OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Psihanaliza comunismului, iată un subiect de două ori tentant! O dată pentru psihanaliştii străini din ţări de tradiţie psihanalitică, foarte interesaţi de analiza traumelor istoriei recente a ţărilor est-europene. Ei şi-au manifestat curiozitatea şi disponibilitatea în această direcţie încă de mulţi ani, în cadrul întîlnirilor profesionale cu psihanaliştii români. Un subiect interesant şi pentru românii înşişi, deşi sînt, în general, prea grăbiţi să refuleze „util“ şi „oportun“ („timpul ne presează“, „ţara arde şi noi ne ocupăm de suflet!“, proiecţii: „de vină sînt ceilalţi“ etc.) tot ceea ce ar putea aduce insight-uri cu adevărat utile şi oportune, spre mîntuirea unei tranziţii marcate sisific şi simptomatic de compulsie la repetiţie şi de un comunism rezidual.

 

 

„Psihanaliza comunismului“ este şi o sintagmă prea largă – şi cu ce scop, oare, ne-am putea întreba în căutarea rezistenţelor inconştiente, dacă nu tocmai cel de a refula, paradoxal, tocmai în această formă de întîmpinare, însăşi tema? Discutăm, de două decenii, la nivelul generalităţilor care amînă nelimitat interpretarea concretă, particulară şi rămînem prizonierii eterni ai începuturilor şi ai descălecărilor: ce este psihanaliza, are vreun sens, nu cumva e depăşită (iată-ne deci absolviţi de inconştient!) şi, în fine, apare, din cînd în cînd, la lumină, şi acest obiect de studiu, puţin cam prea generos, în faldurile căruia am putea pierde foarte uşor esenţialul: psihanaliza comunismului.

 

Ceea ce pot spune, în acest moment, este că, depăşind eventualele oscilaţii şi contradicţii, la Colocviul Internaţional de Psihanaliză de la Cotroceni, interesul provocat de temă a fost unul real; mai mult: „la vîrf“, scos la lumină. În plus, el s-a concretizat într-o participare numeroasă a publicului. În pofida rezistenţelor multiple faţă de reamintirea, retrăirea, interpretarea traumei, tema a fost abordată în moduri destul de variate – şi, de altfel, şi foarte bine documentată. Psihanaliza comunismului e pe punctul de a deveni o temă frecventată a psihanalizei culturale. Atît expunerea psihanalistului şi a filozofului Vasile Dem. Zamfirescu din şedinţa plenară de deschidere a Colocviului, cît şi intervenţia din şedinţa plenară de încheiere a lui Alfred Dumitrescu, actualul preşedinte al Societăţii Române de Psihanaliză, au avut ca temă ura de sine la români şi afinităţile ei cu totalitarismul comunist. Tot în ultima zi, într-un cadru mai restrîns, unul dintre „atelierele culturale“ a fost dedicat exclusiv acestui domeniu vast, ceea ce s-a dovedit a fi de interes nu doar pentru personalităţile clinicii, dar şi pentru personalităţile culturale, vocaţia interdisciplinară a psihanalizei fiind, aici, bine subliniată. Psihoterapeutul Irena Talaban, doctor în psihologie clinică şi psihopatologie la Paris, cu o teză de doctorat despre „Experimentul Piteşti“, publicată în Franţa şi în România, s-a referit, de această dată, la Tehnicile retoricii totalitare şi la consecinţele lor asupra limbii şi a gîndirii, pentru ca o binecunoscută poetă şi analistă a fenomenului comunist, cum este Ruxandra Cesereanu, să analizeze minuţios Limba urii de clasă.

 

Cu vechi şi solide preocupări în domeniul psihoistoriei, Ştefan Borbély a dezvoltat o teorie cvasiclinică despre Violentul Lenin: pornind de la copilăria liderului bolşevic şi de la copilăria însăşi a revoluţiei bolşevice, psihoistoricul a schiţat o ipoteză-tablou a violenţei ritualice întemeietoare a totalitarismului comunist. Rămîne, bineînţeles, o întrebare: În ce măsură biografia unui lider poate crea fenomenul istoric în toată amploarea lui (deşi nu există nici un dubiu că dictatorii comunişti s-au bucurat de o putere nelimitată în a modela epoci, geografii, oameni)? Dar chiar şi fără a deconta o cauzalitate directă, psihismul unei personalităţi (cu atît mai mult a uneia fondatoare) poate funcţiona foarte prompt ca model explicativ pentru psihismul unei colectivităţi (cu atît mai mult a uneia subordonate). Să amintim, aici, cel puţin neîncrederea funciară a lui Lenin faţă de acţiunile individualiste şi girul său categoric, devenit dogmă, pentru cele colective – o trăsătură care poate ajuta la înţelegerea păcatului mortal pe care îl reprezenta individualismul („burghez“) în anii ’50, aşa cum ne va fi amintit Ruxandra Cesereanu în dizertaţia sa despre limbajul Securităţii şi eforturile de autolegitimare a acesteia.