OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pascal QUIGNARD
Dernier royaume, I: Les Ombres errantes
Grasset, 2002, 192 p., „Premiul Goncourt“, 2002


Despre scriitorul nascut in 1948 se stiu destule. Rezumatul biografiei de scriitor a lui Pascal Quignard se gaseste intr-un articol anterior, scris dupa aflarea unora dintre cartile premiate in Hexagon spre sfirsitul anului trecut. N-am spus, atunci, ca scriitorul este, din 1969, de la eseul despre Sacher-Masoch, Fiinta bilbiielii, contemporan cu cel al lui Deleuze si cu preocuparile nietzscheene ale multor intelectuali francezi ai epocii, pina la acest prim volum din trilogia Ultimul regat, autor a 40 de titluri de proza. Dintre ele, aproape jumatate au aparut dupa 1990, unele au mai multe volume. Autorul se face cunoscut printr-un procedeu a ceea ce ii repugna mereu: mecanismele promotionale de piata. In 1991, binecunoscutul roman aparut la Gallimard, Toate diminetile lumii, este ecranizat. Dupa film, numele lui Pascal Quignard incepe sa conteze. Iata ca, in 2002, pentru primul volum dintr-o trilogie, sau, dupa cum autorul marturisea, dintr-un ciclu pe care-l va continua pina la moarte, Pascal Quignard primeste Premiul Goncourt.

Acum, se stie, Premiul Goncourt este el insusi un mecanism de reglare a pietei de roman francez. Uneori, el se decerneaza unui debutant, alteori vine sa rasplateasca, pe sest, o opera omnia, in ciuda virstei decente a autorului premiat. Cartea premiata, in aceasta situatie, nu este cea mai buna a autorului, dar acesta merita premiul pentru constanta literaturii de calitate produsa. Asa s-a intimplat cu Jean Echenoz, in 1999, la 20 de ani de la debut, recompensat cu cel mai prestigios premiu francez pentru unul din romanele lui medii. Anul trecut, acordarea premiului lui Jean-Christophe Rufin a produs nemultumiri, premiul fiind oarecum prins la ananghie de acel blestemat 11 septembrie. Astfel ca a fost ales un roman istoric, ceea ce inseamna aproape intotdeauna un tom voluminos al unui autor prolific.

11 septembrie 2001 trecut, Goncourt-ul isi stringe aripile acum pe soclul unei viitoare statui de marmura, Umbrele ratacitoare, carte pe care probabil ca o vom putea citi si in limba romana. Titlul este preluat de la o piesa a compozitorului baroc, maestru clavecinist, François Couperin. Nu este vorba despre un roman. Nici, de altfel, despre un eseu, pentru eseuri premiile fiind separate. Avem de-a face cu un fragmentarium, formula deloc surprinzatoare la Quignard. De-a lungul a 188 de pagini se dezvolta, intrerupta, povestea ultimului imparat roman, Syagrius, ucis de Clovis in 486 d.Hr. Cele 55 de capitole – de dimensiuni voit variabile, de la zece rinduri la zece pagini – brodeaza in jurul relatarilor, fidel istoriografice sau fictionalizate, despre sfirsitul Romei. Dincolo de poveste, de lapidarele pilde, de limpezimea clasica a stilului (in ciuda placerii baroce a oximoronului), cartea lui Quignard constituie o interventie politica, inscrisa intr-un militantism surd, putin discutat inca la noi, al europeanului fata cu americanul. Cartea aceasta, scrisa frumos, scrisa muzical, autarhic, armonic, literatura ritualizata asemenenea operelor unui Julien Gracq, Michel Tournier sau Marguerite Yourcenar, este din citeva puncte de vedere proeuropeana si antiamericana, cu mentiunea ca, pentru Quignard, Europa inseamna premodernitatea, iar America, modernitatea. Astfel, afirmatia „Umanitatea europeana este antiumana“, cu veleitate de reflectie asupra prezentului contemporan, nu este, in contextul cartii, antieuropeana. Europa lui Pascal Quignard slabeste o data in 486, dar este injunghiata pe la spate abia in secolul XVII. Antiamericanismul lui Quignard este vindicativ in sens aristocratic: Clovis isi razbuna, prin uciderea lui Syagrius, stramosii, iar regele Romei ii blestema progeniturile in vecii vecilor. Pascal Quignard este un european cu arma americanului la git. Ultimul are laserul in mina, El contra-scoate din teaca literatura: ce potlatch!


Europa versus America

In primul rind, cronologia. Cu grija, excelentul romanist care este Pascal Quignard decupeaza un cronotop misterios, in umbra, arheologic, al primelor secole crestine (in alte carti el nu facea altfel, de-a lungul excursiilor care incep putin inainte de Hristos si se termina in Renastere: de pilda, Albucius, alt fragmentarium despre viata scriitorului roman Caius Albucius Silus). In felul acesta, cronologia devine axiologie: Istoria este timpul uitat al unor vechi esential diferiti de moderni. Acolo unde Foucault incepe sa sape spre Cuvintele si lucrurile, se opreste Quignard.

Daca totusi secolul XX este prezent in Umbrele ratacitoare, aceasta se datoreaza explicitarii unei atitudini aflate in filigranul oricarei legende relatate. O atitudine etica il desparte pe Pascal Quignard de tot ceea ce inseamna civilizatia tehnica, dictatura drepturilor omului, filoperisabilitatea contemporana, tirania Unu-lui. Aici, scriitorul se intilneste cu spiritul aristocratic-libertin al unui Bataille, pe care-l citeaza cu Partea blestemata, al lui Deleuze sau al lui Barthes. Mai mult; nu atit al unor ginditori, cit al unei morale antipuritane. Pozitia lui Quignard fata de ipocrizia puritana este patenta. In capitolul XLVI exista o enumerare a ceea ce Parintii puritani au adus cu ei, la 1620, pe pamintul Americii. Alaturi de meschine interdictii, alaturi, pe de alta parte, de Biblie, puritanii au impus sclavagismul, „eradicarea vietii interioare“, rasismul, pe senatorul McCarthy, „controlor public al gindirii fiecaruia“ si pe „magistratul texan Kenneth Starr, fiul lui Dumnezeu“. Pentru Pascal Quignard modernitatea, pacatoasa din atitea motive si de pacate adevarate, incepe cu secolul XVIII, cu Luminile, cu Aufklärung. De-atunci, oamenii isi pierd memoria, isi pierd mintile, isi pierd, spun eu facind aluzie la cineva, masura. Dar nu pe pierderea masurii insista scriitorul francez. Pentru ca nemasura poate deveni la un moment dat o pilda – cu conditia ca, pentru a se putea constitui ca atare, sa se origineze intr-o decizie individuala de natura, mai degraba decit umorala sau strategica, estetica. Asa, de pilda, cu moartea lui Syagrius, ultimul rex Romanorum. Acesta, ras in cap cu sabia de Clovis, este tinut prizonier citava vreme, apoi ucis. In secundele care preced contactul fatal dintre sabia lui Clovis si beregata sa, Syagrius, disperat, invoca zeii intrebind „Unde sint umbrele?“: „Ubi sunt umbrae?“. Unde sint, altfel spus, zeii?

Extinctia vietii – sugerata iarasi limpede de Pascal Quignard intr-un pasaj precis unde sint inventariate speciile de vietuitoare preconizate a disparea in urmatoarea jumatate de secol – agonia, au inceput nu, cum se crede, dupa „moartea lui Dumnezeu“, ci dupa cea a zeilor. Zeii intretineau un dulce hedonism individualist de care crestinismul s-a lepadat, pe care l-a anatemizat, interzicind astfel fiintei umane manifestarea unei dimensiuni esentiale. Nimic nu va mai putea recupera cu demnitate adevarul sexual al omului. Aici, Quignard nu este neaparat anticrestin, dar filonul sadian, pansexualist, reiesit la suprafata in anii 1950, morala rizomului deleuzian (si nu atit, generic vorbind, „gindirea rizomatica“), demnitatea lui le souci de soi foucaldian ii cuprind textele intr-o iedera deasa si le adauga filamente halucinogene fara de care si-ar pierde proprietatile senzoriale, gustul in primul rind. Ultimul capitol al cartii, LV, se numeste Sfirsitul lui Sofiius. Sofiius este secretarul imparatului Syagrius. Dupa moartea stapinului, el primeste intr-o buna zi vizita unui invatat de la curtea din Toulouse a lui Alaric, regele vizigotilor. El este cel care-i aduce vestea ultimelor cuvinte ale regelui Romei inainte de moarte – „Unde sint umbrele?“ si-l intreaba pe secretar ce vor sa insemne vorbele acestea. Iar Sofiius ii arata invatatului umbrele stejarilor din curtea palatului – umbrele naturii. Citiva ani mai tirziu, cei doi se reintilnesc la Paris. Invatatul din Toulouse ii povesteste lui Sofiius, printre altele, cum „cunoscuse o batrina, pe cind el insusi era tinar si-si invata declamatiile, care se lauda de a-l fi supt pe Augustin la Milano, pe vremea cind era inca pagin“. E vorba aici de Sfintul Augustin. Dar si de un socant dezghet al unor perceptii ancestrale circumscrise de atita vreme vinovatiei.

Antiamerican si antipuritan este acest fragmentarium si pentru ca face ecou la ceea ce se numea in anii ’70 gindirea absentei (asimilata antiumanismului de Luc Ferry si Alain Renaut, si chiar de promotorii ei: Gilles Deleuze, in 1972 de pilda, numeste structuralismul ateu si antiumanist). Umbra inseamna uitarea Fiintei, daca vreti, umbra inseamna promiscuitate, nici noapte nici zi, tertium datur. Umbra ascunde cu atit mai mult cu cit se afla intre noapte si zi – un alt fel de spatiu, in opozitie cu constructia spatio-temporala clara si distincta a ratiunii, cu preceptele puritane concrete, cu absorbtia spatiului terestru de catre piata de capital in procesul globalizarii. Umbra inseamna stropul de singe cazut in paharul cu apa periculos de limpede servit noua astazi de democratie – iar demos, constata Quignard, este sinonim cu vulgus.


Morala perversitatii

Dincolo de pilde, de textura de clestar, de sententiozitate, de pete de cruzime, de refren, de nostalgie, de eruditie – calitati nu la indemina oricui – cred ca Pascal Quignard se inseala cind crede ca el este stapinul literaturii din umbra. Polemica lui cu lumea pare aceea a unui anahoret, dar nu e. Pentru ca autorul nu se sfieste sa devina adesea explicit. Nu se fereste, uneori, de grandilocventa. E drept, nici nu adopta epigonismul proustian al unor confrati – dintre care cel al lui Makine a fost bine remarcat la un moment dat de Grete Tartler. La rastimpuri, Quignard strecoara solemne definitii ale artei, ale literaturii, ale miinii care scrie. Nimic nou, aici.

Ultimul lucru care merita amintit in aceasta cronica este si cel mai important. Pascal Quignard, fidel convingerii (exprimata in carte) ca arta nu evolueaza – ci, cum repeta Hugo Friedrich, este – nu aduce nimic veritabil nou in peisajul literaturii franceze. Nimic nou, daca ne gindim la filonul estetizant si la vitalismul sexualist pe care le imbratiseaza. Dupa 11 septembrie 2001, dupa interventia americana din Serbia, insa, Pascal Quignard este unul dintre scriitorii care, printr-un afisat stoicism aristocratic, ca si prin pesimismul si eleganta oraculara profesate, ocupa un loc aparte in memoria cititorilor francezi. Mai mult, Pascal Quignard, desi fidel convingerii ca cel mai mare blestem al umanitatii este acela de a resimti permanent nevoia redemptiunii – asadar si pe aceea a unui Salvator – se asaza totusi in pragul castelului Isoldei celei Albe, cu stiloul in mina, oferindu-i mintuirea, adica un cal troian. Pascal Quignard se vede de fapt urmasul lui Albucius, autorul frazei citate in volumul omonim aparut in 1990 la editura POL: „Popillius este un exemplu pentru toti oamenii: ii detesta mai ales pe cei carora le datoreaza cel mai mult“. Daca perversiunea de scriitor a francezului ar fi dublata de forta, as schimba imediat titlul cronicii. Asa, cred ca in 2002, iar, Goncourt-ul a fost acordat ca premiu de consolare.