OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

A apărut recent în româneşte, la Editura Art – în traducerea de mare expresivitate a lui Dumitru Ţepeneag –, ultimul roman al lui Alain Robbe-Grillet, Un roman sentimental (apărut în Franţa în 2007, cu puţin timp înaintea morţii autorului). Dacă lăsăm pentru moment deoparte curiozitatea de a vedea cum scrie la final de carieră „le pape du nouveau roman“, cartea se remarcă imediat ca obiect în sine: pe de o parte, prin eticheta-avertisment-incitare la lectură de pe copertă, pe de alta, prin faptul că are paginile netăiate, à l’ancienne – gest ce resuscitează o lectură de modă veche, în acelaşi timp în care condiţionează această lectură, dat fiind că e una periculoasă. Iată avertismentul: „Editura ţine să atragă atenţia că acest «basm cu zîne pentru adulţi» este o ficţiune fantasmatică; ea riscă să rănească unele sensibilităţi. Paginile cărţii nefiind tăiate, pentru a o deschide e de preferat să se folosească un instrument ascuţit, şi nu degetul“.

 

Prevenirea e cît se poate de transparentă, romanul „sentimental“ e, cu toată ironia textuală de rigoare, nici mai mult, nici mai puţin decît un roman pornografic şi sado-masochist. Nu trebuie să fii Bogdan Ghiu (care semnează o postfaţă speculativă cu multe observaţii percutante) pentru a sesiza că trimiterea la coupe-papier, esenţial în actul lecturii de altădată, are în corpul romanului o corespondenţă literală în cuţitul de bucătărie cu care Maestrul îşi martirizează sclavele sexuale – pubere sau adolescente. Căci despre asta e vorba: Maestrul, un personaj descins din romanele marchizului de Sade, are o fiică adolescentă, Angine sau Gigi, căreia îi face, pe parcursul cărţii, „educaţia sentimentală“ (a se citi sexuală), o educaţie în cadrul căreia incestul e amănuntul cel mai neglijabil. Cu mare artă şi progresie, Maestrul îşi introduce fiica în lumea festinurilor, care culminează cu martiriul tinerelor fecioare. E vorba de un fel de mafie secretă a „devoratorilor“ de fecioare (la propriu, fiindcă, la final de spectacol sau la micul dejun, Maestrul şi fiica lui se înfruptă din trupul sacrificatelor!) pe care le cumpără pe bani grei din diverse surse: de la părinţi care le sileau să se prostitueze de mici, de la fraţi incestuoşi sau soţi care se plictiseau de ele etc. etc.

 

Drept urmare, în încăperile somptuoase ale Maestrului îşi aşteaptă supliciul nenumărate fete pline de graţie, dintre care unele au fost deja instruite şi promovate la rangul de torţionare. Iată un exemplu luat la întîmplare – căci e de spus că romanul nu avansează ca intrigă, ci doar adaugă cercuri succesive iniţierii erotice a lui Gigi, repetînd cu minime diferenţe supliciile şi cruzimile înfăţişate de la primele pagini: „În seara aceea, dineul începe mai tîrziu, pentru ca participantele să poată apărea în toată splendoarea lor: odihnite, spălate, coafate, fardate discret (pe buze, la ochi, pe vîrful sînilor), cu excepţia, bineînţeles, a captivelor pedepsite, Suzanne, Sissy şi Sabine, care sînt silite să se arate în faţa tuturor murdare, în ultimul hal, plîngînd de ruşine şi cu pletele în dezordine, cu urme recente de biciuşcă sau de murdărie, trăgînd şi acum după ele lanţuri, fiare şi pripoane.

 

Ceea ce e foarte nedrept pentru Suzanne, devenită favorita stăpînului, care nu are nici cea mai mică vină, în afara faptului că  e atît de frumoasă în ochii tuturor. Şi trebuie spus că e şi acum, sub această nouă înfăţişare de sclavă maltratată, cu faţa murdară de spermă pe jumătate uscată, cu fesele mînjite de sînge de culoarea sepiei, acolo unde biciul lui Sexie a plesnit-o cu toată puterea“. Fie că se numeşte Suzanne, Christina, Pauline, Octavie, Agathe sau Maroussia, fata (de 12-14 ani) beneficiază, înaintea deflorării propriu-zise şi a supliciului, de cel puţin două tratamente la mare căutare: unul este violul anal (care amînă dezvirginarea), iar celălalt „injecţiile afrodiziace“, care provoacă ejaculări violente tinerelor martirizate. În fine, pentru ca sadismul textual să fie complet, el atinge culmea rafinamentului în materie de accesorii şi ambianţă (doar autorul e şi cineast): „Faimoasele «temniţe» nu sînt de fapt atît de înspăimîntătoare pe cît sînt de decorative şi, în primul rînd, simbolice (s.m.): bolţi medievale de care atîrnă lanţuri enorme, inele solide din fier forjat, fixate direct în piatră la diverse niveluri, aşternut de paie, urcior masiv din gresie, troacă asortată ca să se spele ori să ia masa, ghişee de supraveghere etc. Totul însă într-o căldură propice nudităţii constante, lumini dulci (cînd proiectoarele nu sînt aprinse) şi parfumuri îmbătătoare ca într-o adevărată închisoare a amorului“.

În fond, extrapolînd, cartea de faţă – în ciuda avertismentului cu dublu tăiş – nu este atît de înspăimîntătoare pe cît e de decorativă, de simbolică: e o „ficţiune fantasmatică“ şi textuală menită chiar să stîrnească susceptibilităţi, să rănească sensibilităţi, să „umple cu carne“ (de fapt la propriu, şi scandalos) un schelet romanesc pe care îl teoretiza în urmă cu mai bine de 40 de ani, în Pour un nouveau roman (Éditions de Minuit, 1961).

 

Un roman sentimental este un pact discret cu cititorul avizat, o închidere ironică a buclei, un nouveau roman reîntors la libertinaj şi provocare sau, cum spune Bogdan Ghiu în postfaţă („Degetul sau cuţitul? O re-fantasmare a literaturii“), o tentativă de „regăsire şi de reinstaurare a condiţiilor atemporal clasice (s.a.) ale actului literar (scriere şi receptare)“. Ei bine, cu toate acestea, deşi glosează (auto)ironic în jurul strategiilor noului roman de altădată, Alain Robbe-Grillet nu le reneagă, nu le abandonează, ci doar le garniseşte cu substanţă onirică, cu multă senzualitate, cu multă provocare ludică, în fond. Cartea se încheie apoteotic, oniric (nu degeaba e tradusă de oniricul Dumitru Ţepeneag) şi imaterial, aşa cum se încheia, la noi, Craii de Curtea Veche a lui Mateiu Caragiale: „Cele trei fetiţe, care au totuşi pe fese urme roşii, ţinîndu-se de mînă în cerc, pornesc în jurul lor o horă lentă, aproape imaterială, onirică. Aşa trăi-vom de-a pururi în fortăreţele cerului“. În cele mai dure şi scandaloase scene de supliciu, fraza lui Robbe-Grillet – palpabilă şi în româneşte, graţie traducerii extraordinare – e diafană şi eterică, elegantă şi graţioasă, de o tandră cruzime.

 

Desigur, un inteligent joc al condeiului, al unui scriitor fără îndoială redutabil. Romanul e conceput ca unul autoreferenţial, polemic, de închidere a cercului. „Lumea nu e nici semnificantă, nici absurdă. Ea este (s.a.), pur şi simplu. (...) În jurul nostru, sfidînd mulţimea adjectivelor noastre animiste sau menajere, lucrurile există (s.a.)“ (traducerea îmi aparţine) – scria el în 1961. În romanul din 2007, un narator pus în abis (şi ocultat apoi, în roman) notează aceeaşi indiferenţă „lipsită în fond de orice adjectivitate“, a spaţiului şi a obiectelor. Cît despre „resurecţia“ descrierii – proclamată de Robbe-Grillet cu decenii în urmă şi reluată/speculată acum de B. Ghiu – ea face jocul şi în Un roman sentimental: ea „staţionează în intolerabil“ (B. Ghiu), „brouille les lignes“ (Robbe-Grillet). Voi încheia spunînd că romanul în sine e o continuă descriere rafinat-cumulativă (pasaje numerotate, pînă la 239), intolerabilă pentru că scandalos-libertină, polemică şi (auto)ironică. Miza e personală şi exclusiv intratextuală: licenţiosul se ţese în firele textului, iar Alain Robbe-Grillet se închide în această buclă textuală, de data asta pătruns nu de frisonul existenţial, ci de voluptatea scriiturii.