OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Victor FELEA
Jurnalul unui poet lenes
(ianuarie 1955-martie 1993
Editie ingrijita de Lidia Felea, Editura Albatros, 2000, Bucuresti, 850 p., f.p.


Ramine o certitudine ca unul din putinele rasfaturi culturale din anii din urma il constituie publicarea de jurnale si memorii. De-o pilda, volumul de peste 800 de pagini al lui Victor Felea, Jurnalul unui poet lenes, ianuarie 1955 – martie 1993. O carte uimitoare mai ales pentru cei care l-au cunoscut pe autor, i-au vazut silueta fragila, au avut parte de delicata sa intelegere si discreta prezenta. Nu-ti vine sa crezi defel ca Victor Felea e autorul acestui tom impozant, Domniei sale i se potriveau, dupa fire, volumele subtiri ca frunza, fragile precum o vegetatie de primavara. Si iata ce mai surpriza avem, inca jumatate din cea posibila (peste 7000 de pagini dactilografiate, dupa cum este specificat de sotia scriitorului intr-un succint Cuvint inainte). Una peste alta, Jurnalul unui poet lenes incepe bine: „Pornesc la drum, in noul an, cu incredere“. (Atunci, in iarna lui 1955, porneam in viata pe care mi-au dat-o bunii mei parinti, cum sa nu fiu intr-un mod special curios sa citesc aceste note zilnice?!) Nu trece, insa, multa vreme si lucrurile incep sa scirtiie: „Viata oraseneasca m-a molesit si m-a subtiat, de nu mai sint bun de nimic. Putina asprime si chiar primejdie nu mi-ar strica si mi-ar face placere“. Ciudat ca viata citadina i-a priit, totusi, poetului pina intr-acolo incit nu putem desparti lirica sa de acest spatiu; cit despre asprime si primejdie, n-a prea avut parte, paginile jurnalului fiind zgircite cu acest sortiment de stari, mult mai mult dorite decit traite.

Primul an al jurnalului se incheie cu o promisiune: „Vreau sa privesc din nou mai atent viata pe care o duc. Ma voi intoarce deci la jurnal“. Scriitorul si omul si-au onorat promisiunea pina in ultima clipa, cu o consecventa admirabila si cu rezultatul scontat, de a realiza un personaj traind a doua jumatate a veacului in urbea de pe Somes cu o nuanta specifica. Din atentia incordata spre sine nu se prea aleg laudele aferente, ci mai ales reprosurile si criticile: „Imi petrec zilele intr-o indolenta de nedescris, ca si cum as avea de trait secole intregi.“; „Ma urmareste o cumplita nesiguranta.“; „Lipsa de indrazneala este cauza tuturor esecurilor mele.“; „Nevroza si lene, iata esenta traiului meu.“ Mai rar scriitor al timpurilor noastre intr-atit de nemultumit de sine! Aproape ca nu este pagina fara ca autorul sa nu-si reproseze ceva, sa nu se certe cu asprime (da, e singura forma de care dispune!). Un eventual cercetator al nemultumirii de sine la scriitorul roman va trebui negresit sa-l nominalizeze pe Victor Felea printre campioni. Cind spune, la un moment dat, „traiesc din firmiturile unei vieti lipsite de vlaga“, trebuie sa intelegem afirmatia aproape in litera ei: toata vlaga, toata energia disponibile sint destinate acestei acumulari rabdurii a firimiturilor nemultumirilor care i-au incercuit viata, i-au spulberat entuziasmele si i-au incercanat bucuriile. Cita scrutare de sine, tot atita mihnita proasta parere despre acelasi protagonist.

Un inventar al acestor mihniri ar fi cu adevarat spectaculos si ar putea fi un material pretios pentru un dictionar de profil: „Ce pacat ca n-am stiut sa ma lansez niciodata cu toata fiinta, cu toata energia, intr-o activitate oricare ar fi fost ea. Dimpotriva, am trait mereu numai pe jumatate, prea timorat, prea reticent, iubindu-mi somnolenta si comoditatea, jinduind totusi dupa frumusete, aventura, bucurie, dar neindraznind sa ma las in voia firii din adinc, de teama de a nu ma pierde“. Nu e greu de citit in aceasta demolare a elanurilor si anulare a aventurii drama eroului jurnalului. Predispozitia pentru somnolenta, comoditate, retragere politicoasa e atit de raspindita incit o tentativa precum cea de mai jos nauceste pur si simplu cititorul: „Va trebui sa demonstrez intr-o zi celor care ma catalogheaza mereu printre spiritele cuminti si pasnice ca nu sint lipsit de pasiune si de forta, de acea furie care te inalta dincolo de sensurile comune, de atitudinile linistitoare si impaciuitoriste, situindu-te in orizontul tragic si vizionar. M-am abtinut mereu sa-mi arat adevarata natura, pina la a ma de-natura, pina la a ma lasa condus de o prudenta exagerata care mi-a tocit ascutisurile si m-a facut sa par (si sa fiu!) un exemplu tipic al modestiei intelepte, un reprezentant al sentimentalismului grav si blajin, al unei melancolii de suprafata, neangajate.

E nevoie sa rastorn aceasta imagine si sa-mi restructurez una care sa inspire nu o binevoitoare condescendenta, ci respectul si pretuirea fara ezitari“. Imaginea, asa a fost sa fie, nu s-a rasturnat, dar pretuirea fara sovaieli l-a onorat pe autor. Poate tocmai de aceea ii admira atit de mult pe Walt Whitman („Citesc din Whitman ca dintr-o biblie a adevaratei democratii. Ce viziune colosala asupra viitorului are acest poet! Citesc din el si prind puteri.“), pe Apollinaire sau Tolstoi, temperamente scriitoricesti furtunoase, impulsive. Si, cu acestea, ajung la ce este dincolo de mihnirea de sine fara de cusur a protagonistului. Soarta a vrut ca Victor Felea sa fie implicat in cele mai importante miscari culturale din Clujul celor mai dificili ani de comunism. Nu este locul sa insist, dar cine este interesat de cele intimplate la Almanahul literar, Steaua, Tribuna multe si felurite va afla din acest jurnal. Autorul jurnalului este un foarte fin portretist al unor chipuri care au agitat sau au facut voga in lumea literara a ultimelor decenii, figuri mai mult sau mai putin celebre ale epocii sint superior studiate in jurnal. Sint destule preferinte si amendamente, prietenii declarate si adversitati abil mascate, dar n-am mai citit, personal, ceva mai sever si mai convingator decit in Jurnalul unui poet lenes despre un personaj cum este Mihai Beniuc: „In viata literara, mascarada si falsitate. Dominatia acelorasi stalinisti (Beniuc et Co.) mentine o atmosfera sufocanta, intolerabila, in care abunda clicile, farsorii, ambitiosii, diletantii, in care nici o initiativa onesta nu poate reusi, iar afirmarea si «consacrarea» unui autor e o problema de lingusire si lichelism“.

Detalii dintre cele mai convingatoare sau mai savuroase se pot citi pe tot parcursul jurnalului. Mi-l amintesc, precum multi altii, pe autorul acestei carti impetuoase, trecind prin cafenelele consacrate ale burgului, conversind linistit cu cite un aspirant la gloria literelor. Niciodata nu mi-am inchipuit, sincer, ca omul marunt, extrem de politicos, vag zimbitor, parca aerian, desprins de cele lumesti fara efort vizibil, este atit de atent, atit de profund in examinarea starii de fapt prin care treceam, tineri sau mai putin tineri. Fara a avea competenta unor sondaje sofisticate si executate stiintific la comanda, protagonistul jurnalului vede tot ce se petrece in preajma. Si iata cam ce se vede cu ochii lui: „Noi sintem o tara a compromisului, a cocoloselii, a profitorilor mediocri si dibaci in a se mentine pe pozitiile consacrate, cistigate. Si asta, mai ales in domeniul culturii“; „Destinul nostru e o jalnica mascarada, e scuipatul dezgustat al lui Dumnezeu la o rascruce a tuturor miseliilor; e iarmarocul obscen al unor mirsavi negustori de constiinta“; „Modul in care se face politica noastra nationala urla a prostie si minciuna“. Pas de mai comenteaza ceva, ca atunci – si acum!

Sigur ca jurnalul lui Victor Felea se preteaza la mai multe si mai speciale interpretari. Aici nu mai este loc decit pentru doua pasaje lamuritoare: „Ma intreb daca banalitatea nu e singura mea forma de manifestare“; „ma mentin intr-o iarna interioara degradanta pina la insignifianta“. Da, buni cititori, banalitatea poate fi o singura forma de existenta, dar ce complicata este, cit neprevazut ascunde! Si, mai departe, insignifianta nu este nici ea foarte cuminte, dimpotriva, are cele mai neprevazute si mai curioase manifestari. Dovada este acest admirabil Jurnal al unui poet lenes, care numai trintor prin republica literelor n-a fost.