OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ana BLANDIANA
Soarele de apoi. Poeme noi
Editura DU Style, Bucuresti, 2000, 96 p., f.p.

Intotdeauna voi crede ca poezia Anei Blandiana a fost pentru Romania calcata de comunism un dar asemanator cu cel primit de tinerii occidentali ai anilor ’60 din partea Beatles-ilor. Nici mai mult, nici mai putin. O frenezie a sevei si a soarelui isi deschidea aripile in versuri scrise ca o invitatie la levitatie, cenusiul cotidian se risipea ca prin farmec din fata oricarui cititor o data cu primele cuvinte parcurse si cu primele acorduri ce-i erau sugerate. Pentru ca muzica poemelor Anei Blandiana oricine o intelege, oricine o poate fredona, oricine o invata. Ana Blandiana n-a scris, in cariera sa de poeta, decit putine piese care sa nu fi devenit imediat slagare. Descintecul de ploaie care deschide volumul VIII al antologiei lui Laurentiu Ulici O mie si una de poezii romanesti reprezinta un astfel de evergreen. La vremea lui (ce paradox!), e greu de crezut ca n-a isterizat, si pe buna dreptate, tineretul cititor („Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile,/ Innebunitele ploi si ploile calme“… – un poem cu adevarat palingenezic).

Lectura actuala a acestei poezii a neinfrinarii – o opera care cuprinde douazeci si unu de volume de versuri publicate pe intinderea a aproape patru decenii, ca si vreo citeva zeci de traduceri; alaturi de vreo alte zece de eseuri si proza – produce probabil multa nostalgie. Poeziile Anei Blandiana declanseaza popularea memoriei personale antedecembriste, una de copil, cu imagini alcatuind un tablou idilic emerit. Pe de o parte, in ordinea stirba a „tastaturii“: Ciresarii, trandafirii din squarurile bulevardelor bucurestene – unii n-au disparut inca –, filmul muzical al Angelei Similea Un albastru infinit, Dumbrava minunata, Maria Mirabela sau panorama calda a Bucurestiului vazut din roata mare a Parcului Herastrau: o bucurie infantila se zbate pentru a ma intoarce pret de citeva minute in spatiile albe ale copilariei, cele fara de prihana. Pe de alta parte, poemele Anei Blandiana inclina, uneori, la meditatie. Ele tematizeaza, aproape intotdeauna, perenitatea in antiteza cu perisabilitatea. Sau, mai precis, permanenta trecerii cu corelatul finitudinii lucrurilor: tempus edax rerum (Ovidiu), sic transit gloria mundi sau mors ultima ratio. Rar o poezie a inocentei, a originarului mai perseverenta, mai robusta, precum cea a legendarei poete.

Astazi, numele Anei Blandiana si-a adunat o investitie simbolica prodigioasa, pozitiva tot atit cit si negativa. Nu voi face acum referiri la imaginea unei personalitati care nu mai e o simpla poeta, dar lectura ultimelor sale poeme nu poate face abstractie de persoana autorului. Este un risc asumat. La cit soare s-a revarsat dintre copertele inscrise cu numele Anei Blandiana, razele lui din urma, cele „de apoi“, au, intr-adevar, culoarea singerie a amurgului. Regasim aici poeta, schimbata, poate, la suflet, la trup, dar o auzim aceeasi. Si daca s-au mai vestejit culorile, daca femeia s-a resemnat, daca iarba strabatutelor pajisti prinde sa se ofileasca, daca buchetul de flori numit Romania – va mai amintiti? – a ramas sa putrezeasca in paginile unor carti pe care doar aripa copilariei le-a gratiat, poezia Anei Blandiana nu si-a schimbat deloc profilul estetic si structura. Descarnata, ea mai traieste, gindeste – mai mult decit simtea odinioara – dar nu renunta, cu o incapatinare mai curind oarba decit premeditata, la inocenta.
Dintr-o materie poetica evanescenta, ceea ce rezista, in afara melodiei, este in primul rind meditatia asupra mortii sau insemnele ei inventariate in imagini cind severe („Capul meu esuat la mal/ Ca un astru/ Cu raze de spini“), cind oximoronice, dar nu mai putin grave („Mai dormi, visind cum celor din morminte/ Viata daruindu-le, invii/ In groaza bucuriei care-aprinde/ Ochii batrini ai fostilor copii“). Moartea, ca stingere, este anuntata de un sir intreg de anticamere, parcurse resemnat sau impacat. Este vorba despre marsul tragic al fiecaruia dintre noi – poezia Anei Blandiana este si expresia unei ontologii – unul acceptat cit e transfigurat. Dintre aceste spatii ale uceniciei intru moarte, iarba la fel de verde nu mai vine sa celebreze carnea trupului, ci sa acopere un suflet („Capul meu esuat la mal/ Ca un astru/ Cu raze de spini/ Pe care/ Firele verzi induiosate il ling/ Si incearca sa-i spuna/ Ce greu e sa fii/ Iarba si sa fii val“), marea cheama si ameninta, nestatornica si atit de omeneasca in infidelitatea ei („Doar leganarea/ Intre viata si moarte/ Acasa,/ Intoarcerea si plecarea/ Pe acelasi loc,/ Precum marea;/ Mai aproape,/ Mai departe,/ Uneori urita, alteori frumoasa“), iar pamintul, lacas al osemintelor, devine prin magia unor clipe zamislite de pana poetului, un simbol al viului trup („Dealul acesta senzual/ Ca un sin al pamintului [...] La care, cind mi se va face sete,/ Voi fi adusa sa sug“).

Arta adevarata nu poate ocoli eticul (unul dintre poemele volumului urmareste parca evolutia kierkegaardiana de la stadiul estetic, prin etic, la cel religios). Exista citeva ginduri superb exprimate, atunci cind nu se transforma in filozofare, despre eu si lume, un psalm conectat la tensiunea argheziana (Ruga), dar mai ales drastica indoiala din poate vedeta volumului, poemul Motiv („Ar trebui sa ma intreb daca-i iubesc/ Si, mai ales, de ce…/ Masti transpirate/ Incercind sa transforme/ Umilinta in ura,/ Degete groase, inclestate,/ Irigate cu harnicie de un singe/ Negru de rosu:/ Atita violenta si atita durere,/ O forta a bolii/ Pe care sanatatea n-a avut-o nicicind.“). Cel mai adesea, insa, pragul spre o presupusa eternitate (Corabia cu poeti) este locuit ca purgatoriu. Desi scepticismul echivaleaza cu intelepciunea, iar poezia crepusculului imprumuta indeobste multa resemnare, in vreme ce suprafata de contact cu lumea ii este treptat mortificata, eul poetic blandian isi etaleaza irepresibil sentimentul culpabilitatii, semn al implicarii mundane si al recunoasterii hotarelor judecatii celeste totodata. Iluzia implinirii, o data denuntata, lasa loc realitatii vinei. Luciditatea este ca un dragon care, o data birlogu-i descoperit, il pedepseste exemplar pe vizitatorul nepoftit: „O ironie zeeasca/ A decis ca toate/ Visele sa mi se implineasca:/ Sint un adult./ Inot in multimi,/ Ma-nec in realitate;/ Pasii mei nu mai sint anonimi,/ Nu mai stiu sa mearga pe mare s…t M-am uitat/ As vrea sa revin. Dar spre cine?/ Toti ma dor./ Si mi-e ingrozitor de dor/ De mine“. Panteismul avintat din tinerete maturitatea vesperala l-a inlocuit cu un gnosticism aporetic (ochiul inchis si cel deschis al creatorului, in psalm) sau ecumenic (in Doua cruci). Tocmai in nerezolvare se evidentiaza persistenta vietii – atita timp cit nimic n-a fost decis, totul se mai poate intimpla. De aceea „sfirsitul lumii“ este privit de poeta ca o solutie de continuitate, explozia „unui glob de papadie/ Care dispare semanind“. Ana Blandiana este o poeta care crede.

Cind mortii nu-i sint cumparate vesmintele elegante ale tragicului, cind resemnarii drumu-i este prea neted sau intelepciunii statuia prea rece, poezia are de suferit. Dar poezia sufera, inainte de toate – ca fiinta vie, nu ca document – mai ales atunci cind, iata, discursul critic ce i se potriveste este acela de manual (temele recurente sint cele clasice, iar atitudinea poetei poate fi integrata unei auguste descendente). Cum se va fi simtind un autor contemporan stiind ca textele sale cer analiza de manual? Daca eliminam din discutie prestanta unei poezii mature in idee si suficiente in expresie, ce ramine viu, ce ramine, cum ar veni, contemporan cu tinarul cititor roman, ce altceva decit nostalgia unei descoperiri in podul casei? Si, oricit de rascolitoare ar fi scoaterea la lumina a acestui depozit de constiinta, viata nu acolo se desfasoara. Sigur, un accident poate izbucni ca o revelatie, poti face oricind cunostinta cu cele mai ascunse taine in chiar locuinta ta, dar poezia Anei Blandiana se cantoneaza exact in orizontul de asteptare al podului casei. Se prea poate ca tocmai asta sa si vrea poeta: sa detina cheia literara a unei evadari din cotidian si, desi am mai folosit-o cu totii, sa se incapatineze sa creada ca niciodata nu vom obosi descuind cu ea. Ana Blandiana crede in ceea ce se numeste „poezia nemuritoare“, pura, umanista, aducatoare de bucurii totdeauna noi chiar daca ea, poezia, e aceeasi. Cit despre aceasta din urma, poezia Anei Blandiana, lucrurile nu stau mereu asa. Desi fermecata, muzica ei e destul de rudimentara. Desi adinci, gindurile sint transpuse adesea simplist (Gong). Desi adevarurile mustesc, emotia revelarii lor se pierde printr-o sintaxa banala. Minimalismul stilistic practicat aluneca uneori in cliseu, traseul lecturii strabate atitea peisaje de ilustrate demult expediate parintilor. Nu degeaba trecerea timpului ii creeaza aprehensiuni poetei: textele ei au nostalgia tocmai-trecutului, reverentiozitate sau amaraciune, inefabil din belsug, regrete, au un ritm imediat recognoscibil – ceea ce nu e putin –, dar niciodata forta de a fabrica prezent, necum tremurul prevestirii.
Cum altfel sa pot exprima evidenta paradoxului: frumusetea poeziei blandiene este datata, dar persista. Nici macar nu stiu daca afirmatia este paradoxala. Nu stiu, pentru ca sensibilitatea memoriei mele nu ma lasa sa trag cu suficienta obiectivitate o concluzie pentru a fi asternuta pe hirtie. Asta si pentru ca nu m-am simtit niciodata in stare sa judec o inocenta autentica.

P.S. Pot judeca insa altceva. Nu e vorba de autoare, ci de functionarea pietei noastre de carte. Volumul premiat de Uniunea Scriitorilor l-am gasit abia la sediul editurii, desi laurii fusesera primti cu doar o luna in urma. In loc sa straluceasca in vitrinele tuturor librariilor importante din tara – spectacolul decernarii premiilor a fost televizat –, volumele premiate sint, chiar daca or fi existind in unele librarii, invizibile. Nici librariile, nici editurile romanesti nu par a baga de seama existenta unor importante premii literare autohtone. In consecinta, nici publicul, desi tustrei ar avea de cistigat. Atita vreme cit nu contribuie la publicitatea volumelor carora li s-au acordat, premiile acestea nu fac nici cit o ceapa degerata.