OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

S-a spus adesea, din nevoi si cu intentii dintre cele mai diverse, ca gindirea tirzie a lui Jacques Derrida va fi devenit din ce in ce mai „politica“. La un an de la moartea sa si in orizontul unei experiente politice si reflexive in Estul Europei, ni s-a parut cel putin oportun sa propunem o intilnire deopotriva comemorativa si ginditoare in jurul raportului dintre deconstructie si politica. Ivit intii de toate din intentia de a saluta gindirea lui Derrida si evitind totodata un ton eminamente exegetic, acest colocviu era destinat sa ofere posibilitatea de a aduce marturie cu privire la gindirea care, in epoca actuala, face experienta politicului.

Colocviul gazduit de Colegiul Noua Europa si intitulat Deconstructia politicii. Jacques Derrida, care a insotit lansarea unei culegeri eponime de scrieri politice, poate fi pus intr-un anumit raport de corespondenta cu o alta manifestare, organizata acum 15 ani la Cardozzo Law School sub titlul Deconstruction and the Possibility of Justice.

Deconstructia este, insa – si Derrida a insistat in mai multe rinduri asupra acestui aspect –, structural legata de dreptate, ea este dreptatea insasi. Inainte chiar de a ne intreba cum stau lucrurile cu privire la exigenta neconditionata de dreptate in postcomunism, se cuvine sa ne intrebam cum vom fi capabili sa facem dreptate singularitatilor noastre plurale – inclusiv cum facem dreptate discursurilor plurale si de fiecare data singulare. Nu putem sa nu remarcam stupefianta falsificare a gindirii lui Derrida, cind accidentala, cind calculata, venita indeosebi din partea slujbasilor umanitatii in progres care, la noi sau aiurea, in contul feluritelor simbrii, se simt chemati sa ne asigure ca binele, frumosul si adevarul sint mai stralucitoare ca niciodata, ca orice razboi, macel, incalcare a dreptului international reprezinta cel mult un incident temporar atunci cind nu de-a dreptul calea cea dreapta a politicii mondiale; misiune solidara cu demascarea dusmanilor umanitatii, ai valorilor eterne, de chemarea lor la o judecata pe cit de sumara, pe atit de dreapta si fara putinta de apel. Nu sint multi in secolul al XX-lea care sa fi fost atit de aspru judecati precum Derrida.

Deconstructiei nu i se potriveste insa un discurs apologetic, tot asa cum nu i se potriveste un costum de activist. Atit derridienii zelosi cit si anti-derridienii jurati sint la fel de putin interesanti, plasindu-se singuri intr-o zona ticsita de declaratii zgomotoase sau de imprecatii, ambele lipsite de noima dar nu si de violenta. Fara eticheta si fara stindard, asadar, a stat in intentia participantilor si initiatorilor acestei manifestari dedicate deconstructiei politicului sa propuna o contributie la demersul de intelegere de sine a prezentului, a actualitatii in care spunem noi si in care ne spunem unii altora noi. Aceasta adresare in discursul public, atit de plural, de disonant si de inegal, nu are nimic de-a face cu oferirea unei retete sau cu a unui alt instrumentar. In deconstructia politicului, nu este vorba despre o metoda in raport cu care politicul ar oferi un cimp de aplicatie, potrivit acestei scene in care o practica este supusa unui dispozitiv teoretic sau discursiv. Aplicabilitatea este, pe linga un concept determinant si problematic al filozofiei occidentale, scuza stinghera si umila a unui discurs care, prin insasi constitutia lui, nu serveste scopuri imediate si care, de o buna bucata de vreme, are tot mai multe dificultati in a-si mima aceasta competenta.

- Deconstructia derrideana a politicului – o analiza a finitudinii si vulnerabilitatii democratiei
Deconstructia politicului este evenimentul care, din ratiuni structurale, nu mai poate fi numit fondator, dar care marcheaza experienta politica actuala. De aceea, deconstructia nu este consecinta cutarei opere a cutarui autor sau grup de autori. Repunerea in discutie a conceptului de politic nu reprezinta nici o simpla initiativa de cercetare, intrucit ea intelege sa raspunda de aceasta schimbare de epoca a carei experienta o facem. Or, daca mai e necesar sa o reamintim, aceasta punere in chestiune este orice mai putin o apologie a distrugerii sau a relativismului. In consecinta, o deconstructie a politicului este marturia adusa cu privire la aceasta experienta pe care o facem si in care ne constituim ca si comunitate politica. Societatea postcomunista, inclusiv cea romaneasca, au ajuns in acest punct extrem de problematic in care trebuie sa ia hotarirea privitoare la luarea oricarei decizii politice.

Foarte putine voci sau scriituri ale acestui discurs din spatiul public se mai arata ingrijorate de pulsiunile hegemonice sau de introducerea tot mai accentuata a unui principiu de exceptie, si inca si mai putine stiu insa cum sa formuleze aceasta rezistenta asa incit ea sa fie credibila. Articulata de raportul aporetic dintre suveranitate si neconditionalitate, deconstructia derrideana a politicului este o analiza a finitudinii si vulnerabilitatii democratiei, calauzita de rezistenta la instaurarea dispozitivelor hegemonice, la reaproprierea in forta a locurilor goale.

In spatiul estic al postcomunismului, deconstructia politicului ar insemna, prin urmare, o gindire a fiintei noastre in comun, fara teleologie ritmata cincinal, fara plan istorico-istorial, expusa: fara origine plina (sol, singe, valori substantiale), fara structuri defensive inexpugnabile. Asadar, o reflectie rabdatoare si atenta asupra constituirii sau reconstructiei transformatoare a politicului.

Ramine insa mereu deschisa intrebarea: ce s-a intimplat cu modernitatea asa incit ea sa renunte, uneori agresiv, restaurator, reactionar chiar, sansei ivite in insasi emergenta sa? Cu vorbele lui Derrida, cum putem explica inaptitudinea modernitatii si a societatilor noastre actuale de a asuma „o heteronomie fara servitute si o libertate fara autonomie“?