OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu sint un devorator de film francez, dar nu mi-e frica de judecati transante atunci cind sint in proximitatea certitudinii. Cinematografia franceza, in nobila traditie a cosmopolitismului cultural, are cea mai solida politica de coproductii. Desi domina cantitativ aceasta piata, Statele Unite pastreaza inca, chiar daca vagi, radacini preconceptuale care o situeaza si acum pe frecventa conflictuala a ciocnirii civilizatiilor. (In acest sens, inca astept o coproductie SUA-Irak sau, si mai febril, una SUA-Coreea de Nord.) Franta a stiut sa transforme un viespar politic colonial intr-un corn al abundentei interculturale de sorginte postcoloniala (judecata e valabila, pe o alta scara a intensitatii, si in cazul Marii Britanii). In virtutea acestei premise, cinematograful francez pune accent pe colaborarea cu fostele colonii. Nu lipsesc, natural, coproductiile franco-israeliene, rezultat al unei clare realitati sociale care obliga: Hexagonul are cea mai mare comunitate de evrei la nivel european. Dar mai intervin, nu in ultimul rind, liberalismul, toleranta, deschiderea, solicitudinea fata de schimbul cultural cu cele mai invaluite civilizatii.

Sarbatoarea Filmului Francez din acest an a oferit, la sectiunea coproductii, o selectie corecta. Usoara deplasare a mizei productiilor de pe estetic pe un tezism socio-politic nu incumba o vina a selectorului, ci mai degraba puncteaza o tendinta la nivelul coproductiilor, si nu numai. E concretizarea cinematografica a unui nou realism, oglinda, uneori prea frusta, a unui social din ce in ce mai conflictual. Aceeasi Franta ridicata in slavi in debut are probleme reale cu manifestarile antisemite din interior si tocmai iese din stare de urgenta/necesitate/alerta maxima pe fondul izbucnirilor magrebiene.
Evident, documentarul ramine in acest caz modalitatea cea mai legitima, in sensul obiectivitatii, de captare a realitatii. Sectiunea coproductii din acest an a cuprins un singur documentar, destinat a mai echilibra multimea firelor ghidate spre un mesaj clar. Tabous/Zohre et Manoucher este un exercitiu de obiectivitate reusit pe o tema inca reprimata in societatea iraniana: sexualitatea premaritala si repercusiunile incalcarii prohibitiilor. Totul e real, in ciuda inserarii unui fir interstitial mitologic. Parca pentru a ma convinge de veridicitatea problemei, la o zi de la vizionarea peliculei am citit si stirea: un iranian si-a ucis fiica din cauza unei iesiri libertine a acesteia.

Mesajul politic este miza totala a coproductiei franco-irakiene Kilomètre zéro. Dictatura lui Saddam Hussein si razboiul contra Iranului sint expuse in toate laturile sale patologice, de la ura endemica fata de kurzi si atrocitatile fata de acestia pina la cultul personalitatii eroului conducator, punctat ironic prin revenirea obsesiva a unei Saddam-statui purtate prin teritoriu. Tezismul intervine pina si in productiile „animaliere“. Deux frères ne indeamna la ecologie si la conservarea arealului, de tigri in cazul de fata.
O remarcabila panorama a tranzitiei Chinei de la perioada maoista la liberalizarea eco-nomica de dupa ne propune coproductia franco-chineza Platform. Privirea este destul de acid ironica, atit la perioada de lipsuri si masificare maoista, cit si la adresa noii ordini consumeriste si individualiste. La Blessure si Va, vis et deviens marseaza pe conditiile crude ale negrilor refugiati. Filmul lui Radu Mihaileanu (tradus Traieste!) prezinta aceasta problema in fundal, regizorul punctind, intr-o reusita armonizare a umorului cu sobrul, si la capitolul mesajului interior – devenirea de sine si intoarcerea la radacini.

„De unde vine aceasta ramura? De la arbore“. Acesta e riddle-ul identitar pe care marocanul-francez Nordine il dezleaga abia in momentul in care isi aduce spre inhumare parintele in satul natal din Maroc. Acesta este Ten’ja (Testamentul) pe care tatal il lasa fiului, reinnodarea cu originile, pe care Nordine le descopera sub cele mai inedite forme. Un excelent road movie. Din aceeasi categorie si pe aceleasi coordonate ale relatiei tata-fiu, cu accentul pe maturizarea tinarului, vine si Le grand voyage al marocanului Ismael Ferroukhi.
In final, nu pot sa nu semnalez tulburatorul Mon trésor, care suprima vointa decentei, lasind loc geneticii instinctualitatii promiscue. O tinara munceste inuman pentru a o ajuta pe mama sa, psihopata cu accente nimfo, sa se reintegreze, dar esueaza si sfirseste prin a-si vinde la rindu-i trupul. Ca si Appartement 5 C, filmul in tuse gri, fruste, al regizorului Raphaël Nadjari, despre visul american spart in bucatele psihotice.