În numărul din 11 iunie al
Observatorului cultural, în articolul „Plagiatorul Purcărete
sau cine a inventat piscina“, domnişoara Iulia Popovici a atacat
un articol semnat de mine în Cotidianul, articol intitulat
„Metamorfoze-copy/paste după un spectacol de pe Broadway“.
În acel material scriam despre
faptul că spectacolul domnului Silviu Purcărete, Metamorfoze,
montat mai întîi la Luxemburg şi apoi la Sibiu, seamănă
suspect de mult cu spectacolul omonim, pus la începutul anilor
2000 pe Broadway. Iulia Popovici declara în articolul din
Observator cultural că nu a văzut nici una dintre cele două
montări, dar că, din principiu, îi ia apărarea domnului
Purcărete. Probabil că, dacă eşti cronicar de teatru la o revistă
de cultură, îţi poţi permite luxul de a emite judecăţi
despre o montare sau alta fără să o fi văzut. Eu, care lucrez la
un cotidian, mi-am făcut totuşi temele de jurnalist. Am văzut cele
două montări, una pe viu (cea a domnului Purcărete) şi cealaltă
pe DVD, am achiziţionat şi scriptul regizoarei Mary Zimmerman (cea
care a inventat „piscina“) şi un CD cu muzica din spectacolul
american. În mod normal, în condiţiile în care
omul cu care intri în polemică nu stăpîneşte
„obiectul“ polemicii, ar trebui să spui simplu: „I rest my
case“. Despre ce vorbim dacă nu am văzut acelaşi „film“? Din
respect însă pentru oamenii de teatru, deloc puţini (la o
adică, mulţi devin susţinători ai unei cauze dacă e să o
„semneze“ anonimă), şi ai cititorilor ziarului Cotidianul (pe
care îi „slujesc“ din 2000), care mi-au cerut să-i răspund
domnişoarei Popovici, deşi eu n-aş fi dat curs atacului (pentru
că, nu-i aşa?, despre ce am putea vorbi, dacă ea nu a văzut
spectacolele în discuţie?), o fac totuşi.
Dincolo de umorile care încep să
curgă valuri-valuri cînd vine vorba de un monstru sacru, pînă
una-alta, faptele „vorbeşte“. Şi ce spun ele, faptele? Păi
spun că, în 1996, o doamnă din SUA, pe numele ei Mary
Zimmerman, dramaturg şi regizor, a scris o adaptare după
Metamorfozele lui Ovidiu. Aceeaşi doamnă a montat acest spectacol
tot în 1996, la Northwestern University din Evanston Illinois,
sub titlul Six Myths. Premiera mondială a spectacolului sub numele
de Metamorfoze a avut loc în Chicago, în 1998, la Ivanhoe
Theater, apoi în 2001 s-a jucat off-Broadway, la Second Stage
Theater, pentru ca, în 2002, Mary Zimmerman să mute montarea
pe Broadway, la Circle in the Square Theater. Încă din 1996,
în volumul Metamorphoses-A Play, Mary Zimmerman plasa în
introducere „O notă asupra montării“, în care explica, pe
larg, pînă în cele mai mici amănunte, cum trebuie să
arate decorul format, în primul rînd, dintr-o piscină
imensă, pe post de scenă. Concepţia scenografică îi
aparţine lui Daniel Ostling, care a fost, de altfel, nominalizat la
premiul „Tony“ pentru acest decor. Spectacolul s-a mai jucat apoi
şi în alte locuri din State, funcţionînd ca un fel de
franciză. Cine a cumpărat „scriptul“ de la Mary Zimmerman a
achiziţionat şi decorul (piscina, să-i spunem), sub semnătura lui
Daniel Ostling. Pentru că, altfel, spectacolul nu funcţiona.
Piscina din dotarea spectacolului Metamorfoze, cum a fost el gîndit
de Mary Zimmerman, nu e o simplă cadă (drăguţă încercare a
Iuliei Popovici de a-i minimaliza nu doar însemnătatea în
spectacol, ci şi dimensiunile), ci este locul de desfăşurare a
acţiunii. Să pui în acest caz Metamorfozele pe uscat este ca
şi cum ai muta Midsomer Murders (ştiu că eşti fan, Iulia!) la
Vaslui. Şi cum bine spune un cititor al Observatorului cultural,
care comenta articolul Iuliei (asta e din categoria „cititorii
noştri sînt mai deştepţi decît noi“), dacă scoţi
Metamorfozele din piscină (şi nu din cadă), s-a dus dracului
rapiţa. Or, în 2007, la mai bine de un deceniu distanţă de
la prima montare americană, domnul Purcărete ne prezintă
Metamorfozele cu piscină cu tot. Ca să nu ne mai cramponăm atîta
de piscină, vom spune şi că decorul made in USA mai conţinea una
bucată ecran pe care erau proiectate chipurile actorilor.
Cei care
au văzut spectacolul domnului Purcărete (Iulia Popovici nu se
„califică“ în această categorie) îşi vor aminti că
şi acolo există un ecran similar, pe care erau proiectate chipurile
actorilor. Mai departe, spectacolul lui Mary Zimmerman era bilingv,
se juca în latină şi engleză. Cei care au văzut spectacolul
domnului Purcărete (de la Iulia Popovici încă nici o veste în
acest sens) ştiu că şi acela era bilingv, fiind jucat în
latină şi română. Dacă ideea de Metamorfoze jucate în
piscină, ecranul şi utilizarea limbii latine sînt simple
„coincidenţe“ (poate a lăsat Ovidiu „indicaţii de regie“
şi noi nu ştim), să trecem şi la amănunte. Mary Zimmerman are un
personaj fără importanţă în economia textului, e plasat
acolo doar ca să dea „culoare“: un bărbat care spa-lă puntea
(da, există punţi în ambele montări, dar ce mai contează?)
cu un teu. În spatele lui apar personaje care fac piramide
umane şi tot felul de giumbuşlucuri, după care cad în apă.
Ei bine, nici măcar pe amărîtul care spală puntea nu l-a
„iertat“ domnul Purcărete, nici pe el, nici pe cei din spatele
lui (deşi asta nu mai era de la Ovidiu citire), ba chiar l-a
încredinţat unuia dintre actorii lui fetiş, domnului Cristian
Stanca. Cei care au văzut spectacolul de la Sibiu îşi
amintesc (nu şi Iulia Popovici). Muzica din spectacolul românesc
este şi ea aproape identică cu cea creată de Willy Schwarz pentru
varianta de pe Broadway şi argumentele mele ar mai putea continua
mult şi bine. Mă opresc însă aici, pentru că simt că mă
îndrept spre o victorie tristă. Domnul Purcărete era, pînă
acum o lună, regizorul meu preferat.
În finalul apoteotic al
articolului său, Iulia Popovici mă ataca spunînd că: „pînă
una-alta, expunerea situaţiei şi a argumentelor (din articolul din
Cotidianul, n.m.) nu face decît impresia neînţelegerii
fundamentale a modului de funcţionare nu doar a teatrului, ci şi a
artei şi, prin extensie, a lumii în care trăim“. Eu,
înclinîndu-mă în faţa autorităţii unui critic
care poate face cronicile de acasă, fără a mai fi nevoit să-şi
mai piardă timpul pe la spectacole, pentru că ştie deja prea bine
cum funcţionează teatrul, arta şi, prin extensie, lumea, aş mai
adăuga la acestea şi faptul că nu sînt angajata nici unui
teatru, nu fac parte din comitete şi comiţii şi că am, prin
urmare, „inocenţa“ şi detaşarea necesare spre a putea spune cu
conştiinţa împăcată: „Împăratul e gol!“.
P.S.: Pe agentul doamnei Mary Zimmerman
îl cheamă Bruce Ostler. Adresa la care poate fi contactat
este: Bret Adams Ltd, 448 West Fort-fourth Street, New York, NY
10036.
În caz că vrea cineva să
cumpere „piscina“.