Teza la română
De ani buni, examenele naţionale sînt
un permanent subiect de scandal. Titularizare, bacalaureat,
capacitate, acum tezele naţionale. Şi asta nu pentru că presa
caută scandalul cu lumînarea, ci deoarece gafele celor care
propun subiecte şi organizează examene se ţin lanţ. De data
aceasta, o confuzie caragialescă a umplut de ridicol Ministerul
Educaţiei şi Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în
Învăţămîntul Preuniversitar (CNCEIP), deşi, vorba
prezidentului de comisie din chiar textul caragialian cu pricina,
„errare humanum est“. N-au avut oamenii la îndemînă
o ediţie „Caragiale“ creditabilă şi au folosit una şcolară.
Asta e. Cui să-i treacă prin cap că opera marelui clasic circulă
în... versiuni recente în cărţile destinate copiilor...
(este o discuţie separată cine şi cum întocmeşte aceste
ediţii şcolare, majoritatea, pline de greşeli, fără un aparat
critic minimal, adevărate „cărţi de plastic“, cum le numeşte
Ioana Bot.) Dacă cei care au propus subiectul făceau, aşa cum le
cereau elevilor, o lectură atentă a fragmentului respectiv, şi-ar
fi dat seama că este ceva în neregulă, dar de bună seamă că
asta nu s-a întîmplat.
Însă problema adevărată a
subiectului de la clasa a VIII-a nu a fost nefericita inversare a
numelor unor personaje, greşeală, să zicem, omenească, pur
ghinion. Subiectul I la aceste teze are drept miză verificarea
capacităţii de înţelegere a unui text la prima vedere. Ceea
ce presupune – cerinţă minimală de la sine înţeleasă –
ca fragmentul selectat să aibă o coerenţă a sa chiar şi scos din
context, astfel încît copilul să poată pricepe despre
ce este vorba.
Triumful talentului este unul dintre
acele texte caragialiene cu o structură precum cristalul, din care
nu poţi să scoţi un fragment fără să distrugi complet
ansamblul. Este vorba despre o schiţă tipică lui Caragiale, în
care dialogul nu are sens decît dacă ştii contextul, în
care tocmai suprapunerea text (dialog) – context dă savoare
operei, ca şi în D-l Goe, Bacalaureat, Lanţul slăbiciunilor
şi altele. Aici, contextul este un examen de copişti la care se
prezintă doi buni prieteni, unul care scrie foarte frumos şi unul
care scrie groaznic. Dîndu-şi seama că nu are nici o şansă,
cel care scrie urît îşi mituieşte contracandidatul
pentru a obţine inversarea lucrărilor: fiecare să semneze lucrarea
cu numele celuilalt. Ei bine, pedagogii de şcoală nouă de la
CNCEIP au ales un fragment de la sfîrşitul schiţei, momentul
în care se dă rezultatul concursului şi, stupoare, lucrarea
cu nota cea mai mare este cea cu scrisul urît! Fără ca elevii
să fi ştiut contextul, acestora li se cerea să-şi exprime opinia
despre semnificaţiile fragmentului. În plus, inversarea
numelor celor două personaje, după ce Caragiale le pusese deja
să-şi schimbe lucrările în schiţă, ducea direct în
plin absurd, astfel încît realmente din acel text nu se
mai înţelegea nimic. Orice obiecţie cu privire la faptul că
elevii ar fi trebuit să fi citit textul cu pricina e neavenită:
deşi lectura lui Caragiale ar trebui, într-adevăr, să fie
una cvasiobligatorie, chiar şi la clasa a VIII-a, presupoziţia de
la care s-a plecat în alcătuirea subiectului este tocmai
lectura la prima vedere. În acest caz, incultura elevilor nu le
ţine de cald celor care au propus subiecte.
Precedentul
Nu este prima oară cînd CNCEIP,
cîndva numit SNEE, gafează gravissim la întocmirea unor
subiecte de examen naţional. În urmă cu doi ani, la examenul
de bac li se cerea elevilor să redacteze un eseu despre modernismul
şi tradiţionalismul interbelic, pornind de la un text din
Manolescu, totalmente inadecvat nivelului de lectură al unui
absolvent de liceu. După lamentările elevilor (pe bună dreptate,
în acest caz), jurnaliştii i-au cerut părerea lui Nicolae
Manolescu însuşi, care a declarat net că acela nu era un
subiect pentru clasa a XII-a. În plus, fie-mi permis să adaug,
bac-ul ar trebui să fie un examen mediu, n-ar trebui confundat cu
Olimpiada naţională de limba şi literatura română. S-a
replicat atunci din partea Ministerului că subiectele au fost
publice şi nimeni n-a sesizat inadecvarea înainte de examen.
De parcă Ministerul (indiferent de ce ministru era la cîrmă)
ar fi ţinut cont vreodată de obiecţiile aduse activităţii sale,
oricare ar fi fost subiectul în dezbatere. Îmi amintesc
că Asociaţia de Literatură Generală şi Comparată din România
a emis, în 2006, un protest faţă de modalitatea de
desfăşurare a examenului de bacalaureat (tocmai se anunţase că
subiectele vor fi publicate pe Internet, cu 3-6 luni înainte de
examen) şi n-a părut nimeni a fi preocupat de asta, deşi, pentru a
prevedea consecinţele (azi, notorii), nu era nevoie să fii doctor
în pedagogie.
Mai mult decît atît, este
important de reţinut că, astăzi, majoritatea subiectelor de tipul
II sau III de la bacalaureat sînt aberante pentru examenul
căruia îi sînt destinate şi că ele duc la un simulacru
de evaluare, în care profesorii, ca să nu dea 3 şi 4 pe
bandă, gîndesc cam aşa: „n-a argumentat că Gheorghidiu e
intelectual, dar ştie de relaţia cu Emilia, măcar a scris ceva,
deci acordăm un punct din trei“.
Bomboana de pe coliva învăţămîntului:
„modificarea voită a textului“
Dacă n-aţi recunoscut citatul, vă
luminez imediat: aparţine doamnei ministru Andronescu. Spune domnia
sa că trebuie verificat dacă propunătorii subiectului pentru teză
nu cumva au modificat în mod voit (!) textul, că este şi asta
o practică. Adică, pe înţelesul elevilor noştri, Caragiale
featuring Mihail Stan & Dumitru Săvulescu. E şi asta o
practică, deci, să modifici un text notoriu, cu o paternitate
cunoscută, să-l pui între ghilimele şi să pretinzi că
aparţine autorului. O fi o practică în Uganda sau poate mai
curînd pe Marte, dar în Europa n-am auzit de ea. Poate
dna ministru vrea să spună că a fost un subiect anume construit
„cu capcane“. În cazul acesta, e la fel de îngrijorător
faptul că un profesor universitar doctor, cu o carieră de zeci de
ani, de două ori ministru al Educaţiei, nu ştie că în
docimologie este interzisă formularea intenţionat greşită a
cerinţelor la un test. Şi că asta nu este o scuză, ci, iertat îmi
fie familiarismul, o acuză mare cît casa. Sau cît
Ministerul Educaţiei.
Toate acestea, de la felul în
care nişte profesori cu gradul I, presupuşi experţi în
evaluare, aleg un text pentru elevii de clasa a VIII-a pînă la
modul în care un ministru replică la o acuzaţie de
incompetenţă, demonstrează o tristă realitate: faptul că,
preocupaţi cu infrastructura şcolară, cu veşnice „schimbări
ale schimbării“ şi cu implementarea agendei Bologna, ca să fim
şi noi mai europeni, am uitat bazele pedagogiei. Am uitat că unul
dintre principiile de temelie ale pedagogiei, formulat acum cîteva
sute de ani de cehul Ian Amos Comenius, este adecvarea la
particularităţile de vîrstă ale elevului, la nivelul său de
cunoştinţe, la capacitatea lui de înţelegere la o anume
vîrstă (principiul VII, capitolul XVII din Didactica Magna).
Programa noastră şcolară, manualele, testele de la examenele
naţionale, toate sînt construite pentru superelevul ideal, de
10 pe linie, cerînd de la acesta mereu mai mult şi mai mult.
Or, elevul real din sala de clasă de cele mai multe ori nu este sau
n-are chef să fie un superelev. Iar educatorii, care cu emfază îşi
spun aşa la ocazii festive, ar trebui să îşi amintească
despre faptul că rezultatele bune în învăţămînt
nu se obţin ţinînd nasul pe sus şi pretinzînd că
elevii nu sînt interesaţi de şcoală, ci urmărind pas cu pas
îndrumarea pe care ţi-o poate oferi una dintre cele mai
frumoase ştiinţe din cîte a creat mintea umană, pedagogia.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters