OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Se vorbeste putin in ultima vreme de artele textile. In buna parte, pentru ca sint considerate arte minore. Dintr-o perspectiva traditionala, artele decorative (in cadrul carora se incadreaza si artele textile) s-ar afla la mijlocul drumului dintre creatie si utilitar si ar contrabalansa artele plastice. E suficient sa aruncam o privire asupra felului in care se alcatuieste la noi structura academica artistica pentru a ne convinge de acest lucru. Acest mod de departajare a ridicat in ultima vreme mai multe dificultati, cum ar fi, de exemplu, cele legate de modul de incadrare a noilor medii (video-art, performance etc.).

In cazul artelor textile, problema e cu mult mai incurcata, si spun acest lucru din perspectiva turnurii care s-a produs in artele textile in perioada anilor ’60-’70. Nu stiu cit de bine se stie, insa cursul urmat de artele textile a ridicat numeroase intrebari, la inceputul anilor ’90, cu privire la modul de definire si de analiza a operelor. Cel mai sensibil barometru al acestor miscari a fost Bienala de la Lausanne, bienala infiintata in 1962 de catre Jean Lurçat. Conceputa pentru a propulsa tapiseria ca arta de sine statatoare, Bienala de la Lausanne a fost deschisa mobilitatii artistice, care a permis importante evolutii ulterioare. Punctul de maxima intensitate s-a produs atunci cind Magdalena Abakanowicz si-a expus constructiile spatiale din fire textile. Acest nou tip de abordare a fost urmat de alte importante inovatii. Eliberata de stereotipii, tapiseria se vede pusa in situatia de a regindi structurile care o defineau. Trecerea de la parietal la spatial, de la intramuros la extramuros, de la obiect textil la ambient si performance a fost dublata de continua experimentare a oportunitatilor pe care materialul textil il ofera, dar si de incorporarea de noi materiale, non-textile. Pe scurt, doua directii pot fi mai clar delimitate: prima viza o noua conceptualizare a obiectului si formei tapiseriei, iar cea de a doua o noua conceptualizare a materialului si a tehnicilor folosite (altfel spus, in termenii des utilizati astazi, a mediei).

Toate aceste miscari au pus specialistii in fata unei dileme. Ce e tapiseria? O fi acea forma de arta care se foloseste de materialul textil in genere sau o fi acel obiect care se construieste din utilizarea fibrelor de diverse naturi (sirma, sticla, plastic, lemn)? Daca e sa acceptam prima varianta, ne vedem pusi in situatia de a include opera a diversi artisti contemporani, care numai textilisti nu se definesc. (Urmarind sa puncteze aceste evolutii, ultima bienala organizata la Lausanne in 1994 a dedicat o sectiune acestor artisti care se folosesc de materialul textil, sectiune in care au fost inclusi, printre altii, Beuys si Christo). Din contra, daca am subscrie pentru a doua varianta, ne-am vedea pusi in imposibilitatea de a distinge, de exemplu, intre o lucrare de tapiserie si o sculptura. Cum perioada actuala, denumita adesea, in mod generic, postmoderna, nu e una care sa favorizeze delimitarile clare, probabil ca totul ramine la latitudinea fiecaruia.

Daca e sa privim in acest context Trienala de Tapiserie 2000 organizata de Uniunea Artistilor Plastici, Ministerul Culturii si Oficiul National pentru Documentare si Expozitii de Arta, citeva observatii se cer facute. Marturisesc ca gasisem pagina de prezentare a Trienalei de Tapiserie 2000 extrem de ambitioasa, ceea ce m-a incitat si m-a pus in garda in acelasi timp. Proiectul delimita doua sectiuni. Prima se dorea a fi o retrospectiva a celor mai reprezentative lucrari de tapiserie clasica, dar si a celor mai inovative manifestari ale anilor ’60-’80. Cea de-a doua sectiune isi propunea sa adune lucrari recent executate in toate genurile artei textile contemporane – tapiserie clasica, colaj, broderie, dantela, obiect textil, ambient, instalatii, actiuni, performance etc., intr-un cuvint, orice forma de manifestare care avea tangenta cu tema trienalei – Omul in dimensiunea Fiber Art 2000. Manifestarea se dorea a fi una de anvergura prin intentia organizatorilor de a cuprinde o buna parte din spatiile expozitionale bucurestene.
Prima sectiune imi aducea in minte o pleiada de artisti consacrati, fie prin cautarile lor legate de expresivitatea materialului textil (Ileana Balota, Lena Constante, Elena Haschke-Marinescu, Teodora Moisescu-Stendl sau Cela Neamtu), fie prin abordari conceptuale care i-au propulsat in rindurile celor mai avangardisti si inovatori creatori (Ana Lupas, Geta Bratescu). Din pacate, o parte din aceste „nume“ nu puteau fi regasite in expozitie.

Cea de-a doua sectiune imi parea o adevarata provocare. Tematica era extrem de generoasa. Insa insiruirea legata de genurile acceptate in cadrul trienalei imi sugera ca nu exista o conceptie suficient de clara despre ce anume se vrea de la acesta trienala. Un eveniment, indiferent de anvergura pe care ar avea-o, nu poate da masura unui intreg cimp problematic, impunindu-se o selectie. Iar orice selectie are o idee canalizatoare, altfel spus, incearca sa faca lumina mai punctual unei sau unor anumite probleme. E vorba, la urma urmelor, si de o conditionare materiala.
O prima conditie a fost chiar spatiul la care s-a limitat in final expozitia, Galeriile 3/4 si Sala Ronda ale Teatrului National Bucuresti. Dimensiunile si varietatea lucrarilor selectionate au pus organizatorii in fata multor dileme de orchestrare a spatiului. Si pentru a i se da Cezarului ce-i al Cezarului, sectiunii retrospective i s-a oferit un plus de atentie, lucrarile au fost amplasate astfel incit sa aiba fiecare acel respiro necesar captarii (receptarii) lor. Din aceasta cauza, salile rezervate operelor recente pareau „inghesuite“.

Chiar daca trienala intentiona sa realizeze o imagine de ansamblu a ceea ce tapiseria a fost si este, a trebuit in final sa-si puna oarecare limite. Acestea nu au fost explicit afirmate, insa, privind in ansamblu expozitia, se puteau „citi“ directiile pe care s-a sprijinit. Daca e sa privim din prisma contextului general descris in primele rinduri, trienala din acest an a incercat sa dea masura importantei materialului folosit, fie el traditional (lina sau alte fire textile), fie non-conventional (piatra, sticla, fire de iarba). Ca participant, marturisesc ca nu am aflat intrutotul directia pe care as fi dorit-o. Si asta pentru ca, daca acest interes pentru materialitate nu este dublat si de o abordare conceptuala suficient de manifesta, exista riscul de a se cadea intr-un simplu act de manualitate. Si mai fac aceasta alegere si din credinta ca o altfel de directie ar imprima mai mult dinamism si mai multa prestanta tapiseriei. Cum numeroase dispute artistice se dau astazi pro si contra diferitelor medii de expresie (pictura versus imagine computerizata, sculptura versus performance etc.), tapiseria ar putea fi una dintre importantele piese ale jocului.

Si probabil ca atunci nu vom mai vorbi de standardele cu care ne-a obisnuit fiecare editie a trienalei, ci de surprizele si de provocarile pe care ni le lanseaza fiecare editie. Si poate atunci, cu o mai buna mediatizare, nu ne vom mai situa pe pozitia celor care, luptind impotriva lipsei bunului-gust, nu baga de seama ca nimeni nu a ridicat manusa. Caci daca astazi nu se vorbeste prea mult despre artele textile, acest lucru se datoreaza si faptului ca nu exista un receptor care sa se faca ecoul dinamicii din interiorul acestui domeniu. Pentru ca, din pacate, asa cum s-a putut vedea si la vernisaj, nu eram decit o mina de oameni, direct implicati in eveniment.

P.S. Parcurgind Revista lu’ Dinescu mi-a venit o idee: ce s-ar fi intimplat, oare, daca in locul alocutiunilor oficioase de la deschidere i s-ar fi dat cuvintul unui tenisman care sa vorbeasca despre structura plasei de tenis?