OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Duminică, 15 august, s-a închis expoziţia de pictură Neo Rauch, intitulată Begleiter, de la Muzeul artelor plastice din Leipzig, pe care am văzut-o, chiar în ultima zi, la sugestia prietenilor şi traducătorilor Julia Richter şi Roland Erb.

Rauch este un pictor german născut în 1960, în Leipzig, care, la numai 50 de ani, a ajuns la o mare notorietate, graţie şi faptului că e apreciat de americani. Cel numit „the painter who came from the cold“ de către o jurnalistă de la New York Times, mare admiratoare a sa, are tablouri la Muzeul de artă modernă (MoMA) şi a expus la muzeul Metropolitan, ambele din New York, dar şi în muzee din Pennsylvania, Missouri, apoi Canada, Austria etc. E celebru şi în ţara sa: i s-a acordat onoarea – lui, un pictor contemporan – de a picta vitraliile din Elisabethkapelle a renumitei şi străvechii catedrale din Naumburg (secolul al XIII-lea), lucru puţin obişnuit în spaţiul cultural german; riscînd să par cîrcotaşă peste măsură, voi spune că nici culoarea (roşie), nici personajele de pe vitralii nu m-au emoţionat cît m-au emoţionat, de pildă, cele 3 vitralii originale... Şi, ca să contrazică proverbul „nimeni nu e profet în satul lui“, e celebru şi în oraşul lui – expoziţia aniversară din Muzeul artelor plastice, deschisă în intervalul 4 aprilie-15 august, a fost vizitată de 100.000 de inşi, cifră considerată în mass-media locală un record.

Dacă e musai să-l consideri suprarealist pe Rauch (el însuşi are însă o reţinere faţă de asemenea înseriere), în aceste lucrări mie îmi pare mai curînd a adia aerul acelui Dali îndrăgostit de kitsch, de alăturări neaşteptate, de adîncimi „abisale“, la plasticianul german kitsch-ul şi alăturările imposibile şi adîncimile „abisale“ luînd în răspăr realismul socialist. Pictate în culori predominant puternice – imaginaţi-vă un predicator cu bluză verde-verde şi adidaşi roşii-roşii! –, neevitînd însă nici tonurile spălăcite, murdare, tablourile sînt populate de mineri, constructori, sudori, femei care tricotează etc., toţi dotaţi, fireşte, cu uneltele specifice – după cum vedeţi, personaje bine cunoscute nouă pînă la greaţă din frescele de pe edificiile comuniste şi din pictura amatorilor scoşi în faţă de „Cîntarea României“; alteori, personajele sugerează autoritatea, violenţa sau chiar maleficul. Fundalul, decorul în care evoluează ele sînt peisajele urbane, dar şi interioarele parcă sufocate de o căldură dubioasă strecurată între obiecte, evocînd mai curînd o lume a ruinii, a promiscuităţii, a... desperecheatului. Adesea, cele mai multe lucrări ale lui Neo Rauch din Begleiter „sar“ brusc în altă dimensiune, nu atît suprareală, cît metaforică, aş spune, graţie vreunui personaj care e „din alt film“ sau din alt timp, sau care zboară ca la Chagall, sau care trimite direct la ideologia ori la clişeele, obsesiile comuniste. Cîteva titluri de lucrări: Revoltă, Gardianul, Soluţia reacţionară, Răsărit,Noroc, Muncitor. Pentru cei care nu au încă idee de universul lui Rauch, iată, de pildă, lucrarea intitulată Noul, în care descoperi: o figură de Mefisto cu un băţ-şarpe în mînă; la picioarele lui, apare capul lui Marx cu ochelari, un muncitor cu numărul 32 pe tricou şi o femeie care croşetează, supraveghind, se pare, o tigaie în care se lăbărţează un ochi (ou) sub forma unui cap de bărbat; pe lîngă tigaie se strecoară o şopîrlă verde; toată această harababură e pictată pe fondul unei clădiri mari şi dărăpănate, cum întîlneşti adesea în Leipzig şi, probabil, în toate ţările foste comuniste. Sau iată tabloul intitulat – ironic, desigur –Duminică: un dezolant „peisaj“ urban schiţat prin doar cîteva linii, conţinînd un autobuz prăpădit, o stradă, nişte siluete de oameni abia conturate, clară fiind doar impresia de încolonare a lor şi de cer gol, pustiu…

Cu toate acestea, cred că opera lui reprezintă un fenomen cultural interesant. Cu siguranţă există şi alţi artişti din zona estului ex-comunist obsedaţi de vremurile din care am ieşit acum două decenii, dar îmi vine greu să cred că valorifică, şi încă atît de pregnant, asemenea lui Neo Rauch, clişee, imagini, o viziune „naivă“, rudimentară, kitsch, agresivă în final, din arta agreată de apusa ideologie.