OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Discutiile pe seama proiectului de reformare a sistemului electoral din Romania continua, implicind invariabil toate cele trei dimensiuni sociale: macro, mezzo si micro. Altfel spus, fie ca discutiile se poarta la nivelul institutiilor statului, la cel al grupurilor (incluzind aici de la partide parlamentare pina la organizatii si grupuri ale societatii civile) sau la cel individual, disputele de orice fel – juridice, politice, sociale sau cetatenesti – sint inevitabile.

Inainte de a proceda la analiza separatiilor care genereaza neintelegerea, trebuie insa lamurita o chestiune pur terminologica, anume no-tiunea in sine de „vot uninominal“, notiune care, de drept, nu exista! Fara a fi clasata din start drept o formalitate pretioasa, precizia in termeni este eminamente utila, deoarece putem descoperi ulterior ca ea lamureste implicit si unele dificultati metodologice. Pe scurt, pentru respectarea autenticitatii, ceea ce este „uninominal“ intr-un sistem electoral nu este votul, ci circumscriptia. Conditii in care votul desemneaza actul fizic, dublat de un procedeu intelectual, deliberativ, prin care un cetatean isi desemneaza reprezentantii, pe cind circumscriptia este diviziunea teritoriala si a corpusului electoral, ea putind fi uninominala sau plurinominala, in functie de numarul de alesi care ii sint alocati. Altfel spus, magnitudinea circumscriptiei si formula electorala (majoritara sau proportionala) sint doua (nu si unicele!) dintre atributele oricarui sistem electoral.

Proportionalitate si majoritate absoluta
Acestea fiind spuse, lamurind asupra inconsecventei terminologice a „votului uninominal“ prin inlocuirea sa cu formulele consacrate de scrutin majoritar in circumscriptii uninominale sau scrutin proportional in circumscriptii uninominale, atingem primul si cel mai important punct care desparte cele doua variante de proiect, cel invocat si sustinut de presedintele Traian Basescu, respectiv cel care este acceptat prin consens politic de partidele parlamentare si asumat de guvern. Traducind in practica teoria implicita a scrutinului proportional, varianta sustinuta de partide si de asociatia Pro Democratia implica faptul ca jumatate dintre membrii Camerei vor fi desemnati in urma intrunirii unor majoritati absolute, in timp ce cealalta jumatate va fi ocupata de candidatii care nu au intrunit majoritatea, in ordinea descrescatoare a voturilor, astfel incit, per ansamblu, sa fie respectata proportia votului pe tara. Pe de cealalta parte, varianta majoritara, sustinuta de presedinte, cea care va fi si inclusa in intrebarea ce se va regasi pe buletinele de vot in timpul validarii referendare, face apel, asa cum reiese si din denumire, la majoritatile absolute. Altfel spus, Camera va fi eminamente populata de acei reprezentanti care intrunesc la nivelul circumscriptiei lor majoritatea absoluta, iar in cazul in care aceasta nu este obtinuta din primul tur, se va organiza un al doilea tur de scrutin, in care vor intra candidatii clasati pe primele doua locuri la nivelul circumscriptiei in cauza.

in contra opiniei generale conform careia diferentele se joaca exclusiv pe criteriul numarului de tururi, decurge asadar ca disputa se concentreaza pe terenul proportionalitatii, respectiv pe cel al majoritatilor absolute. Ce implica insa acestea, dincolo de anumite considerente de natura tehnica?
Faceam referire, intr-un articol precedent, la relatia intima care se stabileste intre sistemul electoral si modelul politic al unei tari, intimitate ce decurge din efectele pe care sistemul electoral le genereaza asupra sistemului politic per ansamblu si, izolat, asupra relatiilor interinstitutionale si a arhitecturii sistemului de partide. in aceasta perspectiva, ceea ce este poate cel mai relevant in cadrul unei comparatii intre cele doua tipuri de scrutin puse in discutie astazi in Romania este ca, desi semnificatiile par minore, ele sint, din contra, extrem de consistente.
Conform articolului 103 din Constitutia Romaniei, presedintele desemneaza un candidat pentru functia de prim-ministru, in urma consultarii partidelor reprezentate in Parlament, premier care, in termen de 10 zile, trebuie sa ceara votul de incredere al Parlamentului, stabilindu-se astfel un mecanism de control interinstitutional.

Simulind un scenariu, plecind de la premisa ca presedintele, primul-ministru si, in extenso, toti ministrii de resort sint de aceeasi culoare politica cu majoritatea absoluta din Parlament, rezulta implicit faptul ca mecanismul elementar de control se slabeste prin lipsa unei voci de opozitie, capabile sa impiedice eventualele acumulari de putere. Aceasta este prima si cea mai directa consecinta a votului majoritar, mecanism intr-adevar excelent din punct de vedere functional in Marea Britranie, unde Parlamentul astfel ales desemneaza prim-ministrul si aproba lista de guvern. insa trebuie de asemenea spus ca, aproape fara exceptie, literatura de specialitate nu ezita sa vorbeasca despre aceasta concentrare de putere a Parlamentului britanic ca despre una care, à la limite, ar putea fi acuzata de autoritarism. Exista insa o diferenta intre puterea perspectivizata institutional si cea perspectivizata individual, ce tine in primul rind de gradul de cultura politica, cultura materializata in momentul votului, atunci cind cetateanul britanic are certitudinea ca legitimeaza o ideologie, si nu o persoana. Motivele care ne-ar putea face sa ne indoim ca acelasi mecanism de gindire ar putea sta si la baza legitimarii cetateanului roman nu sint si nici nu trebuie sa fie unele care sa ii subestimeze acestuia calitatile civice si intelectuale, ci ar trebui sa decurga, in primul rind, dintr-o prudenta cu originea in trecutul istoric si prezentul continuu.

Cum va actiona controlul interinstitutional?
Asadar, diferentele fundamentale care separa cele doua tipuri de scrutin in circumscriptia uninominala, majoritar si proportional, ar fi ca primul ar putea conduce la crearea in Parlament a unor majoritati dominante, majoritati care nu reprezinta ceva rau in sine, prin alternativa pe care o propun la varianta proportionalitatii, ci pentru ca ea ar putea duce, atunci cind exista vointa politica in acest sens, la acumulari de putere ce pot pune in dificultate controlul interinstitutional, traducerea principiului de separatie a puterilor in stat.

O alta chestiune care trebuie atinsa este una care tine tot de respectul fata de corectitudinea in termeni, legata de ce anume inseamna aceasta „reprezentare a cetateanului in Parlament“. Ne este dat sa auzim tot mai des in discursul presedintelui constructii verbale de genul: „poporul este singurul care are dreptul“, „poporul este suveran“, „doar poporul“, „poporul trebuie sa aleaga, poporul trebuie sa judece“. Nimic mai adevarat, insa cu un singur amendament: unicul moment de „suveranitate absoluta“ este in momentul alegerilor, atunci cind „poporul“, mai corect spus, fiecare cetatean in parte, acorda prin votul sau un mandat reprezentativ celui care il va reprezenta in Parlament. Mandat care este unul in primul rind deliberativ, caci ceea ce voteaza cetatenii sint vointe libere care, impreuna cu alte vointe libere, transpun deliberarea in lege. Putem intelege mai bine aceasta abordare daca luam in considerare atitudinea guvernului si a reprezentantilor partidelor parlamentare (exceptind aici PD si PRM, care nu au avut amendamente), care, asa cum am vazut pe data de 29 octombrie, au ajuns la un consens politic in ceea ce priveste proiectul de vot, prin includerea doleantelor PSD referitoare la alegerea presedintilor de consilii judetene si la finantarea campaniilor.

„Poporul“ si puterea politica
Parlamentul este, asadar, o institutie a vointelor libere, bazata pe ratiune, deliberare si persuasiune, context in care, intre alegeri, poporul politic nu exista! Asadar, mandatul reprezentantilor in Parlament nu este unul imperativ, caci alegatorii nu au dreptul juridic de a-si revoca alesii pe perioada mandatului; singurul mecanism de control care substituie pasivitatea politica in tot acest interval este puterea opiniei publice. in armonie cu cele spuse pina acum, trebuie subliniat faptul ca referendumul, invocat din nou de presedintele Traian Basescu, nu are nici el vreo putere suprapolitica de transpunere a vointei corpului de cetateni in actiune politica, ci, asa cum rezulta si din Articolul 90 din Constitutia Romaniei, acesta are doar rol consultativ in chestiuni deja trecute de validarea institutionala: „Presedintele Romaniei, dupa consultarea Parlamentului, poate cere poporului sa-si exprime prin referendum vointa cu privire la problemele de interes national“.

Departe de orice fel de preferinta politica, ar fi poate cel mai util sa recurgem la o prudenta preliminara atunci cind auzim din partea presedintelui Romaniei discursuri ce contin constructii precum aceasta: „referendumul este un element de suveranitate a poporului roman, exercitarea directa a suveranitatii, care are drept obiectiv reformarea clasei politice romanesti [...], o clasa politica depasita de nevoile, inteligenta si aspiratiile poporului roman, clasa politica care trebuie primenita chiar de catre poporul roman“ (declaratie de presa a presedintelui Romaniei Traian Basescu, 23 octombrie 2007).