OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Continuind „serialul“ personalitatilor cu care publicul nostru se va intilni pentru prima oara in Festivalul Enescu, ma voi opri la renumitul ansamblu de balet condus de Boris Eifman. Notorietatea lui este sustinuta si de calitatea exceptionala a interpretilor si a conceptiei coregrafice, dar si de „istoria“ devenirii sale, pentru ca talentatul artist care a creat aceasta trupa in 1977 a traversat aproape intreaga gama de presiuni si restrictii impuse de ideologia si totalitarismul sovietic, similar adesea cu cel care si-a pus amprenta asupra multor destine din viata culturala romaneasca.
Daca un Barisnikov sau un Nureev au optat pentru libertatea unei cariere stralucitoare in Occidentul unde se refugiasera (adesea dupa peripetii transpuse, de altfel, in scenarii de film de mare succes), Eifman a decis sa-si asume riscul de a ramine in tara, chiar si in conditiile in care au existat presiuni puternice asupra sa, mergind pina la „sugestia“ explicita de a parasi URSS, pentru refuzul sau de a face „arta sovietica“.

Pentru ca Eifman, absolvent al sectiunii de coregrafie a Conservatorului din Leningrad, devenit imediat coregraf la renumita Academie Vaganova (scoala oficiala a Baletului „Kirov“) dupa succesul primei sale premiere – Icar – realizata in 1970, a produs o adevarata revolutie in conceptul baletului clasic in Rusia. E vorba, asa cum el insusi mentioneaza in prezentarea sa, de „ridicarea artei coregrafice la cel mai inalt nivel al expresivitatii, conturind noul tip de dansator-artist, de dansator-actor, utilizind baza tehnica performanta a baletului clasic drept punte pentru coregrafia moderna. Stilul sau unic imbina avangarda cu metodele teatrului dramatic si ale cinematografiei secolului al XX-lea, folosind toate aspectele productiei teatrale pentru a crea o experienta teatrala bogata si multi-dimensionala“. In 1972, a realizat baletul Gayaneh (spectacol care a devenit un succes, concretizat si in versiunea cinematografica realizata la New York, in 1979), pentru ca apoi sa-si creeze propria trupa cu care a reusit sa-si concretizeze toate ideile avangardiste, dar de o spectaculozitate unanim apreciata.

Turneele efectuate in URSS, apoi peste hotare – prima oara a aparut abia in 1988, pe Champs-Elysée, fiind apoi invitat in Europa, Japonia, Coreea de Sud, Israel, America Latina –, i-au adus recunoasterea internationala. O „provocare“ extraordinara a fost evolutia in fata publicului american, cunoscut ca fiind conservator, obisnuit cu traditia trupelor de balet clasic rus de la „Kirov“ sau „Balsoi“. Ansamblul a cucerit aplauze si elogii entuziaste, ceea ce a determinat, dupa acel neuitat moment din 1998, reinvitarea anuala la New York si in alte orase importante din SUA. El a devenit, de altfel, prima companie non-americana cu statut de ansamblu permanent la City Center, activitatea ansamblului si a conducatorului sau fiind rasplatita cu titluri importante in „tara tuturor posibilitatilor“. Viata destul de plina de suspans si creatia plina de fantezie a lui Boris Eifman au fost reflectate in filmul realizat in 1991, sub titlul sugestiv Omul care a indraznit. Si pentru ca in ultimii ani ai veacului al XX-lea lucrurile au inceput sa se schimbe si in Rusia, in 1998, documentarul ce marca implinirea celor doua decenii de existenta a companiei a surprins momentele de referinta din spectacolele prezentate de-a lungul timpului la Balsoi Teatr din Moscova, semn ca se intrase intr-o anume normalitate.

Din 1993, coregraful a creat productii inspirate de muzica lui Ceaikovski, apoi citeva productii originale, reflectind profunda sa preocupare pentru continutul ideatic al baletelor, nefiind insa primul coregraf rus care exploreaza aspectele filozofice prin emotionalitatea teatrului. Impletind expresivitatea moderna cu limbajul dansului clasic, el continua traditia „redescoperita“ de Fokin la inceputul anilor ’90.
La Bucuresti, pe scena Teatrului National, Baletul Eifman va oferi, in 6 si 7 septembrie, doua reprezentatii – Giselle rouge si Don Giovanni si Molière –, care cu siguranta vor atrage publicul iubitor al artei dansului, dar si pe cei curiosi sa vada ceva nou in acest domeniu. Multi spectatori vor trebui sa opteze, din pacate, intre aceste spectacole, in care performanta se imbina cu originalitatea si inteligenta, si concertele pe care – culmea! – un alt ansamblu celebru din Rusia le va sustine simultan la sala Palatului: Orchestra „Kirov“ din St. Petersburg, dirijata de un la fel de faimos si electrizant artist, Valeri Gergiev.

In dupa amiaza zilei de 10 septembrie, melomanii vor avea bucuria de a-l asculta „pe viu“ pe bas-baritonul belgian José Van Dam, pe care multi l-au apreciat in numeroasele sale inregistrari, printre care un loc aparte il ocupa realizarea rolului principal din opera enesciana Oedip, in cadrul integralei dirijate de Lawrence Foster, gravata pe disc la celebra casa EMI. Maniera in care a abordat rolul in 1984, subliniind mai ales latura de factura impresionista a partiturii, eleganta frazarii si sensibilitatea interpretarii. Aceste elemente se vor regasi, cu siguranta, si in recitalul pe care il va sustine la Ateneu, in compania pianistului Maciej Pikulski, propunind un program divers si deosebit de atractiv: ciclurile de lieduri Dragoste de poet de Schumann, Serbarile galante de Debussy si Don Quijote catrre Dulcineea de Ravel, miniaturi vocale de Duparc, dar si doua dintre cele sapte cintece pe versuri de Clement Marot. Acestea din urma constituie o confirmare a afinitatilor sale cu muzica enesciana, dar si un omagiu adus marelui creator roman in cadrul Festivalului ce-i poarta numele.

José Van Dam este un solist celebru pe marile scene ale lumii, aplaudat deopotriva in spectacole de opera si pe podiumul de concert, unde s-a afirmat la scurt timp dupa ce a absolvit Conservatorul din Bruxelles, orasul sau natal. Dupa debutul sau la Opera din Paris, a devenit un oaspete permanent la Covent Garden din Londra, Staatsoper Viena, Scala din Milano, Metropolitan Opera din New York, Deutsche Oper din Berlin, Teatrul Colon din Buenos Aires, la festivalurile de la Salzburg, Aix-en-Provence, Orange sau din Japonia. A cintat, cu acelasi rafinament, in opere de Rossini, Verdi, Donizetti, Puccini, Mozart, Offenbach, Musorgski, Wagner, Gounod, Strauss, Debussy, Ravel, Prokofiev sau in lucrari vocal-simfonice de Bach, Mozart, Brahms, Mendelssohn-Bartholdy, Mahler, Bruckner, Berlioz, Poulenc s.a. A colaborat cu dirijori celebri ai veacului al XX-lea, printre care Herbert von Karajan, Claudio Abbado, Riccardo Muti, Sir Georg Solti, James Levine, Seiji Ozawa, Lorin Maazel, Sir Colin Davis, Michel Plasson, Charles Dutoit sau Antonio Pappano, alaturi de care, in parte, a inregistrat numeroase partituri de anvergura. Bogata sa discografie include, intre altele, integrale de opera (Maestrii cintareti din Nurnberg de Wagner cu Solti, Pelleas si Melisande de Debussy cu Abbado, Faust de Gounod sau Don Quijotte de Massenet etc.), rasplatite cu premii de prestigiu (Premiul criticii muzicale germane, Medalia de aur a presei belgiene, Marele Premiu al Academiei Franceze a discului, „Orfeul de aur“ al Academiei lirice franceze, Premiul criticii europene, „Diapazonul de aur“ si Premiul Noii Academii a discului).

Aparitia sa impunatoare, prestanta scenica si talentul de actor au determinat distribuirea sa in rolul principal din filmul belgian de televiziune Maestrul de muzica, revenind apoi in lumea cinematografiei cu opera filmata Don Giovanni de Mozart, in care a abordat rolul Leporello. Titlurile si distinctiile primite in timp – e innobilat de catre regele Albert II al Belgiei, fiind totodata Comandor al Ordinului Artelor si Literelor, ordin conferit de Guvernul Frantei, primind titlul de Kammersanger la Berlin, dar fiind si Doctor Honoris Causa al Universitatii din Montréal – reprezinta o confirmare a renumelui sau. Un bun motiv pentru cei care nu l-au ascultat pina acum de a se intilni, in sala Ateneului, cu arta unui solist de mare valoare, care, chiar daca nu se mai afla la prima tinerete, ramine un maestru al interpretarilor de referinta.