Note despre Celan: traducător şi tradus

Autor: Andrei CORBEA | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Poetul şi traducătorul (inclusiv al lui Celan) Michel Deguy, întruchipîndu-l aproape perfect pe traducătorul ideal de poezie, cel implicat nemijlocit în praxisul poetic, nu găseşte cîtuşi de puţin (într-o convorbire cu Ines Oseki-Dépré) că poezia ar fi, cum spun unii, intraductibilă. Afirmaţia cum că, de pildă, un poem nu se lasă „parafrazat“ – pentru a rămîne aproape de vechiul postulat al lui Dryden, după care o traducere ar fi reuşită dacă s-ar plasa între „metafraza“ literală şi libera „imitaţie“ – i se pare lui Deguy absurdă. În ceea ce-l priveşte, el este convins că «le poème dit quelque chose», mai precis acel „ceva“ ascuns în sensul adlitteram al Bibliei, apărat cu fanatism de vechii rabini, pentru ca pornind de aici să poată dezvolta ulterior Kabbala, interpretarea lui neţărmurită. Îl spui „altfel“, într-un anume acord cu prezentul nemijlocit, ştiind însă că acest „autrement dit“ se va deschide odată cu pasul următor indeterminării semiotice: un fel de „sortir de soi“, pentru a pătrunde în spaţiul larg deschis al conotativului.

Nu întîmplător se conturează aici interogaţia asupra modelului pe care practica traductivă a lui Paul Celan l-ar putea furniza (sau nu) tentativelor de a-i traduce opera în alte limbi. Majoritatea exegeţilor sînt, de altfel, de părere că impetus-ul poetic celanian nu cunoaşte vreo diferenţă esenţială între „producţia“ unui poem „original“ şi traducerea unui text „străin“: după Jean Bollack, „Celan şi-a tratat întotdeauna textele de tradus ca şi cum i-ar fi aparţinut integral, ca şi cum ar fi fost vorba înainte de toate de el însuşi, ca depozitar al verbului ce şi-a găsit deja locul în poezia universală“. Plecînd de la compacta reţea intertextuală din poemele lui Celan, Klaus Voswinckel propunea chiar perspectiva inversă, prin care acestea ar putea fi tratate ca „traduceri“: „ele traduc limbajul altora în propriu-i limbaj, ba chiar în propria-i înstrăinare“. Nu-i de mirare, aşadar, că efortul de a reconstrui coordonatele unei conduite celaniene vizavi de discursul Celuilalt se slujeşte de celebrele sale enunţuri cu privire la propria-i poetică; relaţia complexă dintre „accentul ascuţit al cotidianului“, cel „grav al istoriei“ şi „circumflexul veşniciei“, chestiunea „obscurităţii“ poeziei şi, nu în ultimul rînd, proiecţia lingvistică a apropierii de Celălalt, ce stimulează de altfel pornirea poetologică spre „tălmăcire“, contează în potenţialul lor interpretativ deopotrivă pentru poemele şi traducerile lui Celan, care ar fi, după Leonard Olschner – cel mai competent comentator al operei de traducător a lui Celan –, „strîns înrudite, ba chiar inseparabile“ într-un interval de timp dat.

Atît pentru travaliul de traducător al lui Celan, cît şi pentru virtuala sa valoare modelatoare în traducerea textelor lui poetice, observaţia lui Olschner se citeşte ca o consemnare a inutilităţii oricărei prescripţii; migala cu care Celan a transpus echivalenţele structurale ale limbii-sursă în limba-ţintă, inclusiv la nivelul sonorităţilor, are relevanţă pentru o anume eficacitate tehnică, dar nu şi pentru miza acestui travaliu, care îi conferă şi unicitatea. Problema cea mai complicată constă în a urmări lectura celaniană a textului „străin“ în procesul de comprehensiune ce-şi dă lui însuşi „formă“: ca pendant la observaţia cam vagă a lui Olschner, ce invocă „determinarea“ traducătorului Celan de a „pătrunde pînă la sîmburele poetic al textului şi a-l reproduce“, reproducerea însemnînd trecerea aceluia prin „optica şi voinţa stilistică“ a poetului, contează opinia lui Bollack, care, în oglindă cu practica traducerilor celaniene, recomandă traducătorilor lui Celan recursul la tradiţia filologică a criticii textuale, acea lectio dificillior, în care finalitatea o reprezintă restaurarea sensului originar întipărit textului de către autor, demers ce implică însă concomitent conştiinţa distanţei insurmontabile dintre lector şi text. În ultimă instanţă, procedura interpretativă nu face decît să apeleze la acel – deşi contestabil – „autrement dit“ al parafrazei, ce ştie însă să evite presiunea funcţională a limbajului curent, pentru a se lăsa topită într-o nouă „alcătuire“, într-o nouă „formă“.

Pentru traducătorii lui Celan ar putea servi drept bună călăuză două grupaje de traduceri franceze ale unor poeme celaniene (păstrate în Arhiva de la Marbach), traduceri din anii ’50, datorate Denisei Naville şi lui Jean Pierre Wilhelm, şi pe care Celan însuşi le-a revizuit şi pregătit pentru tipar; interesează aici, pe lîngă coincidenţa excepţională dintre critica traducerii şi autotraducere, mai cu seamă proba de traducere „inversă“, din germană în franceză, pe care o oferă Celan. În cazul poemului Corona, conceput încă în scurta perioadă petrecută de poet la Viena şi care trimite la un intertext literar şi biografic legat de Rilke şi Ingeborg Bachmann, comparaţia dintre versiunea Denisei Naville şi corectura lui Celan limpezeşte o dată mai mult profesia de credinţă a traducătorului Celan faţă de respectul literalităţii textului de tradus, ca şi refuzul oricărei „poetizări“ a mesajului: el reconstituie integralitatea textului acolo unde „contracţiile“ în versiunea franceză au efect nivelator (de pildă, în primul vers, unde secvenţa „wir sind Freunde“ fusese eliminată, sau în versul al zecelea, unde s-a ignorat cuvîntul „einander“: „nous nous aimons şl’un l’autreţ comme pavot et mémoire“, în versul al doisprezecelea, unde soluţia cuminte dată de Denise Naville pentru „Blutstrahl des Mondes“: „la lune sanguine“ este revitalizată în radicalitatea iniţială: „le sang jailli de la lune“, sau în versul al treisprezecelea, unde structura paratactică pe care o preferă: „Wir stehen umschlungen im Fenster, sie sehen uns zu von der Strasse“ are a modifica o perspectivă concentrată şi depersonalizată: „De la rue on nous voit enlacés au carreau“) şi înlocuieşte cuvintele ce antrenează arbitrar cîmpul semantic al originalului într-o direcţie estetizantă (pentru „éplucher“, ca echivalent al lui „schälen“/a jupui, preferă termenul mai tehnic, dar mai precis „décortiquer“, sau reformulează, simplificînd-o, topica de asemenea estetizantă a celui de-al cincilea vers: în loc de „on sommeille quand on rêve“, pentru „im Traum wird geschlafen“ el preferă, simplu, „dans le rêve on dort“).

Un moment de tensiune îl va fi constituit confruntarea cu versul al şaptesprezecelea, unde Denise Naville traduce substantivul „Unrast“ din „dass der Unrast ein Herz schlägt“ prin „inquiétude“; Celan îi opune o neaşteptată amplificatio de tip perifrastic-metonimic, în care traduce termenul german prin „ce qui n’a ni répos ni cesse“, acolo unde alţi traducători au propus „agitation“ (Bollack) sau, tot ca amplificatio, „l’incessante absence du répos“ (Jean Pierre Lefebvre). Poetul pare a „da înapoi“ în faţa cuvîntului care, în rădăcina sa, conţine un vechi termen din vechea saxonă (rasta, resta) desemnînd acolo „sălaşul morţilor“ = cimitirul; reflexul este similar celui pe care Celan îl atribuie în Meridianul lui Lenz faţă cu absurdul monstruos al lumii: „un soi de înfiorătoare amuţire, căci […] ne taie răsuflarea şi vorba“. Imprevizibila tulburare a darului vorbirii, pe care psihiatrii şi lingviştii au numit-o „dezintegrare afazică a structurilor verbale“, poate conduce la nivelul discursului, cum a demonstrat-o Jakobson, la o compensare substitutivă sau – precum în cazul de faţă – la una asociativă (metonimică). Soluţia lui Celan din propria-i traducere a poemului Corona este o Auxesis tipică, menită unui efect mai mult retoric decît estetic, în ultimă instanţă o parafrază; în căutarea unei echivalenţe potrivite pentru un cîmp semantic ce însumează amintirea („Gedächtnis“), lamentaţia („Stein“) şi „sălaşul morţilor“, miezul discursiv al textului tradus sugerează o valoare „adăugată“ în comparaţie cu dicţiunea originalului, în aşa fel încît contradicţia dintre timpul istoric al momentului (profan) şi proiecţia sa (ecou rilkean) în veşnicia sacralului „Es ist Zeit, dass es Zeit wird“ („Il est temps qu’il soit temps“) adînceşte dimensiunea dramatică a întregului.

În versiunea propusă de Jean Pierre Wilhelm pentru poemul Nächtlich geschürzt, Celan acceptă totuşi traducerea cvasireferenţială a verbului „rasten“, deşi în propriul original sensul pare a apela la acelaşi substrat etimologic care apare şi în Corona: „die ist die Gegend/ wo rasten, die wir ereilt“/ „C’est le pays où font halte/les autres, enfin rejoints“. Precizia traductivă îl preocupă cu deosebire atunci cînd revine asupra aparentei dependenţe adverbiale din titlu, dintre „nächtlich“ şi „geschürzt“, traduse de Wilhelm prin „retracée par la nuit“, pe care o înlocuieşte prin „retracée et de nuit“. Pe de altă parte, paronomaza preconizată de Wilhelm – „[…] un mot/ existant à tort […]/un mot – tu sais bien:/un mort“ (pentru „[…] ein Wort das zu Unrecht besteht […]/Ein Wort – du weisst:/ eine Leiche“ – pare a-l fi inspirat pe Celan în a încerca în franceză, chiar dacă în treacăt, o construcţie imagistică anticipînd întunericul nebulos şi umed al peisajului înfiorător din Todtnauberg prin energia „saturnică“ a paronomazei, – cea care, după un Werner Hamacher, ar dirija literalitatea pînă la absurd –, transpuse în stratul sonor al versiunii traduse: în versul al treisprezecelea, Celan îi preferă lui „compteront“ soluţia „denombreront“ pentru combinaţia cu „nommeront“ din versul al doisprezecelea, sau înlocuieşte în versul al douăzeci şi cincilea „comme l’été“ cu „tel l’été“.