidează, pentru a-şi testa spectatorii cu balansări
calculate între mai multe planuri temporale sau între
„realitate“ şi „ficţiune“ (în Happy Ending).
Dezavantajat de programarea filmelor sale deloc facile, curajosul şi
înzestratul cineast n-a intrat nici el în palmaresul
festivalului. În schimb, Tudor Jurgiu, autorul celui mai bun
scurtmetraj românesc al anului (Nunta lui Oli), face un pas
înapoi cu Ela, filmul său de absolvire, nereuşind să-i
confere suficientă autenticitate protagonistei sale.
Dincolo de premiile contestabile,
CineMAiubit 13 (o ediţie nici mai norocoasă, nici mai ghinionistă
decît altele) a dovedit că Noul Cinema Românesc de mîine
se poate baza pe cîţiva tineri regizori, astăzi necunoscuţi.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters