OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

PSD-ul se confrunta zilele acestea cu primele note de plata ale iernii 2002-2003. Departe de a fi, de fapt, o surpriza, facturile uluitoare la intretinere – cu care se lupta cel putin jumatate din populatia Romaniei – puteau fi deja anticipate, printr-un calcul simplu si un mic efort de imaginatie, inca de asta primavara. Cu toate acestea, aplicind dictonul a carui paternitate nici macar nu le apartine, liderii partidului de guvernamint au declarat fie – resemnati mioritic – ca „iarna nu e ca vara“, fie, dimpotriva, ca o iarna friguroasa este, in Romania, o exceptie nefericita – si, in virtutea caracterului ei exceptional, bulverseaza intregul sistem energetic national. In ambele cazuri, Guvernul da dovada de proasta gestionare a unor situatii, in fapt, extrem de previzibile. Dupa valul mediatic care a insotit socul afisarii notelor de plata la caldura – toate posturile de televiziune si toate ziarele s-au umplut cu relatari despre oameni disperati care se sinucid la vederea facturilor –, ministrul Industriilor, Dan Ioan Popescu, a iesit la rampa si a inceput sa-i caineze pe bietii consumatori de energie, anuntind, intr-un mod neprofesional si pompieristic, o noua campanie a autoritatilor pentru identificarea celor aflati in imposibilitatea de a plati intretinerea si pentru ajutorarea lor. Intrebarea este pentru cita vreme aceasta reteta de succes, pina acum, a cabinetului Nastase va mai da roade. Metoda perdelelor de fum (tip „pensiile cresc cu o suta de lei“) nu a functionat cind inventatorul ei a lansat-o pe piata, dar cu siguranta a avut succes dupa aceea, imbracata, evident, in hainele unui stat social-democrat atent la binele cetatenilor pe care-i pastoreste.

Fenomenul facturilor la intretinere se repeta, la cote din ce in ce mai dramatice, an de an. Pina acum, cabinetul Nastase a stiut sa se strecoare pe linga aceasta groapa in care au cazut nu putine guverne. Si nu este sigur ca nu o va face si acum. Consecintele sint insa incalculabile. Nu numai la nivelul economic pur, ci, mai ales, la un nivel simbolic. Pentru ca raul care roade societatea romaneasca acum este, in primul rind, lipsa de incredere in virtutile institutiilor democratice si in posibilitatea reala a unui sistem economic de piata de a functiona intr-un mod satisfacator. Neincredere apriorica ce-si are sursele in doua mari puncte mereu nerezolvate de guvernarile succesive – iar PSD-ul nu face exceptie. Primul punct, mare, este fragilitatea, vulnerabilitatea si, finalmente, inconsistenta (in sensul statului democratic, de drept, veritabil) institutiilor politice. Al doilea este caracterul schimbator sau pur si simplu volatil al actorilor politici angrenati in constructia asa-ziselor institutii.

Exemple in sprijinul primului punct, guvernarea PSD da la tot pasul. Pornind de la discutia care a esuat in ridicol asupra anticipatelor, apoi a „aminatelor“. Un guvern care cheltuieste timp, energie, mijloace, care isi foloseste purtatorii de cuvint zi-lumina pentru comunicarea diverselor stadii in care a ajuns gindirea politica a unuia sau a altuia dintre membrii sai la un moment dat poate fi calificat, eufemistic vorbind, drept un guvern incapabil sa faca fata macar situatiilor curente care intervin in existenta de zi cu zi a unui stat democratic. Un Guvern care gaseste ca jongleriile mediatice cu alegerile si joaca de-a dialogul cu institutia prezidentiala sint o prioritate strategica, in vreme ce discutia despre falimentul demonstrat si redemonstrat al sistemului energetic national – ca sa luam un exemplu de sezon – ar putea fi expediata intr-o conferinta de presa poate, intr-adevar, sa imprime comportamentului politic general aceeasi marca a deresponsabilizarii, prezenta de altfel la toate nivelurile.

Lesne sesizabila este si lipsa de profesionalism sugerata de uluitoarea dezinvoltura a PSD, care navigheaza – fara complexe – de la tema alegerilor parlamentare decalate (imbratisata, de aceasta data – surpriza! – si de presedintele Iliescu) la cea a reformei administratiei locale, acest ultim subiect fiind, de altfel, prea vizibil legat de vizita comisarului european pentru extindere, Eneko Landaburu. In plus, desi unul dintre capitolele importante ramase restante pe agenda negocierilor cu Uniunea este cel referitor la administratia locala, lipsa de credibilitate a formulei propuse de Guvernul roman (opt regiuni conduse de guvernatori numiti si nu alesi) a determinat, finalmente, renuntarea la ea.

Direct legata de instabilitatea institutionala si decizionala, fluctuatia actorilor politici nu este mai putin responsabila de scaderea increderii cetatenilor intr-un sistem democratic discreditat, dar in fapt nereprezentat de sistemul politic din Romania. Doua exemple diferite au venit, in ultimele doua saptamini, sa confirme aceasta stare de fapt: reintoarcerea lui Victor Babiuc la Partidul Democrat si parasirea barcii liberale careia ii jurase credinta eterna (motivatia, greu de sustinut, vorbea de imposibilitatea de a face politica liberala in PNL, ca si cum PD ar fi oferit un teren mai propice pentru un asemenea demers), pe de o parte. Iar pe de alta parte, plecarea deputatilor PD Bogdan Niculescu-Duvaz si Alexandru Sassu din partidul care i-a adus in Parlament la partidul care le va garanta, probabil, locuri similare in urmatoarea legislatura, adica PSD. Argumentele doctrinare furnizate de cei doi au fost, de aceasta data, mai coerente (nu evaluam aici, fireste, compatibilitatea lor cu motivatiile reale): dupa indelungi eforturi, esuate, de a face politica social-democrata in interiorul PD, cei doi aparatori ai Doctrinei au gasit un tarm mai primitor si mai cald. Nu se poate insa trece – dincolo de presupuse afinitati ideologice – de declaratiile inflamate la adresa PSD pe care aceiasi proaspeti membri ai partidului de guvernamint le faceau in urma cu doi ani.

Repercusiunile unor astfel de practici, mereu in desfasurare pe scena politica romaneasca, incep deja sa devina nu numai observabile, ci chiar cuantificabile. Absenteismul in crestere la alegeri, verificabil din patru in patru ani (conform actualei Constitutii!) este numai unul dintre semnele dezangajarii individului din viata publica si al retragerii acestuia intr-un abandon resemnat in fata saraciei. Abandon care echivaleaza cu o abdicare chiar si de la virtualitatile statului de drept.