OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mircea CARTARESCU
Pururi tinar, infasurat in pixeli
Bucuresti, Editura Humanitas,
2003, 320 pag., f.p.


Cartarescu renunta, ideologic, prin anii ’80 la masina de scris. Proclama importanta oralitatii, vestea apocaliptic sfirsitul culturii scrise. In cartea lui Pururi tinar, infasurat in pixeli, complexul celulozei, fuga de litera scrisa pe hirtie, de „numele adunat pe-o carte“ ia forme noi, unele interesante, altele care intriga, dupa caz...

Obsesia artistului in tinerete a fost una: schimbarea pactului mimetic impus de suportul de celuloza. Scrierile sale teoretice din anii ’80 asta ne arata – era ceea ce intelegea el din postmodernism intr-o vreme in care nimeni nu intelegea prea bine schimbarea de sensibilitate din Vest, dar fiecare ii dadea propriile definitii. Cartarescu a ales un discurs apocaliptic din start. In acest volum cu eseuri de maturitate nu regasim acel dinamism, ci, mai curind, urmarile credintelor de tinerete. Regasirea mintuirii in lumea pixelilor a venit tirziu... In intervalul dintre cele doua mari etape Cartarescu si-a scris cartile importante.

Primul pas de autentificare a discursului literar si eseistic, in cazul nostru, sta sub semnul lui „Nu stiu altii cum sint, dar eu cind ma gindesc“... Foarte multe texte incep cam asa: „M-am nascut in Stefan cel Mare...“. Originile modeste, amprenta blocului asupra copilariei, lista de prieteni sint metode de rupere timida cu pactul traditional realist. In eseuri, mecanismul functioneaza impecabil. In fiecare album, greii hip-hop-ului romanesc, BUG Mafia, au cam acelasi tip de legitimare – conteaza foarte mult radacinile, strada pe care stai, numarul, etajul, apartamentul. In fond, adresa si seria buletinului ne fac unici.
Ritualul cartarescian de patrundere in universul renegat al celulozei este acela al rezumarii pe scurt a biografiei. Una cu repere aparte: relatia cu parintii, relatia cu tovarasii de joaca, primele experiente erotice (jocul „de-a doctorul“) etc. Le regasim in Nostalgia, le regasim in Orbitor. Ii putem usor reprosa ca acest mecanism extrem de complex la inceput pare sa dea semne de oboseala (de schematizare excesiva). Dar daca e un ritual impotriva masinii de scris, prevestind era pixelilor, se poate ierta.

In volum gasim insasi revolta mocnita impotriva erei virtualitatii, a culturii populare. Cartarescu este un conservator. Lumea noua culturala, cu toate infatisarile ei, ii este familiara si totusi pozitia sa ramine una rezervata. Vorbind despre hip-hop, scriitorul mediteaza: „poezia adevarata nu este niciodata la moda“. Si asta dupa ce observa un fenomen foarte adevarat: un timp, la mijlocul anilor ’90, adevarata poezie a fost facuta de oameni precum Tataee, liderul BUG Mafia. Exista intotdeauna un recul la Cartarescu – observatiile fine pe care le face culturii populare sint insotite de concluzii romantice. Cind vine vorba de poezie apar intotdeauna tonalitati de Eccleziast: „de destula vreme incerc sa privesc cu luciditate abisul, oricite vertije mi-ar provoca“.


Imaginea generatiei ’80

In pasajele dedicate lui Mircea Nedelciu exista citeva linii esentiale pentru un eventual portret exemplar al scriitorului anilor ’80. Nedelciu este un fel de amestec intre James Dean si Nabokov. Nedelciu apare ca personajul exemplar – un soi de personaj hippie, dar extrem de rational, de lucid, foarte bine amplasat la granita sistemului. Este singurul care se simte extrem de bine in pielea de outsider. Din povestile mult vorbite, prea putin scrise ale congenerilor se desprinde intotdeauna acest personaj luminos, care a facut de toate, a incercat de toate si s-a impus de fiecare data ca lider, extrem de natural. Generatia ’80 nu a stiut sa-si contureze aceasta dimensiune, nu a produs eroi, personalitati care sa transceanda textul. Desi au venerat textul, au pastrat o distanta totusi incredibila fata de elementele autobiografice (de grup) esentiale. Este inca extrem de slaba imaginea „tinereasca’“ a generatiei lui Nedelciu, departe de aura nonconformista a scriitorilor acelorasi ani din SUA sau Franta.

Razbat din cind in cind marturii precum aceasta a lui Cartarescu, marturii care dau un semnal: in acest moment generatia ’80 nu stie sa-si vinda imaginea, sa o consolideze in opozitie cu generatia ’60, de exemplu. Doar ideologic s-a produs ruptura. Ceea ce nu e deloc suficient. Noi nu am avut un ’68 al razvratitilor, nu am avut anii libertatilor extreme (dimpotriva!). Nu avem „legende“ care sa intareasca „diferenta“, delimitarea scriitorilor tineri (si ca atitudine sau imagine) de un anumit sistem literar.
Tulburatoare este mitizarea anilor ’80 la M.C. Autorul nostru isi construieste o nostalgie care il departeaza de generatia pixelilor. El isi asuma o epoca literara in care „GENERATIA“ intra toata intr-o incapere la o petrecere: „O data, pe cind toata generatia era adunata – nu stiu ce sarbatoream – Traian a venit cu un tip pe care ni l-a prezentat“... etc. E putin surprinzator sa vezi pomenita „generatia“ fara ghilimele. Grupul de prieteni este echivalat cu „Generatia“ – o situatie surprinzatoare, amuzanta pe care doar din astfel de istorisiri o mai poti gusta.
Uneori uimeste serenitatea cu care autorul priveste miscarea literara din ultimele decenii. Putem citi o urma de regret in glas si o aspiratie spre ordine, spre o asezare a valorilor. Cartarescu a oscilat dintotdeauna intre un discurs anarhic, apocaliptic (mai ales in tinerete) si unul conservator.


Utopia sistemului literar-familial

„Lumea literara din ultimele decenii ale perioadei comuniste a fost una a «calmului valorilor». «Lista lui Manolescu» a functionat extrem de eficient (daca nu si ireprosabil) in intreaga perioada. Ea a fost in acelasi timp si lista lui Simion, a lui Martin, a lui Ciocarlie, a lui Ion Pop, a Monicai Lovinescu si a altor, multi si valorosi, critici literari. Diferentele dintre criteriile lor au fost minime, cel mult chestiuni de gust. Ierarhiile lor au fost in linii mari asemanatoare. s…t Centrul cristalin al vietii literare a fost, in toata aceasta epoca, generatia saizeci, cu pilonii sai de baza, poezia si critica. Modernismul pronuntat al poeziei lui Nichita Stanescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu etc. a rezonat cu modernismul criticilor literari din aceeasi generatie. A rezultat un monument impresionant, un canon aparent normal si indestructibil, bazat pe fundamentul criteriului estetic al receptarii artistice (opus criteriului politic si ideologic din perioada dogmatica s…t Pina si schimbarea de paradigma din anii optzeci era pe cale sa se produca pasnic – in ciuda rezistentei dirze a «saptezecistilor» ce se vedeau amenintati de niste tineri necunoscuti – tot datorita criticilor in cauza, care-i girasera, ii aparasera si ii «crescusera» pe noii veniti, intinerind la rindul lor prin influenta acestora.

Optzecistii se pregateau sa intre in reteaua de fier a vechii ordini asemenea barbarilor pacificati care primeau pamint la marginea imperiului, cu datoria de a-l lucra si apara.“ Acest pasaj este pus in balanta cu haosul din cultura de dupa ’90. Regretul profund al autorului este de fapt urmatorul: in tinerete, de cite ori discursul sau lua tonuri radicale avea, de fapt, tot timpul in spate un puternic sistem protector – acest lucru nu mai este posibil astazi, cind riscul se asuma altfel. Este tulburatoare sinceritatea tabloului: „generatiile“, poezia, proza, critica inclusiv au evoluat intr-un sistem impus de un grup determinat de critici care au dominat autoritar peisajul pina in anii ’90. Dar nu e o sinceritate complexa, incitanta ca in primul volum al Jurnalului, ci este o sinceritate derutanta. M.C. vede sistemul literar cu ochi „mari“, naivi – fratia dintre critici si scriitori, considerata un fenomen extrem de pozitiv, poate aparea acum ca o explicatie pentru enclavizarea literaturii. Daca recitesti Simion si Manolescu, de exemplu, vei observa ca primul face din aceasta prietenie un criteriu extrem al valorizarii. Detaliile biografice abunda in textele critice ale lui Simion. Manolescu a incercat si de multe ori a reusit sa departeze autobiograficul de critica – prin diverse „tertipuri“ (impartirea textelor publicistice in „teme“ si cronici ar fi unul dintre mecanisme).

Criticul ca substitut al cititorului – iata sistemul perfect, iata paradisul care s-a naruit dupa ’90. Anarhia i-a urmat, este adevarat. A fost poate mai rau dupa, dar raul a fost prelungit si adincit de incredibilul extaz al purificarii literaturii pina la sfirsitul anilor ’80. La trezire, mahmureala a fost cu atit mai groaznica. Anii hippie, anii LSD-ului si ai marijuanei din America, anii revolutiilor de tot felul au fost in Romania anii unei altfel de inocente a extremelor – a literaturii mai ales. Asa inteleg, daca fac un soi de scriptomantie in cartea lui Cartarescu. Credinta intr-o lista sigura si singura nu poate fi decit iritanta in era pixelilor. Unde gasesti lista asta? La www.scriitoriadevarati.com? Sinceritatea autorului ne este utila pentru o eventuala istorie a mentalitatilor scriitoricesti.

O surpriza a fost textul Arhitectura lu’ peste, in care „blocul“ este demonizat. Nu ca nu asta ar merita arhitectura din cartierele muncitoresti! Dar gasisem in proza lui Cartarescu tocmai o varianta pozitiva (se vede ca n-am inteles) a cartierului, a mizeriei arhitectonice din Bucurestiul nou. Cartarescu era unul dintre putinii scriitori la care blocul devenea loc magic – este una dintre cele mai importante reusite literare aceasta perspectiva inversa asupra unor realitati sarace. Am fost surprins de revolta scriitorului impotriva locurilor in care a trait. Glumind, mi se pare ca „vrajitroaca“ a fost grav tradata.

Gasim in eseurile lui Cartarescu autobiografie, istorie literara (nu genul critic, ci relatare, pur si simplu), gasim noi chei de lectura pentru literatura sa. Constante sint anumite reflexe textuale si un soi de conservatorism al „bunului-simt“, fara prea mari complicatii ideologice. Principalul conflict interior este acela intre o latura avangardista practicata strict in cimp literar si o latura conservatoare publica (oarecum surprinzatoare). In rest, Cartarescu ramine omul care crede in puterea literaturii, care crede ca literatura functioneaza in grupuri de prieteni etc. Iar aceasta viziune „familiala“ asupra literaturii sta linistit alaturi de o dorinta de valorizare cu mina forte: sint doriti critici capabili sa te azvirle direct intr-un capitol de istorie literara, persista viziunea valurilor succesive de scriitori, care isi urmeaza cursul neabatut.


Dincolo de nuante

Exista insa si citeva texte in care nu mai esti tentat sa faci „scriptomantie“. Nu-ti ramine altceva de facut decit sa le aprobi tacut mesajul. In Cea mai importanta problema in Romania de azi (despre criza manualelor alternative declansata de Ecaterina Andronescu) se face o rapida trecere in revista a taberelor de intelectuali. Sint pe de o parte cei aserviti puterii (Academie, Ministerul Culturii si alte institutii de acest fel) si, de cealalta parte, un bloc liberal al intelectualitatii. Cartarescu deplinge sciziunea produsa in interiorul celui de-al doilea grup, care s-a dezintegrat treptat dupa o perioada in care a facut front comun impotriva „aservitilor“. Aceasta schisma din interiorul partii „bune“ a intelectualitatii romanesti este descrisa perfect: „unul dintre grupuri este insa mai conservator, mai elitist, mai traditional, mai legat de valori europene moderne – in sensul modernitatii interbelice –, pe cind celalalt reprezinta intelectualitatea mai recenta, care urmeaza mai curind un model ideologic asemanator neo-liberalismului american, adept al unui nou tip de societate, de relatii interumane, de tensiune intre globalizare si lateralizare culturala. Cum intotdeauna bataliile s-au dat pentru nuante si nu pentru deosebiri ferme, sint toate sansele ca, pe de-o parte, aceste doua grupuri sa uite ca adversarul lor comun il reprezinta de fapt profitorii noului regim, iar pe de alta, ca toti intelectualii sa uite ca ne-ndreptam primejdios demult catre un nou model de putere discretionara, al carei cinism a devenit deja vizibil“. Pulverizarea in diverse tabere combatante a intelectualitatii romanesti adevarate este cea mai mare problema „la zi“. Cei din grupul „liberal“ nu au reusit sa-si insuseasca nuantele, nu mai reusesc sa se coalizeze eficient, cind e cazul, impotriva unor institutii compromise. In acest moment disputele in jurul nuantelor sint in prim-plan. Demascarea imposturii din tabara intelectualilor puterii a trecut pe plan secund. Si e trist sa vezi cum se razboieste Plesu cu Observator cultural in aceeasi perioada in care milioane de dolari de la buget trec in miinile unor nevolnici care fac „evenimente culturale“ patronate de PSD. Aceasta constatare trista aproape ca anuleaza orice dorinta de nuanta. O fi bine, o fi rau?