În 2007, la Festivalul
Internaţional „George Enescu“, celebrul ansamblu de muzică
veche Hesperion XXI, condus de fondatorul său, Jordi Savall, a
cîntat la Ateneu piese din repertoriul spaniol al secolului al
XVII-lea. Atunci s-a întîmplat un lucru neobişnuit, care
a ridicat publicul în picioare şi i-ar fi făcut şi pe cei
mai cunoscuţi pianişti şi dirijori prezenţi la Bucureşti să
înverzească de invidie: pe la mijlocul concertului,
chitaristului din grup i-a venit rîndul pentru un moment
solistic, în care a interpretat o lucrare altfel foarte
cunoscută printre colegii într-ale ciupitului – Canarios de
Gaspar Sanz. La sfîrşit, biata vedetă de conjunctură se
simţea aproape jenată de aplauzele interminabile, scoasă la rampă
în cîteva rînduri de un Savall amuzat şi
ironic-ceremonios. De unde un asemenea succes?
Asta m-am întrebat şi cînd
mi-am rotunjit colecţia de CD-uri editată de Naxos cu integrala
sonatelor pentru lăută de Silvius Leopold Weiss, cu Robert Barto pe
copertă. Început în 1997, proiectul a ajuns la a noua
înregistrare, fiecare dispunînd invariabil de cîte
trei lucrări. Dacă 27 de suite par o realizare greu de egalat chiar
şi de Bach, nu înseamnă că raftul va avea loc pentru toate,
căci Weiss se opreşte abia la rotunjimea sutei.
Robert Barto este unul dintre cei mai
apreciaţi şi căutaţi lutişti din lume, iar munca sa de o viaţă
a demonstrat încă o dată vastitatea repertoriului scris
înainte de 1750 şi avantajele multiculturalismului: înainte,
existau doar specialişti în Beethoven, astăzi, putem asculta
specialişti în Weiss.
E adevărat că piaţa a ajuns să fie
suprasaturată de toate soiurile de muzici, scoase din anonimat doar
pentru a se pierde din nou şi ireversibil în abundenţa pe
care au creat-o. În acelaşi timp, hărnicia în epoca
producţiei de masă nu mai reprezintă de mult o performanţă
ieşită din comun. Faptul că Robert Barto insistă de 12 ani să
propună un compozitor care nu intră în mainstream ar fi rămas
cu siguranţă o bizarerie dacă Weiss n-ar fi unul dintre geniile
uitate ale istoriei.
Lutist al Curţii de la Dresda,
compozitorul născut la Breslau în 1687 primea cel mai mare
salariu dintre toţi muzicienii germani ai timpului şi devenise,
încă din tinereţea petrecută la Roma, un adevărat pop star.
La fel precum contemporanul şi prietenul său Bach, Weiss a surprins
în creaţie trăsăturile acelui gemischter Stil (stil ecletic)
de la sfîrşitul Barocului, în care – spre deosebire de
realitatea politică – francezii, germanii şi italienii găseau un
loc al deplinei înţelegeri. Cosmopolit în gusturi şi
fidel în practică, Weiss nu a compus muzică decît
pentru instrumentul preferat, iar suitele sale aveau să cuprindă
atît punctul culminant, cît şi semnul dispariţiei
rapide a lăutei în favoarea chitarei. În ele, libertatea
improvizatorică se întîlneşte cu stăpînirea
limbajului, îndrăznelile armonice, cu simţul ritmic
infailibil şi cantabilitatea, cu predispoziţiile publicului.
Probabil că fascinaţia pe care o împart Weiss şi urmaşul
său spaniol de pe scena Ateneului vine din surprinderea în
faţa modestiei mijloacelor prin care se difuzează farmecul. Lăuta,
mai mult decît chitara, este un instrument al nuanţelor
discrete şi al cuceririi în şoaptă. Robert Barto alege să
cînte ca un lutist autentic, fără unghii, ciupind corzile
direct cu vîrfurile degetelor şi producînd astfel un
sunet lipsit de incisivitate, fluid şi delicat. Haloul sonor,
prezent pe înregistrare, se explică doar parţial prin
reverberaţia bisericii alese drept spaţiu, la mijloc fiind natura
instrumentului. Mulţimea corzilor – în cazul lui Weiss, 24 –
duce la vibraţii simpatice, care însoţesc permanent discursul
propriu-zis şi îi asigură un fel de zgomot de fond benefic,
ce susţine volumul redus şi leagă frazele între ele.
Prins între două epoci, Weiss se
aşază inteligent în poziţia din care poate dispune de
amîndouă: dansurile baroce severe, la care nu renunţă de-a
lungul întregii cariere, devin pretexte pentru desfăşurări
galante, melodice, ornamentate, iar basul continuu şi contrapunctul
se regăsesc în modulaţiile cromatice şi enarmonice noi, care
vor apărea mai tîrziu în creaţia lui Philipp Emanuel
Bach, unul dintre părinţii clasicismului.
Ca şi albumele precedente, CD-ul al
nouălea, scos la casa de discuri Naxos, conţine trei suite din
diferite perioade de creaţie ale compozitorului german. Sonata nr.
32 în fa major se află în manuscrisul de la Londra, care
conţine piesele scrise în timpul şederii la Roma, unde Weiss
i-a întîlnit pe Händel, Scarlatti şi Corelli.
Sintaxa omofonă, absenţa preludiului şi lungimea redusă a
părţilor sînt caracteristice stilului concertant italian al
tînărului virtuoz, dornic a-şi face accesibilă creaţia şi
a provoca efecte imediate asupra ascultătorilor.
Sonata nr. 52 în do minor îl
reprezintă pe instrumentistul matur, conştient de valoarea sa,
devenit o celebritate a Curţii imperiale saxone. Ascultînd
această suită de dimensiuni enorme, deschisă de o uvertură şi
încheiată la fel de spectaculos cu un presto, poţi înţelege
de ce Bach i-a transcris o suită la clavecin, trecută iniţial în
catalogul lucrărilor originale (BWV 1025). Un gest de recunoaştere
asemănător a fost făcut un secol mai tîrziu, cînd
Schubert aranja pentru cvartet mixt un trio compus de anonimul
chitarist Wenzeslaus Matiegka, opus intrat, de asemenea, în
lista creaţiilor lui Schubert (D 96).
Ultima suită de pe CD – nr. 94, în
sol minor – apelează din nou la forme lapidare, însă
motivaţia vine, de data aceasta, din adaptarea la noua modă a
galanteriei şi a miniaturii.
Comparînd prima înregistrare
cu volumul de faţă, Robert Barto se dezvăluie egal cu sine şi
perseverent în privinţa preciziei redării. Dacă
interpretarea rămîne, în linii mari, aceeaşi,
preocupată de cursivitate şi omogenitate sonoră, în ultimele
producţii, atenţia solistului se îndreaptă mai mult către
elocinţă, prin articulaţii mai detaliat conturate şi diferenţieri
timbrale variate.
În România, concertele de
muzică veche sînt încă evenimente rare (e suficient de
menţionat că prima operă barocă a fost pusă în scenă abia
în 2006, la Opera din Bucureşti – e vorba de Deceballo de
Leonardo Leo), iar un recital de lăută solo pare deocamdată chiar
imposibil, pornindu-se de la ideea că nu există spectatori
interesaţi. Pînă la risipirea tuturor scepticilor, ne rămîn
înregistrările excepţionale realizate de interpreţi străini
şi argumentul momentului memorabil din sala Ateneului.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters