Autor: 
Categoria: 
Laureat, în 2010, al Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ – Opera Omnia, Dorin Tudoran a revenit anul acesta la Botoşani. Acum, în 2011, la cea de-a 20-a ediţie, Dorin Tudoran a participat la prezentarea colecţiei alcătuite din antologiile poeţilor laureaţi, colecţie iniţiată de Gellu Dorian, cu sprijinul Editurii Paralela 45 şi al Primăriei Municipiului Botoşani. Volumul lui Dorin Tudoran poartă titlul Pisicuţ (Somnografii), postfaţa fiind semnată de Mircea Martin. Tot cu ocazia prezenţei în România, Dorin Tudoran a participat la două dezbateri (una în colaborare cu Institutul Roman de Istorie Recentă) consacrate volumului Eu, fiul lor. Dosar de Securitate. Volumul a apărut în septembrie 2010 la Editura Polirom şi este alcătuit dintr-o selecţie de documente din dosarele de Securitate ale lui Dorin Tudoran. Volumul conţine atît planurile de măsuri care vizau supravegherea lui Dorin Tudoran în România comunistă, cît şi o serie de note informative date de colegi de breaslă, unii deja identificaţi de CNSAS şi prezentaţi într-o anexă a volumului. Volumul, parcurs filă cu filă, arată mizeria umană a turnătorilor şi intimidarea feroce practicată de ofiţerii de Securitate, dar este şi un mod de a descoperi că în anii tîrzii ai ceauşismului se putea rezista, cu toate presiunile, calomniile şi discreditările orchestrate de Securitate. Dorin Tudoran, anchetat, arestat şi supravegheat, a ţinut piept unui regim totalitar, a criticat „din interior“ ceea ce Europa Liberă spunea de la mii de kilometri distanţă. Europa Liberă l-a susţinut pe Dorin Tudoran în protestele sale, pînă la plecarea din ţară din 1985, aşa cum i-a susţinut pe toţi cei care au fost rezistenţi sau opozanţi, de la Paul Goma la Doina Cornea, de la Dan Petrescu la Gabriel Andreescu, Radu Filipescu, Luca Piţu, Mircea Dinescu, Andrei Pleşu şi Ion Vianu. Deşi trăieşte la Washington, Dorin Tudoran urmăreşte tot ce se întîmplă în România, opiniile sale, cele mai multe publicate pe blogul său,www.dorintudoran.com, arătîndu-ne un om care poate să sacrifice prietenii în numele principiilor, un om care spune tot ce are de spus, într-un mod tăios şi direct, un om care scrie elegant, polemic şi şarmant, pentru că, pînă la urmă, este scriitor, un scriitor implicat în treburile cetăţii.
Faceţi, în doi ani consecutivi,
drumul de la Washington la Botoşani. Cum e drumul acesta?
Sînt 20 de ani de cînd se
acordă Premiile Naţionale de Poezie „Mihai Eminescu“. Au fost
la Botoşani cîţiva dintre cei care au luat acest premiu de-a
lungul anilor. M-am întîlnit cu prieteni, cu care nu m-am
văzut de o viaţă, cum ar fi Ilie Constantin, cu Ana Blandiana, pe
care n-o văzusem de cîţiva ani. A fost foarte plăcut şi
foarte emoţionant; am făcut, înainte de 15 ianuarie, un drum
la Cernăuţi împreună cu scriitorii laureaţi. Ne-au
întîmpinat cîţiva scriitori români din
Ucraina. Am participat şi la o mică sărbătoare în parcul
central din Cernăuţi, unde era un grup de români, care cînta
pe versuri din Eminescu.
Am vrut un titlu uşor ironic
A fost vreo problemă, vreun incident cu autorităţile ucrainene?
Nu, totul a fost foarte paşnic şi
foarte plăcut. Sincer, cred că autorităţile ucrainene au
descoperit că dacă îi lasă pe aceşti oameni să fie
bucuroşi o jumătate de oră nu se întîmplă nimic. Nu
se răstoarnă lumea dacă se sărbătoreşte 15 ianuarie la statuia
lui Eminescu la Cernăuţi, dacă românii veniţi la Cernăuţi
se îmbrăţişează cu românii care trăiesc acolo.
De ce aţi optat, la antologia editată
cu acest prilej, pentru un titlu, Pisicuţ (Somnografii), care este
titlul unui grupaj apărut în 1998 şi 1999 în România
literară, grupaj care abia acum ajunge în volum?
Această antologie am dorit să fie
diferită faţă de antologia apărută la Polirom, în 2000,
intitulată Tînărul Ulise. Poemul Pisicuţ are o istorie
foarte specială. Este ce a rămas dintr-un poem foarte lung, pe care
l-am scris la Chişinău în anii aceia, cînd lucram
acolo, şi l-am şters din computer. Eram într-un moment cînd
nu mai doream să aud de literatură. Am refăcut acel poem – cît
a rămas din el – şi l-am publicat în România
literară. Pentru această antologie, din 2011, am vrut un titlu uşor
ironic. Poeţii, spre bătrîneţe, cînd îşi fac
antologii, tind să-şi pună titluri îngrijorătoare şi
foarte profunde, ca să-i sperie pe toţi, ca şi cum şi-ar lua adio
de la lume. Mi-am zis că, dacă poemul se numeşte Pisicuţ, el ar
fi potrivit şi pentru o carte, mai ales că nu mai apăruse în
nici un volum.
Vă facem un cadou, domnule Tudoran. În
paginile acestea de interviu, vrem să punem o poezie de-a
dumneavoastră. Care doriţi, dumneavoastră o alegeţi.
Nu am nici o preferinţă. Vă las să
alegeţi dumneavoastră poezia. E mai bine să alegeţi
dumneavoastră.
Sufăr destul de mult, de la distanţă
V-ar fi plăcut să fiţi în România mai multă vreme, în 2010?
Nu prea. Nu cred că 2010 a fost un an
foarte bun pentru România. Sufăr destul de mult de la
distanţă. Dacă eram în România un timp mai îndelungat,
cîteva săptămîni, nu cred că mi-ar fi făcut bine.
Toată viaţa mea am suferit, printre altele, că nu pot face ceva ca
să îndrept proastele alcătuiri. A petrece un timp mai
îndelungat în România şi fiind disperat de ce văd
în jurul meu, realizînd că nu se poate face nimic…
Se poate vorbi chiar de o disperare?
Am luat un cuvînt… Una peste
alta, nu cred că 2010 a fost un an bun. Toţi anii preelectorali şi
postelectorali sînt loviţi de dambalua alegerilor, sînt
viciaţi de tensiunea votului. Vă dau un exemplu: eu am fost
încîntat să citesc, după alegerile din 2009, declaraţia
lui Traian Băsescu în care spunea că le-a cîştigat la
limită, „unii mi-au dat votul, alţii mi-au dat o lecţie; îmi
dau seama că trebuie să fiu preşedintele tuturor românilor“.
Eu nu cred că Traian Băsescu a fost în 2010 preşedintele
tuturor românilor. Şi asta m-a întristat foarte tare.
L-am crezut că va fi preşedintele tuturor românilor.
În ce sens n-a fost preşedintele
tuturor românilor?
În toate sensurile. Ce se
întîmplă acum în partidul de guvernare, la PDL,
ilustrează marasmul vieţii politice. Cîteodată Traian
Băsescu pare desprins din viaţa acelui partid, din care tehnic nu
mai face parte, pe de altă parte, se implică de cîte ori e
nevoie. Cînd Monica Macovei anunţă că vrea să plece din PDL
şi să-şi facă un alt partid, Traian Băsescu este întrebat:
„uitaţi-vă, şi Monica Macovei s-a convins că nu mai este nimic
de făcut cu PDL…“, Traian Băsescu ripostează: „de ce să
plece, să rămînă, şi să-i dăm o funcţie înaltă în
partid“. Cu ce drept vorbeşte Traian Băsescu despre acordarea de
funcţii în PDL? Dar nu vreau să mă focalizez pe preşedintele
Băsescu, n-am nimic cu el, i-am fost chiar recunoscător că a dat
drumul la acele dosare, printre care a apărut şi al meu.
V-aţi fi dorit să fiţi în sala
Ateneului Român, în momentul în care Herta Müller
a avut dialogul cu Gabriel Liiceanu?
Nu mi-ar fi plăcut.
De ce?
A fost încă o dată foarte
limpede că ceva foarte important desparte intelectualitatea care a
ales să trăiască în România de cei care au plecat.
N-ar trebui să existe aceste diferenţe. Ar trebui evitate
diferenţele specifice şi căutat locul comun. Nu doar dialogul de
pe scenă, dar şi celelalte victimizări colaterale, disputa Herta
Müller-Mircea Cărtărescu, discuţiile şi comentariile, şi
pro- şi anti- Herta Müller, au fost un exemplu al tristeţii în
care trăim. Cînd oameni care au fost de aceeaşi parte a
baricadei ajung, după 1990, să se despartă atît de dramatic,
tragem din nou la concluzia că ce i-a unit înainte n-a fost
decît un personaj: Ceauşescu. După dispariţia lui, oamenii
au hotărît să se delimiteze unii de alţii în mod
dramatic. De fapt, întîlnirea de la Ateneu dintre Gabriel
Liiceanu şi Herta Müller n-a fost un dialog, a fost un
conflict. Cred că nu arătăm bine, ca intelectuali, căutînd
mereu prilejuri să ne învinovăţim unii pe alţii.
Şi dumneavoastră v-aţi despărţit
de unii dintre prietenii pe care i-aţi avut. De Mircea Mihăieş, de
pildă. Mircea Mihăieş v-a fost şi prefaţator, şi antologator,
iar în 2010 a venit şi a spus că nu mai poate fi alături de
dumneavostră pentru că sînteţi detractorul lui Vladimir
Tismăneanu. Aţi răspuns acuzelor, dar nu cred că o reîntîlnire
cu Mircea Mihăieş se mai poate produce.
Cred că vă înşelaţi. După ce
i-am citit articolele, am vorbit cu Mircea Mihăieş, i-am trimis un
mesaj, i-am spus că sînt stupefiat. Mi-a răspuns. L-am
anunţat că îi voi da o replică publică. I-am răspuns pe
blogul meu personal şi, înainte de publicare, i-am trimis
textul. Am vorbit şi la telefon, cînd am sosit la Bucureşti,
ar fi trebuit să ne întîlnim într-una din aceste
zile, dar programele noastre nu s-au suprapus. În mod
surprinzător, eu nu am nici o problemă să-l consider pe Mircea
Mihăieş prietenul meu. Mă despart de el într-un singur
punct: cînd eşti înalt funcţionar de stat, în
alte ţări există chiar o legislaţie în acest sens, nu ai
dreptul să faci campanie electorală pentru un candidat sau altul.
Pentru mine, faptul că Mircea Mihăieş, ca înalt funcţionar
de stat, dar şi alţi oameni aflaţi în demnităţi publice au
făcut politică în favoarea unui candidat este de neînţeles.
Disputa a pornit pentru că Mircea
Mihăieş vă consideră un detractor al lui Vladimir Tismăneanu.
Mircea Mihăieş are calitatea de a fi
un prieten extraordinar. El cînd iubeşte pe cineva, iubeşte
necondiţionat. Aşa cum îl apără astăzi, necondiţionat, pe
Vladimir Tismăneanu, m-a apărat şi pe mine ani la rînd. Nu
putea să spună nimeni ceva despre mine, fără ca Mircea Mihăieş
să nu intervină. Este un prieten extraordinar. Numai că Mircea
Mihăieş este prieten şi cu Vladimir Tismăneanu, iar în
această ruptură între mine şi Vladimir Tismăneanu, Mircea
Mihăieş este mult mai aproape de formula de a trece prin viaţă
adoptată de Vladimir Tismăneanu.
Vladimir Tismăneanu s-a molipsit de putere
De ce aţi polemizat cu Vladimir Tismăneanu?
M-au deranjat nişte excese. A mă
considera pe mine, cum a făcut Mircea Mihăieş, printre cei care au
pregătit atmosfera unui posibil asasinat contra lui Vladimir
Tismăneanu este ridicol. Eu sînt mai trecut decît
Vladimir Tismăneanu prin ameninţări, unele s-au dovedit foarte
reale, am fost apărat de autorităţile americane, am fost
supravegheat pentru preîntîmpinarea oricărei tentative
de asasinat, am cerut Ministerului de Justiţie din SUA să-mi
asculte telefoanele, după un timp au fost arestaţi doi dintre cei
care îşi propuseseră să mă asasineze. Eu ştiu cum
funcţionează ameninţările. Am înţeles că Mircea Mihăieş
este foarte îngrijorat de ameninţările primite de prietenul
său. Asta am înţeles. Ce este neclar pentru mine este de ce
sînt asimilat detractorilor lui Vladimir Tismăneanu?
Pe 11 martie 2010, scriaţi: „Unii,
printre care mă aflu, se arată doar dezolaţi de pasiunea dlui
Tismăneanu pentru putere, control şi joc de culise“. Mi se pare
foarte dură această propoziţie.
Este foarte dură. Dar aş vrea să-mi
demonstreze că nu am dreptate. Opinia mea este că domnul
Tismăneanu, scriind atît de mult despre putere, s-a molipsit
de putere, e fascinat de putere. Haideţi să facem o comparaţie:
doi luptători de greco-romane se înfruntă pe saltea şi unul
dintre ei are o boală de piele. Tot frecîndu-se acolo unul de
altul, cel sănătos se îmbolnăveşte de la cel bolnav. Am
senzaţia că pentru Vladimir Tismăneanu s-a născut nu doar
fascinaţia intelectuală şi teoretică, de cercetător, pentru
putere, ci şi dorinţa de a avea putere. Pentru mine, felul în
care s-a implicat în scoaterea lui Marius Oprea de la Institut
a fost de necrezut. Nu poţi să scrii tone de articole şi de cărţi
despre democraţie şi, pe de altă parte, într-un fapt de zi
cu zi, să fii implicat în mătrăşirea, în mazilirea
atît de nedemocrată a unui om care… ce păcat are? Scoaterea
lui Marius Oprea de la Institut ar fi avut o bază dacă era vorba de
o persoană opusă democraţiei, dacă era un extremist ajuns într-o
funcţie publică. Or, Marius Oprea face parte din aceeaşi zonă
democratică pe care o susţine şi Vladimir Tismăneanu, chiar dacă
are alte opţiuni politice. Şi totuşi, Vladimir Tismăneanu s-a
implicat în preluarea în forţă a Institutului creat de
Marius Oprea. Asta mi s-a părut inacceptabil. Să nu uităm două
lucruri foarte importante: Marius Oprea a creat acel Institut, nu l-a
luat de la nimeni, el a pus prima cărămidă. Or, prin scoaterea lui
de acolo, cineva, Vladimir Tismăneanu, i-a luat munca, l-a împins
afară. Şi mai este ceva: eu sînt aşa de idiot în
principiile mele, încît, dacă mîine cineva îl
mazileşte pe Vladimir Tismăneanu pe motive politice, de la
Institut, voi fi probabil primul nătărău care să protesteze. De
asta sînt supărat pe Vladimir Tismăneanu, că a încălcat
nişte principii.
Mihai Botez rămîne un prieten care m-a ajutat
Ajungem la cartea care a apărut în 2010: Eu, fiul lor. Acum, în ianuarie 2011, în prezenţa dumneavoastră, aţi avut o dublă lansare la Bucureşti. Chiar în timpul şederii dumneavoastră în România, două publicaţii, Cultura şi Dilema veche, au publicat o scrisoare deschisă a Vioricăi Oancea, sora lui Mihai Botez, către Dorin Tudoran. Scrisoarea Vioricăi Oancea am primit-o şi noi, dar eram în vacanţă, şi doamna Oancea s-a grăbit să o trimită în altă parte. În această scrisoare deschisă se spune, în esenţă, că l-aţi trădat şi l-aţi calomniat pe Mihai Botez, că aţi dus o campanie de discreditare, atît în anii cînd eraţi amîndoi în România, dar şi de cînd vă aflaţi în Occident. Că aţi picurat la diverse urechi, inclusiv la urechea Monicăi Lovinescu, faptul că Mihai Botez a avut legături cu Securitatea. Ce puteţi spune acum, în ianuarie 2011, despre Mihai Botez?
Ştiam că Dilema veche va publica
această scrisoare, pentru că am avut o întîlnire cu
domnul Pleşu, am fost amîndoi să înregistrăm o
emisiune la TVR Cultural, după care am plecat împreună şi
am petrecut cîteva ore cu domnia sa. Mi-a spus că va apărea
această scrisoare deschisă. Este libertatea oricărei reviste să
publice orice doreşte. Am citit acea scrisoare, nu am ce să
răspund, sînt lucruri la care am răspuns deja, în mai
multe rînduri. Singurul lucru nou este un citat dintr-unul din
jurnalele Monicăi Lovinescu. În 1993, vorbind cu Vladimir
Tismăneanu, acesta îi spune Monicăi Lovinescu că lui Dorin
Tudoran i-a intrat în cap că Mihai Botez este subvenţionat de
Securitate şi el nu ştie cum să-mi scoată asta din cap.
Aceeaşi idee este reluată şi de
Mihnea Berindei, tot într-o discuţie cu Monica Lovinescu.
Da, aşa este. Iar Monica Lovinescu, la
moartea lui Mihai Botez, în 1995, scrie că nu-l poate
considera pe Mihai Botez drept „un agent al Securităţii, care
doar a jucat rolul de disident“. Eu îi fac domnului
Tismăneanu invitaţia, prin intermediul revistei Observator
cultural, să ne întîlnim unde doreşte, cu martori, şi
să discutăm, cu probe, următorul aspect: cînd i-aş fi spus
eu lui Vladimir Tismăneanu şi sub ce formă că Mihai Botez ar fi
subvenţionat de Securitate? Eu nicăieri n-am spus că Mihai Botez
este „subvenţionat de Securitate“. În cartea Eu, fiul lor,
nu i-am adus nici o acuză lui Mihai Botez. Am spus doar că am avut
nişte îngrijorări şi că documentele găsite în dosar
m-au îngrijorat şi mai tare. Eu, în dosarul meu, am
găsit nişte documente care m-au pus pe gînduri în
legătură cu Mihai Botez. Chiar şi cu aceste documente în
faţă, n-am făcut nici un fel de acuzaţii. În toate
interviurile am spus că am nişte îngrijorări, dar că,
pentru mine, Mihai Botez rămîne un prieten care m-a ajutat.
Domnule Tudoran, dincolo de ce spun
(sau nu spun) documentele, aţi avut vreo discuţie cu Mihai Botez,
în care să-l întrebaţi, ca de la om la om: are rost să
fiu îngrijorat sau nu?
Am discutat cu Mihai Botez la începutul
anilor ’90. Şi după ce l-am întrebat cîteva lucruri,
el atît mi-a spus, ce am reprodus şi în carte: „Dorin,
orice ar fi fost, cum ar fi fost, tu trebuie să ţii minte că eu pe
tine, pe Cora şi pe Alexandra v-am iubit foarte mult“. Pentru
mine, n-a fost un răspuns edificator. Eu nu aveam nevoie să-mi
spună că m-a iubit. Ştiam că m-a iubit.
Ce l-aţi întrebat atunci pe
Mihai Botez?
Am cerut nişte clarificări, dar nu
vreau să spun mai mult. În acei ani erau nişte suspiciuni,
care, pentru mine, erau consternante. Eu am simţit nevoia să
vorbesc direct cu Mihai Botez. Şi am primit acel răspuns.
În scrisoare, doamna Viorica
Oancea concluzionează, adresîndu-vă următoarele cuvinte: „Ai
contribuit din plin la tot ce i s-a întîmplat rău
fratelui meu, Mihai Botez, ai mulţumit prieteniei şi ajutorului său
cu ură şi batjocură, cu minciună şi agresivitate“.
Care este ura? Care este batjocura?
Care este răul? După plecarea mea din ţară, Mihai Botez a putut
să vină la celebrul colocviu de la Madrid, unde ne-am întîlnit
toţi trei, Paul Goma, Mihai Botez şi cu mine. Apoi, lui Mihai Botez
i s-a dat drumul să plece la o bursă în Statele Unite, unde,
după ce a ajuns acolo, a hotărît să rămînă
definitiv. Cînd a venit în America, Mihai Botez a stat la
noi în casă, putea să vină la mine în casă, dacă ar
fi ştiut că i-am făcut vreun rău? Cred că toate lucrurile s-ar
clarifica dacă s-ar găsi dosarul lui Mihai Botez. Dosarul ar
clarifica suspiciunile, am putea afla că Mihai nu a avut nimic de a
face cu Securitatea. Doresc din tot sufletul ca acest dosar să apară
şi să-mi risipesc toate îngrijorările.
Am senzaţia că toată această
dispută, care ţine de patru luni, între dumneavoastră, pe de
o parte, şi Viorica Oancea, pe de altă parte, reproduce tipul de
confruntare din lumea românească, unde nimeni nu ascultă, dar
toată lumea dă verdicte, iar înţelegerea celuilalt este
exclusă. Nu credeţi că acesta este marele defect al acestei lumi,
că nu ştim să ne ascultăm unii pe alţii, că nu rezonăm cu
puncte de vedere diferite?
De o viaţă întreagă, fac
efortul să fiu raţional. Aşa am încercat şi cu Mihai Botez,
am vrut să fiu raţional, să arăt documentele şi să exprim
cîteva îngrijorări. În acest moment, nu pot
continua un dialog.
În acest moment, nu puteţi
continua dialogul cu Viorica Oancea, cu Mircea Mihăieş…
Cu Mircea Mihăieş am un dialog, am
discutat, a scris, i-am răspuns.
Cu Vladimir Tismăneanu?
Nu poate dialoga Vladimir Tismăneanu
cu mine?
Cu Ioan T. Morar?
Ce dialog să am cu Ioan T. Morar?
Mi se pare că aţi făcut o prea mare
risipă de energie, răspunzîndu-i lui Ioan T. Morar în
cinci episoade.
Era nevoie de cîteva clarificări.
Sper că acum, fiind diplomat, să nu mai aibă timp să discute cu
mine. Pot să vă întreb şi eu ceva?
Vă rog.
Din ce citiţi dumneavoastră în
articolele şi scrisorile deschise ale Vioricăi Oancea şi din ce
aţi citit în Eu, fiul lor, credeţi că documentele pe care
le-am publicat nu sînt reale?
Cred că sînt reale.
Credeţi că aceste documente pe care
le-am pus în carte au căutat să-i facă rău lui Mihai Botez?
Există ceva, din acele documente, care, pe dumneavoastră personal,
ca intelectual şi ziarist, să vă facă să ridicaţi o sprînceană
de neîncredere faţă de mine?
Nu. Nu cred că aţi vrut să-i faceţi
vreun rău lui Mihai Botez. Pur şi simplu, aţi discutat un caz, aşa
cum rezultă din documente. În România, orice punere în
discuţie a unei situaţii se lasă imediat cu vociferări şi
apostrofări. Spre exemplu, anul 2010 s-a încheiat cu acea
controversă legată de afirmaţiile lui Ion Cristoiu, la emisiunea Profesioniştii, realizată de Eugenia Vodă, despre Corneliu Zelea
Codreanu. Sînt iarăşi două tabere şi avem şi uluitorul
reproş al lui Andrei Pleşu, adresat lui Ion Vianu, că ne uităm
prea mult la ziua de alaltăieri din istoria noastră, la
legionarism, în speţă, şi mai puţin la ziua de ieri, la
comunism. Să fie adevărat, să discutăm despre legionarism omiţînd
comunismul?
Nu, nu cred că societatea românească
discută doar despre un tip de totalitarism, omiţîndu-l pe
celălalt. A apărut acea situaţie, care privea elogiul făcut de
Ion Cristoiu lui Corneliu Zelea Codreanu la TVR. Am reacţionat
punctual. Protestul celor o sută şi ceva de oameni, în
legătură cu acel fragment din emisiunea doamnei Vodă, nu a fost
trimis la CNA, i-a fost adresat domnului Alexandru Lăzescu,
directorul TVR. Eu nu am semnat nici un document în care să
reclam ceva la CNA. Ce se spune în textul replică, semnat de
cei 10, inclusiv de domnul Pleşu? Că CNA judecă cu strîmbă
măsură. Poate fi adevărat. Dar cine i-a împiedicat pe cei
zece să facă şi ei o întîmpinare în legătură
cu modul în care anumite televiziuni au montat acel show
mediatic de la moartea lui Adrian Păunescu? Dacă CNA n-a discutat
despre comportamentul televiziunilor la moartea lui Păunescu, nu
înseamnă că noi sîntem de vină sau că noi nu avem
îndreptăţirea să protestăm.
Textul celor 10, care îi luau apărarea Eugeniei Vodă, trecea pe lîngă subiect
Ce v-a deranjat în acea emisiune,Profesioniştii?
Faptul că Ion Cristoiu, întrebat
de doamna Eugenia Vodă, spune că este fascinat de Zelea Codreanu,
faptul că Ion Cristoiu, întrebat de Eugenia Vodă dacă Zelea
Codreanu n-a fost un criminal, răspunde că trebuie să-i facem
răspunzători de crimă pe politicienii care se află la putere,
fiindcă folosesc aparatul Statului. Dacă Crin Antonescu, care nu
este astăzi la putere, ia pistolul în mînă şi iese pe
stradă şi împuşcă un prefect, nu este o crimă? Este un
raţionament absolut aberant. În unele comentarii, s-a spus că
bietul Ion Cristoiu a afirmat doar că Zelea Codreanu avea charismă.
Nu eram un idiot să semnez un protest care să amendeze acea
afirmaţie. Da, Zelea Codreanu a avut charismă. Nu era vorba despre
charisma şi romantismul lui Zelea Codreanu, era vorba la ce a dus
aşa-zisul romantism.
Ce părere aveţi despre textul celor
zece întelectuali intitulat „În apărarea Eugeniei
Vodă“?
Textul celor 10, care îi luau
apărarea Eugeniei Vodă, trecea pe lîngă subiect.
Înmormîntarea lui Păunescu nu trebuie contrapusă
reacţiei CNA faţă de emisiunea Profesioniştii. Cei zece nu
trebuiau s-o apere pe Eugenia Vodă, care l-a lăsat pe Ion Cristoiu
să se lăfăie în voie. Puteau să accepte că Eugenia Vodă
nu s-a comportat cum trebuie ca moderator de televiziune şi puteau
să facă o altă întîmpinare către CNA, în care
să spună: „domnilor din CNA, ne-a deranjat şi faptul că
televiziunile au făcut acel spectacol îngrozitor la moartea
lui Păunescu“. Eu cred că CNA trebuia să pedepsească şi într-o
direcţie, şi în alta. Dar nu poţi să ne faci pe noi
răspunzători, noi cei care am semnalat o problemă, că n-am făcut
şi o altă sesizare. Noi am protestat faţă de o emisiune, cei zece
se puteau alătura protestului nostru şi puteau să protesteze şi
faţă de alte judecăţi strîmbe ale CNA.
Domnule Tudoran, prin protestul faţă
de elogiul lui Zelea Codreanu, v-aţi uitat la ziua de alaltăieri,
prin carte, prin Eu, fiul lor, v-aţi uitat la ziua de ieri (ceea ce
a făcut şi Ion Vianu, şi în 1977, şi în volumul Exerciţiu de sinceritate, şi în atîtea intervenţii
publicistice).
Mai am şi prostul obicei de a mă uita
şi la ziua de mîine.
Să ne oprim o clipă la ziua de ieri.
Aţi spus că anul 2010 v-a întristat, dar în 2010 a
apărut cartea Viaţa unui om singur de Adrian Marino, unde autorul
scrie despre Dorin Tudoran: „Este un uimitor amestec de fineţe,
sensibilitate, talent şi intransigenţă ideologică anticomunistă.
Cel mai «reuşit» rezistent român din străinătate.
La ani lumină de vulgarităţile (oricît de explicabile ar fi
uneori) ale lui Paul Goma“. Sînt aceste afirmaţii motiv de
bucurie pentru 2010?
M-au tuşat aceste rînduri. Dar
am simţit pericolul unei alte tensiuni, fiind vorba, iarăşi, de o
contrapunere. Sincer să fiu aş fi preferat ca din aceste rînduri
să lipsească comparaţia cu Paul Goma. Îi sînt extrem
de recunoscător lui Adrian Marino, dar aş fi lăsat la o parte
comparaţia cu Paul Goma.
Aţi fost, din nou, la CNSAS. Sînt
surprize faţă de ce este în Eu, fiul lor?
Nu este vorba de dosarele mele, dar,
prin lege, am dreptul să mă uit la nişte pagini care se referă la
mine şi care apar în alte dosare. Sînt atît de
multe, sînt uşor paralizat.
Sînt alţi oameni, alţi
turnători?
Nu sînt surprize. S-ar putea ca
ceea ce nu pricep acum în legătură cu o sursă sau un
informator să pot înţelege din dosarul altcuiva şi să
realizez mai uşor despre cine este vorba. Acum, mecanismul mizeriei
îmi este foarte clar. S-ar putea să mai aflu cîteva
nume, cine se află sub vreun nume de cod sau poreclă.
Sînteţi mai senin după Eu, fiul
lor, mai împăcat?
Aş vrea să-l consider un capitol
închis din viaţa mea. M-am bucurat de cronicile extraordinare,
am avut o presă foarte bună. Cred că s-ăa întîmplat
altceva: această carte a enervat pe foarte multă lume. A căzut pe
un gol de informaţie şi a enervat.
Cred că a enervat pentru că nu doar
Securitatea vă urmărea, vă suspecta, lansa calomnii şi
diversiuni. În interiorul breslei erau zeloşi turnători.
Am vrut să fie o carte de documente,
am preferat o formulă, poate mai aridă, să las documentul să
vorbească. Am vorbit cu prietenul meu Bujor Nedelcovici, căruia
i-am spus: în cazul tău, reacţiile au venit din faptul că tu
ai luat documentele, le-ai comentat, le-ai interpretat, te-ai certat
în pagină cu informatorii. Mi-a plăcut şi abordarea lui Luca
Piţu, dar aia e literatură. Luca Piţu ia o pagină de document şi
o batjocoreşte în aşa măsură încît lasă
dictatura în fundul lor. Eu n-am vrut să fac literatură. Cred
că toate abordările (şi la Bujor Nedelcovici, şi la Luca Piţu)
sînt bine-venite, dar opţiunea mea a fost să las documentul
să vorbească singur. Iritarea unora este că n-au cu cine să se
lupte.
Plecaţi mai liniştit spre Washington?
Dacă mă gîndesc la Botoşani,
la Cernăuţi şi la 15 ianuarie, la poezie, plec mai senin. Aş fi
preferat să nu mai trec pe la CNSAS, ca să mai iau notă că mai
există mizerie în alte dosare, care au venit la CNSAS.
Nesfîrşita pribegie
Erau doi.N-a fost nevoie să ne-o spună –
am ştiut din prima clipă
că sînt cărturari.
Părăsiseră Alexandria
după ce-şi sfîşiaseră hainele
de pe ei
văzînd cum se mistuie-n foc Biblioteca
în vreme ce
ştiinţa niciunuia din marii învăţaţi
ai cetăţii
nu putea face nimic.
Cînd ne-au spus că e timpul să plece
am regretat; ne obişnuiserăm cu ei.
În semn de mulţumire
Spuneau
pentru găzduirea ce le-o dasem
n-aveau altceva să ne dăruiască
decît un săculeţ plin cu cenuşă
din ceea ce fusese
marea minune a lumii.
L-au pus cu umilinţă
pe un raft al bibliotecii noastre.
La puţină vreme după plecarea străinilor
casa noastră arse din temelii –
focul, pare-se, a izbucnit
dinspre cărţi.
Aşa a început
nesfîrşita noastră pribegie.
N-am luat cu noi
decît o mînă de cenuşă
încă fierbinte –
o purtăm la gît
în săculeţe de piele.
Ne rugam de găzduire.
Dorin TUDORAN
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters