OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

L-am cunoscut pe Ion Dumitriu si nu stiam atunci cit de putin timp avea sa mai fie printre noi. L-am cunoscut intr-un context diferit de activitatile sale curente, in afara cadrului Liceului „N.N. Tonitza“, unde a fost profesorul atitor norocosi elevi, in afara expozitiilor sale personale sau a atelierului, in afara Bucurestiului chiar, in atmosfera de relaxanta seriozitate a unei tabere de creatie. Desi ii stiam lucrarile, scurta intilnire cu omul Ion Dumitriu avea sa-mi schimbe modul de a le privi si intelege. Atunci am aflat si sensul profund al cuvintului demnitate. Am pastrat amintirea artistului, asociata cu regretul ca nu am dat curs invitatiei de a-l vizita la atelier.
La un an de la moartea sa, Cartea cu Ion Dumitriu, pusa cap la cap de prietenii sai buni Adrian Guta si Ion Bogdan Lefter, l-a adus pe cititor in apropierea acestui om cu adevarat deosebit si mi-a confirmat prima impresie.

Dupa alti trei ani, expozitia inedita de la galeria „Sabina si Jean Negulescu“ ne dezvaluie o noua imagine a artistului Ion Dumitriu. O imagine pe care familia s-a hotarit s-o faca publica, pentru a-i completa personalitatea sa artistica. O imagine a experimentelor de atelier, in acuarele cu valoare de lucrari finite, surprinzatoare, nedestinate simezelor. In cazul sau, al unui artist cu rigurozitatea datarii, lipsa acesteia si a semnaturii sint marturii convingatoare in acest sens. Familia si prietenii le incadreaza la sfirsitul celui de-al saselea deceniu si la inceputul anilor ’70. In acord cu spiritul vremii, artistul exploreaza nu numai universul imaginii figurative, care aparea destul de rar in pinzele sale, ci mai ales pe cel al culorii. Contrastul rosu/verde, pe deplin stapinit, il plaseaza in atmosfera fova. Imbinari de planuri cromatice, sinuoase, dar ferme, dau consistenta structurilor formale. Nuduri feminine, dar si trupuri barbatesti, citeva chipuri, incipiente studii de portret sint definite prin perechea primara de complementare, la care se adauga uneori galbenul, ca parte a compozitiei.

Prin echilibrul plajelor de culoare, artistul evita, voit probabil, nota tensionata a accentelor fove. Culoarea compune forma, prin imbinari de tipul unor piese mari de puzzle.
Uneori torsul feminin se transforma in vas cu ecouri cucuteniene a formelor, alteori o pereche de torsuri coboara in palpabil, in tridimensional, modelate in lemn de artist. Sculpturile, studii de pozitie si miscare, sint expuse in fata lucrarii. In alte imagini, se pot recunoaste ecouri pop sau se ghiceste apropierea de structurile compozitionale ferme din pinzele sale. Pentru comparatie, au fost aduse in expozitie trei dintre ele, sprijinite, intr-un gest delicat, de sevalet sau chiar de perete. In pictura, recunoastem stilul atit de particular al artistului, concentrarea semnului vizual, sintetismul exprimarii, gama cromatica surda, aproape vibratorie, si semnatura specifica. Contrastul dintre cele doua tipuri de abordare poate parea mare, la o prima privire. Dar trairile din acuarele se regasesc in pinze, dominate de rigoarea formala. Structurile compozitionale, chiar daca diferite, au acelasi echilibru, motivul ales este tratat cu aceeasi seriozitate, iar culoarea, indiferent de tonuri, game, nuante sau contraste, este o proba de virtuozitate. Toate aceste subtile apropieri intre pictura si acuarelele din expozitie nu diminueaza surpriza de a descoperi lucrari in care culoarea isi striga bucuria, surpriza de a afla diversitatea laboratorului de creatie al lui Ion Dumitriu. Putem vedea o farima de lume prin ochii artistului, putem sa-i reconstituim altfel creatia, putem sa ni-l imaginam asa cum a fost sau doar asa cum a ramas in memoria inselatoare a fiecaruia dintre noi.

Ion Dumitriu, un artist a carui prezenta in expozitii era intotdeauna remarcata, continua sa ramina in amintirea celor care s-au oprit in fata lucrarilor sale si, mai ales, a celor care au avut sansa sa-l cunoasca personal. Dintre toti, l-am cunoscut probabil cel mai putin si mi s-ar putea reprosa indrazneala de a asterne pe hirtie aceste citeva rinduri. Demersul meu este justificat de amintirea unei intilniri si de distanta (temporala, dar si de interese) care imi permite o mai mica implicare emotionala, in speta, un grad mai mic de subiectivitate. Pentru toti cei care l-au cunoscut si pentru cei care nu au avut sansa de a se intilni cu artistul in timpul vietii sale, expozitia de la galeria „Sabina si Jean Negulescu“ este mai mult decit un act recuperator, este o lectie despre seriozitatea si bucuria de a trai, despre valoare artistica, morala si umana.