OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Literatura română contemporană pare să se orienteze tot mai limpede într-o nouă direcţie, a cărei principală trăsătură o reprezintă îndepărtarea de autobiografismul cultivat în exces sau, mai bine zis, de un anume tip de autobiografism, supărător prin ostentaţia confesiunii, al cărui efect final, în mod paradoxal, nu putea fi decît o ipocrizie cu pretenţii de autenticitate (sau, uneori, şi mai puţin, o lălăială narativă fără zvîc şi fără nici un farmec detectabil de către cititor). Că ne interesează – sau nu – chiar toate aspectele vieţii intime a scriitorului, mai mult decît transparente în rîndurile cărţii, şi am prefera – sau nu – totuşi alchimia subtilă a dramelor conştiinţei în locul mărturisirilor brutale, băgate pe gîtul lectorului lipsit de apărare, e pînă la urmă o chestiune de gust. Totuşi, cum ne-o arată dintotdeauna istoria literaturii, calea, trendul literar, se trasează de la sine, mai degrabă independent de tevatura creată pe marginea noilor apariţii. Iar în acest moment, prozatorii par să se fi întors la un alt tip de introspecţie, mai puţin exhibiţionistă, mai puţin gălăgioasă şi sfidătoare, fără caracter demonstrativ şi fără nevoia autocompătimirii. Dacă autobiografismul ne apropia de filonul francez (şi el împotmolit, actualmente, în lestul propriilor producţii), tendinţele actuale par să se regăsească mai degrabă în noua linie a literaturii americane, mult mai atent urmărită de critică „acolo“ decît se întîmplă la noi. Prestigioasa editură Harcourt adună într-o serie de antologii, începînd din anul 2000, proza celor mai promiţători tineri autori americani, absolvenţi ai unor cursuri de creative writing (printre scriitorii cunoscuţi de astăzi, participanţi la astfel de workshopuri, se află Kiran Desai, Michael Cunningham, David Foster Wallace etc., în caz că cineva s-ar mai îndoi astăzi de utilitatea acestor cursuri care, fără a face din orice participant un mare autor, au, totuşi, un rol bine definit în formarea acestora).

 

Best New American Voices 2008 reuneşte un număr de şaptesprezece texte, aparţinînd unor autori cvasinecunoscuţi, care au publicat (sau nu) proză scurtă în diferite reviste şi se află (aproape toţi) în cursul redactării primului roman. Majoritatea textelor sînt bine, dacă nu foarte bine scrise, cu neajunsuri inevitabile ce ţin de ramificaţiile narative, de construcţia personajelor sau de stil, dar cu impresia generală că sînt rezultatul unor condeie, dacă nu profesioniste, atunci măcar asumate, mature; unii dintre autori şi-au cîştigat deja un loc pe plan literar, ca, de pildă, Lauren Groff, al cărei roman, Monsters of Templeton, a fost nominalizat la Orange Prize for New Writers şi bestseller New York Times, sau Jedediah Berry, al cărui Manual of Detection a fost deja comparat de critici cu scrierile lui Paul Auster şi Kafka. Cert este că, fără îndoială, o bună parte dintre aceşti tineri scriitori vor da tonul literaturii în următorii ani; editorii vorbesc în introducere despre caracterul eterogen al antologiei, despre faptul că tinerii scriitori nu au multe în comun, nici sub aspectul tematicii abordate, nici sub cel al stilului sau tehnicilor, existînd totuşi nişte pattern-uri sau trenduri detectabile la lectura textelor: o tendinţă de amplasare a acţiunii în prezent, o evitare, dublată uneori de scepticism, a naraţiunii omnisciente, interes crescut faţă de subiectele tabuizate, precum homosexualitatea sau bisexualitatea. Am adăuga la acestea o obsesie legată de disoluţia cuplului şi, în special, a celui instituţionalizat şi o preocupare pentru multiculturalism. Totuşi, adaugă editorii, acestea nu pot fi considerate nişte trăsături definitorii ale prozei contemporane americane, şi nici măcar ale prozei absolvenţilor de workshopuri precum cele amintite mai sus.

 

Majoritatea textelor tinerilor prozatori americani gravitează în jurul aceloraşi obsesii: alienarea treptată, generată de înstrăinare, disoluţia familială sau dramele survenite în destinul personal şi soldate cu rupturi definitive, sondarea propriilor limite în raport cu astfel de evenimente traumatizante, tatonarea propriei sexualităţi şi autoanaliza minuţioasă, implicată, dublată mai rar de ironie şi mai adesea de un echivoc atent cultivat, cu rol de a diminua o eventuală doză de sentimentalism nedorit sau de sensibilitate excesivă. În povestirea lui Tucker Capps, „Alice“, dilema morală a eutanasierii cîinelui familiei, bătrîn şi bolnav în ultimă fază, supravieţuitor al întregului şir de evenimente nefaste abătute asupra familiei, serveşte drept pretext pentru o autoanaliză ce frizează deopotrivă cinismul şi sensibilitatea, în doze ponderate. Leslie a asistat neputincioasă la moartea mamei ei, atinse de o maladie incurabilă, alegînd să părăsească oraşul natal şi să se îndepărteze de tatăl ei – revederea celor doi serveşte drept cadru unui proces de introspecţie care scoate la iveală vechi drame adînc îngropate de conştiinţă. Construcţia abilă, discursul fals-detaşat (marcă a mai multor autori ai antologiei), credibilitatea confesiunii personajului lui Capps amintesc de vocile unor Richard Ford sau Chang-Rae Lee.

 

În acelaşi registru, David James Poissant, în „Venn Diagram“, urmăreşte procesul de refacere sufletească a unui cuplu care şi-a pierdut copilul – după tentativa eşuată a urmării unor şedinţe de terapie şi abandonarea ideii de a se înstrăina unul de celălalt, pentru a diminua intensitatea rememorării devenite insuportabile, Lisa şi Richard înţeleg că, vreme de un an de la tragedie, au gravitat unul în jurul celuilalt, pentru ca abia într-un tîrziu să se reîntîlnească într-un spaţiu comun (precum cel creat la intersecţia cercurilor diagramei Venn), care ar putea constitui punctul de plecare în noua lor viaţă. Minimalismul, economia de mijloace stilistice şi narative determină caracterul abrupt al firului epic şi o anumită tensiune inoculată cititorului datorată impresiei de confesiune veridică, auten-tică, nemijlocită, de o desfăşurare semantică a cărei amploare i-ar ştirbi din impact. Simplitatea aceasta a textului, curăţarea lui de balastul lexematic inutil, nu deraiază însă în lipsă de sens, nu aruncă discursul în derizoriu, nu „scapă“ cititorul din mînă. Dan Pinkerton („Headlock“) urmăreşte, la rîndu-i, relaţia bizară, maniac-obsesivă, creată între un profesor de arte industriale şi elevul său, degenerată într-un conflict deschis, iar Jedediah Berry (autorul nou-apărutului Manual of Detection, bine întîmpinat de critică), în „Inheritance“, transpune eterna problemă a opresivei autorităţi parentale într-o metaforă plină de mister: Greg primeşte drept moştenire de la tatăl său un animal bizar, a cărui specie nu este menţionată, fiind numit, invariabil, „the beast“, care, treptat, acaparează vieţile celor din jur (dar mai ales pe a soţiei, Lilith, care îi poartă o grijă obsesivă, învăţîndu-l chiar să vorbească) şi care trebuie, în cele din urmă, ucis. Am lăsat la urmă două autoare, pe Lauren Groff şi pe Jordan McMullin, cu două proze care se înrudesc în manieră. Lauren Groff a ieşit deja din rîndurile tinerilor autori necunoscuţi cu al său roman Monsters of Templeton, un freak show spectaculos, o saga fantastică cu elemente noir, redactată în multiple registre narative (cartea e ilustrată cu fotografii de epocă).

 

Textul din antologie, „Surfacing“, e o poveste de dragoste nefericită, din timpul gripei spaniole, dintre o moştenitoare bogată, imobilizată într-un scaun cu rotile, şi instructorul său de înot. Rafinamentul cu care Groff cultivă amănuntul de epocă, tatonările amoroase estompate care infuzează prima parte a naraţiunii, convertite, în cea de-a doua, în erotism exploziv, o anumită ambiguitate ce vizează planul temporal sînt atuuri ale autoarei, acţionînd, totuşi, în detrimentul veridicităţii conferite de stilul direct al scriitorilor despre care am vorbit mai sus. În acelaşi sens, Jordan McMullin scrie şi ea o proză a măruntelor enigme, ipostaziind emblematic diversele dimensiuni ale universului domestic şi manifestînd o tendinţă de a supradimensiona evenimentul – în „Mouse“, o bizară relaţie se înfiripă între cei doi elevi ai unei profesoare de pian, Mrs. Hanolin, un băieţel hipersensibil, a cărui unică plăcere oferită de vizitele în casa doamnei Hanolin o constituie răsfoirea unei cărţi despre viaţa dinozaurilor, şi o puberă răzvrătită, băieţoasă şi agresivă, care-l momeşte afară din carapace, subtilizînd cartea cu pricina şi oferindu-i-o în dar. Textul aminteşte de Katherine Mansfield în Casa cu păpuşi şi ar fi interesant de văzut cum va evolua Jordan McMullin, cum îşi va fructifica talentul într-o naraţiune de mai mari dimensiuni, lucru pe care prozatoarea neozeelandeză nu a avut ocazia să-l facă, din pricina morţii timpurii. Ratarea, ca neîmplinire a unor potenţialităţi personale, e, de asemenea, prezentă ca subtemă a unora dintre prozele discutate mai sus; în „Men and Boys“ (Oriane Gabrielle Delfosse), o pasionată de pian, absolventă de Conservator, renunţă la o posibilă carieră din teama de a nu-şi descoperi propria mediocritate; specializată ulterior în tehnicile de prim ajutor şi însoţind un grup de copii într-o excursie de mai multe zile, protagonista se redescoperă prin prisma a două porniri erotice – una interzisă (atracţia faţă de unul dintre adolescenţii din grup) şi alta imposibilă (dragostea pentru bărbatul însurat cu care are o relaţie).

 

Fascinaţia spaţiilor exotice şi problematica interculturală reprezintă, de asemenea, teme de meditaţie pentru tinerii scriitori americani: în „The Neon Dessert“ (de Adam Stumacher) se pune problema evreităţii, iar în „Alms“ (autoarea, Razia Sultana Khan, născută în Bangladesh, e implicată în diverse activităţi cu miză social-umanitară), stăpîna unei gospodării prospere bengaleze descoperă în cerşetoarea care-i calcă de obicei pragul, în speranţa unei miluiri, un potenţial aliat în elucidarea incertitudinilor ei conjugale; Kanta se dovedeşte însă, ca toate fiinţele lovite de destin, o învingătoare care ştie că, uneori, preţul supravieţuirii este încălcarea legilor morale. Sexualitatea exacerbată, uneori în formele ei extreme, ale agresiunii fizice, şi violenţa de limbaj sînt caracteristicile unei alte categorii de proze scurte – dacă în „Uncle“ (Suzanne Rivecca) e vorba despre trauma unui incest, în „Quiet Men“ (Leslie Jamison) avem o înşiruire de situaţii amoroase hilare; anorexia şi abuzul de alcool au drept efect pierderea busolei şi cufundarea abruptă în alienare, temă reluată şi în „Men More Than Mortal“ (Elisabeth Kadetsky) – aceasta însă mai verosimil scrisă, cu inteligenţă şi umor.