Lăudabila iniţiativă a Sandrei Pralong de organizare a
tinerilor şcoliţi în Occident într-un grup numit „Noii paşoptişti“, prin lipsa
unui program coerent şi a unei misiuni clare de grup, riscă să rămînă în cadrul
facil şi avitaminos al şuşanelelor dîmboviţene. Românii seînfierbîntă repede, dar se răcesc de grabă,
atunci cînd trebuie să purceadă pe drumul anevoios al acţiunilor riguroase.
Urmărind site-ul www.noiipaşoptisti.ro, nu am găsit nici un
reper, nici o vorbă despre cum ar arăta grupul pe cale de constituire. Ce vor
Noii Paşoptişti? Mici referinţe istorice, care nu ţin nici măcar locul unei
arcade în timp, ocupă un spaţiu modest.
Nu aş dori să critic nici donquijotismul unei doamne
obişnuite să lanseze teme vizionare, dar neaplicabile stabilimentului cultural
românesc, nici dezinteresul majorităţii tinerilor şcoliţi pe afară, pentru
implicare în proiecte vizionare în ţara lor de baştină. Nu urmăresc să fac un
studiu antropologic al predispoziţiei acestora pentru angajarea în
„multinaţionale“, nici să amintesc eşecul politic al Uniunii pentru
Reconstrucţia României, partid condus de Cosmin Alexandru, orientat şi pregătit
de NDI după regulile stricte ale multi-level-marketingului.
Ce urmăresc Noii Paşoptişti? Nu mi-e clar. Să reinterpreteze
istoria naţională, să se lupte cu vampirologii occidentali pentru drepturile
lui Vlad Ţepeş sau să ia – ca temă de inspiraţie – predispoziţia tinerilor de
acum un secol şi jumătate pentru cultivarea valorilor europene? Momentan, nu
avem certitudini. Nici un participant la sindrofia culturală de la Palatul
Ghika, de zilele trecute, nu m-a lămurit ce-i mînă pe ei în luptă.
Iniţiativa ar putea fi interesantă şi coagulantă pentru
mulţi dispersaţi (puteţi citi şi disperaţi) care îşi caută o identitate de grup
la întoarcerea în România. Să nu uităm că paşoptiştii veritabili au fost primii
care au promovat dezbaterea de idei. Iluminismul şi Realismul incipiente,
Romantismul, Clasicismul au avut prilej de expunere şi de luptă ideologică.
Dar, dacă paşoptismul l-a avut ca mentor ideologic pe Mihail
Kogălniceanu, cel care a făcut posibilă afirmarea mişcării în Dacia literară,
actuala generaţie nu se revendică de la nimeni.
Într-un pustiu de inspiraţie programatică şi în lipsa unei
ideologii clare (nu ştiu de ce românii fug de ideologie), tinerii interesaţi
pot da o fugă prin librării să caute scrierile „paşoptistului întîrziat“ din
ultimele două decenii: Adrian Marino.
În Viaţa unui om singur, recent apărută la Editura Polirom,
autorul schiţează proiectul de organizare a unei societăţi cît mai accesibile
cu putinţă: „un liberalism esenţial, fundamental, atît politic, cît şi
constituţional, nu o democraţie reinterpretată, redefinită, ci un liberalism
clasic, burghez, care în România nu a funcţionat, de fapt, niciodată“.
Cu vreo zece ani înainte de Rob Riemen, Adrian Marino milita
pentru o aristocraţie a spiritului, pentru o societate în care este încurajată
clasa de mijloc.
Acest lucru ar fi un pionierat pentru România, o ţară care
nu s-a eliberat încă de constrîngerile catastrofale ale totalitarismului de
dreapta şi de stînga, în care elita intelectuală mai este obedientă
mentalităţii feudale de tip profet-discipol-ucenic şi unde polemica de idei nu
există, doar înregimentări în grupuri de interese şi polemici deloc cordiale,
smetii, invective şi acţiuni de compromitere a tuturor celor care nu se
aliniază.
Elita intelectuală, precum şi cea extrem de personalizată.
Niciodată naţiunea română nu a reacţionat la o panoplie de idei, ci doar la una
de lideri.
În aceste condiţii, iniţiativa Sandrei Pralong nu poate ieşi
din spaţiul taclalelor interminabile, atît de plăcute românilor. Sau poate nici
nu se vrea a fi altceva decît o Cafenea paşoptistă.