OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cultura de stat: in pragul dezastrului
Incerc in continuare o schita de bilant cultural 2001 nu pe domenii artistice, nu ca un inventar de evenimente sau – bunaoara – cu o lista a celor mai semnificative carti aparute (desi nu voi evita inventarele si listele). Voi face – insa – mai intii o evaluare asa-zicind „institutionala“ a anului trecut, stimulat si de evolutiile concrete din cimpul nostru cultural, care au facut de-a dreptul strident defazajul dintre „cultura de stat“ si „cultura privata“. Distinctie – recunosc – discutabila, cu mai multe contra-argumente posibile. Caci – nu-i asa? – e usor de sustinut ca o cultura nationala e un ansamblu de o mare complexitate, greu – daca nu imposibil – de „defalcat“ dupa asemenea criterii. Apoi, granita dintre actiunea functionarilor publici din domeniu si spatiul individual de creatie al artistilor nu e limpede (intervin proiecte comune, subventii de la buget pentru zona privata etc.). Finalmente, „cultura de stat“ nici nu exista la propriu; poate doar in regimurile totalitare, dar atunci e vorba despre propaganda si nu despre creativitate. Altfel, democratiile contemporane utilizeaza pirghii institutionale diverse pentru a stimula/diversifica/finanta cultura, precum si pentru conservarea patrimoniului national. Legi, eventual un minister (prezent peste tot in structurile guvernamentale europene, absent in Statele Unite ale Americii), organizatii publice, functionari, institutii artistice finantate de la buget (muzee, teatre, filarmonici s.a.m.d.).

In fine, tabloul general se cunoaste.
In atare ordine de idei, marea problema a anului 2001 a fost devierea grava a functionarii Ministerului Culturii si Cultelor si a tuturor structurilor adiacente (institutii din subordine, comisii de jurizare, organisme de coordonare a unor evenimente) catre un clientelism absolut inacceptabil. Nu pentru ca ar fi fost unul „simplu“-politic (daca se poate spune asa), de „pesedizare“ a aparatului cultural de stat – ceea ce, ne place au ba, intra in regula alternantei democratice la putere. Asa e jocul: cistigatorii isi instaleaza clientela in intreaga piramida administrativa. Ar trebui sa existe – fireste – niste limite civilizate, a caror incalcare sa nu duca la dislocarea specialistilor din sistem. Desi legislatia le stipuleaza, stim bine ca ele, limitele, nu sint tocmai riguros respectate. Alta a fost – insa – problema in 2001: aceea ca echipa de la ministerul „de resort“ a procedat la ideologizarea stridenta a „culturii de stat“ pe alta directie decit cea „europeista“, „integrationista“ adoptata ca orientare generala de catre PSD si guvernul sau. Drept urmare, ne-am trezit cu o intoarcere masiva in pozitii de decizie a conservatorilor, a unei teribile galerii de nomenclaturisti culturali ai regimului comunist si de ideologi ai nationalismului de dupa. Treptat-treptat, ei au acaparat tot ce s-a putut: functii in minister, directii de teatre sau muzee, consiliul pentru cinematografie, comisiile de specialitate pentru protectia monumentelor si pentru distribuirea de subventii in toate domeniile artistice, coordonari de festivaluri si cite si mai cite. Pentru ca, fireste, de-acolo, din pozitiile (re)cucerite, sa blocheze cit au putut din cultura romana de calitate, „europeista“ la rindul ei, deschisa spre experientele artistice actuale si spre viitor, sprijinind – in schimb – revenirea festivismelor, a pioseniilor „patriotice“, a traditionalismelor si pasunismelor, a – in fond – minunatei tipologii culturale care a servit propagandei national-comuniste din anii ’80.

Defazajul creat astfel intre linia generala a guvernarii si cea a „culturii de stat“ e uimitor, caci absolut ilogic. Actuala putere s-a putut reforma politic, cu pretul unor reorientari doctrinare care n-au avut cum sa fie usoare; a facut efortul notabil al unor schimbari majore de prioritati legislative, acceptind proprietatea privata, avansind spre demilitarizarea politiei etc.; a devenit peste noapte mult mai reformista decit am fi putut-o spera, privatizind cu surle si trimbite combinatul-simbol al industriei comuniste, SIDEX-ul din Galati; a mai facut putintica reforma si in restul industriei, in administratie, in destule alte directii, peste tot cu costuri mari sau foarte mari; si se vede contrazisa (repet calificativul:) strident tocmai intr-un domeniu de mare vizibilitate publica, in care nu trebuie sa cheltuiesti mult pentru a obtine rezultate rapide. Gratie acestor „merite“ ale echipei ministeriale de la Cultura, PSD-ul, care nici ca PDSR nu se bucurase citusi de putin de simpatia intelectualitatii care conteaza in plan simbolic in Romania postcomunista, a reusit astfel sa o mentina la distanta, cu pierderi grele de imagine. (Din pacate, similara – poate intr-un reflux catre moderatie in ultimele luni – a fost si situatia din celalalt domeniu cultural mare, cel al invatamintului, unde Ministerul Educatiei si Cercetarii a frinat la fel de grav si cu efecte de imagine la fel de dezastruoase reforma demarata in ciclul electoral precedent de catre echipa condusa de Andrei Marga.)

La capitolul „mari «realizari»“ pe anul 2001, nu i-a mai ramas Ministerului Culturii sa se laude decit cu citeva „performante“ festiviste si cu citeva miscari „reformiste“ care au adus jale in rindurile profesionistilor din domeniu. Festivalul „George Enescu“ a fost pentru prima oara transferat spre organizare… Secretariatului general al guvernului (!?!). Festivalul national de teatru „I.L. Caragiale“ a fost pus sub directia fostului nomenclaturist cultural Dinu Sararu, anterior instalat – incredibil – la conducerea primei institutii de spectacol a tarii, Teatrul National bucurestean. Ce inteleg diriguitorii ministerului despre ceea ce ar trebui sa faca s-a vazut cit se poate de clar cu ocazia marii „lovituri“ pe care si-au imaginat ca au dat-o la sfirsit de an, cind au organizat o „gala a teatrului romanesc“ pentru a premia o pleiada de artisti virstnici pentru intreaga lor cariera. A rezultat un spectacol penibil, transmis in direct si apoi reluat la Televiziunea Romana de stat, cu presedintele republicii in loja oficiala si cu perindarea pe scena a actorilor premianti pentru multumiri adresate „sponsorilor“, in principal artizanului „actiunii“, Ion Antonescu, secretar de stat la Cultura. Daca tot este domnia-sa patron al unei firme pe care a numit-o nicicum altfel decit… Marshall Turism, nici premiatii nu s-au sfiit sa-i spuna de la microfon… „maresalul nostru“!?! Plus recitari improvizate, anecdote silite si scheciuri comice servite pe post de „momente artistice“ intre inminarile de diplome si plicuri cu bani. Un perfect deserviciu adus venerabililor artisti, multi dintre ei mari actori, care binemerita – categoric – respectul societatii romanesti si bonificari financiare pentru carierele lor exceptionale, dar intr-o maniera decenta, nu ca pe o pomana oferita sub lumina reflectoarelor pentru profitul de imagine al organizatorilor de asemenea „gale“. Alaturi de actori, au mai fost premiati si citiva cintareti de opera si romante si citiva… scriitori, deci creatori care nu sint oameni de scena. De ce? Oricum, au fost putini alesi dintre numerosii autori importanti care au implinit in ultima vreme virste rotunde (acesta fiind criteriul de selectie a premiantilor: de la 60 de ani in sus): arhiepiscopul Bartolomeu Anania, Octavian Paler, Ileana Vulpescu si… Dinu Sararu insusi (autor – e-adevarat – de romane lipsite de valoare)!?! In context, se spune ca actualul director al Nationalului si gazda a „galei“, desfasurate in Sala Mare a teatrului, ar fi inrudit cu „maresalul“ de la Cultura. Cultura – adica – in familie si cu festivisme dezgustatoare transmise in direct! Si inca un detaliu: Ion Antonescu este secretar de stat insarcinat nu cu bunul mers al teatrului romanesc sau al slujitorilor sai, ci cu… integrarea europeana!?! Exista – vasazica – persoane care-si inchipuie ca asa ne putem „integra“ cultural „in Europa“…

In rest, crize peste crize: n-au fost destui bani de la buget pentru restaurarea monumentelor istorice, nici macar pentru conservarea lor in starea si asa precara in care se afla; au fost greve peste greve in institutii de virf precum Opera Romana din Bucuresti, Opera din Cluj sau filarmonicile din mai multe orase; la Muzeul Literaturii Romane din Capitala se ajunsese la un moment dat, in pragul iernii, la taierea telefoanelor; si asa mai departe, intr-un sir lung de esecuri. Ministerul s-a grabit sa aplice si „descentralizarea“ in cultura, transferind in toamna-iarna mai multe institutii nationale in responsabilitatea administratiei locale. Drept urmare, se pare ca vor urma comasari de teatre si alte asemenea „realizari“ numai bune de un bilant… „triumfal“!

Din fericire, nu chiar in toate institutiile culturale de stat au putut fi schimbati directorii instalati prin concursuri. Cu mari eforturi, cautind sprijin in zona afacerilor private, unii dintre ei au reusit bilanturi anuale onorabile. Din pacate, sistemul in care functioneaza, si asa greoi, a devenit in 2001 sufocant. Incit e de mirare – de exemplu – ca la un teatru precum Nationalul clujean s-au putut face anul trecut atitea lucruri bune. Director a ramas acolo si dupa alegerile din noiembrie-decembrie 2000 Ion Vartic, unul dintre cei mai fini eseisti romani ai ultimelor decenii, exeget – de asemenea – al istoriei teatrului universal si spirit atras de experimentele ludice. Dovada si meritoria sa strategie manageriala si repertoriala. Dar in ce conditii! In ce lume! Pe aceeasi scena a Salii Mari a Teatrului National din Bucuresti, unde clujeni au jucat Hamlet-ul lui Vlad Mugur in deschiderea Festivalului national de teatru, l-am putut vedea pe Ion Vartic intr-o secventa tragi-comica egala cu un simbol al starii „culturii de stat“ in Romania anului 2001: obligat de imprejurari, dupa indelungile ovatii ale publicului pentru creatia regretatului regizor si a trupei clujene, Ion Vartic a urcat pe scena pentru a primi din mina lui… Dinu Sararu (deh, director al manifestarii!) o diploma de participare si… un bust al lui Caragiale! Probabil ca, daca ar fi imaginat el, Vartic, un gest cit mai kitsch in care amintirea marelui satiric sa fie implicata, ar fi gasit solutia: un bust caragialian aramiu!
Ar fi fost de ris daca n-ar fi fost de plins…

_____

P.S. Saptamina vitoare – despre cum cultura romana a mers inainte in anul 2001 fara cea „de stat“ – sau in ciuda ei…