OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Codrin Liviu CuTitaru este conferentiar la catedra de engleza a Universitatii din Iasi, respectiv titular al cursului de Literatura Victoriana. Bursier Fulbright (1993-1994) la Universitatea din Arizona; a mai studiat, de asemenea, si in Texas, in Freiburg si in Sheffield, traseu ce justifica intru totul titlul acestui interviu. De fiecare data dupa ce a invatat euro-americanitatea la ea acasa (unde ar putea fi amplasata oare casa reala a euro-americanitatii?), Codrin Liviu CuTitaru s-a intors in Iasiul natal, in mijlocul valurilor aparent domoale, dar aprige pe dinauntru si pline de aluviuni de tot felul (frustrari, complexe, fantezii) ale vietii culturale de provincie. Tinarul universitar si-a descoperit o cale naturala de supravietuire, si anume aceea a teoretizarii propriului mediu. Codrin Liviu CuTitaru s-a remarcat prin textele sale, in care radiografiaza provincia, fie ea reala sau imaginara, utilizind un binom vechi de cind lumea si, de altfel, foarte generos: centru-periferie/marginalitate.


Intre rigori flexibile si flexibilitati riguroase

Ai preferat mereu sa ramii undeva la granita dintre studiile legate de istorie si cele filologice. Lucrarea de doctorat, pe care ai sustinut-o in urma cu sase ani la Iasi, se ocupa, de altfel, de istorie si fictiune. Care au fost, in ceea ce te priveste, avantajele exploatarii acestei granite?

Intimplarea face ca nu doar intelectual, ci chiar biografic, am oscilat mult timp intre spatiul disciplinar al istoriei si cel al literaturii. Marele meu vis (neimplinit) din copilarie si adolescenta a fost sa devin arheolog. Pe la doisprezece-treisprezece ani am devorat pur si simplu cartea lui Heinrich Schliemann Pe urmele lui Homer (ea insasi – nu-i asa? – o fascinanta combinatie de istorie si fictiune). Apoi am luat in serios studiul istoriografic (fiind convins, ani la rind, ca voi urma Facultatea de Istorie), desi, in paralel, cochetam deja cu literatura (debutasem in presa literara la virsta neverosimila de saisprezece ani!). Nu mai stiu exact ce a determinat, in cele din urma, divortul meu de istorie si mariajul definitiv, legal, cu filologia. Banuiesc (dar nu sint sigur) ca de vina e o experienta penibila, pe care am trait-o la o olimpiada nationala de istorie (iata, deci, cit de departe mergea interesul fata de aceasta disciplina!), unde se asteptau multe de la mine (profesoara mea – o doamna extrem de simpatica si de bine pregatita – ma bombardase pina in ultima clipa cu materiale suplimentare de studiu, „antrenindu-ma“ intens, ca pe un boxeur aruncat in competitia titlului mondial). In lotul iesean mai era un baiat asupra caruia se faceau presiuni extraordinare. El venea de la faimosul Colegiu „Negruzzi“ (eu eram „filo“, de la Liceul „Eminescu“), purta uniforma traditionala (mult invidiata pe atunci in urbea noastra moldava), avea ochelari tip „Mircea Eliade tinar“ si emana un aer de sobrietate rafinata, de neintilnit printre punk-istii adolescenti ai acelor timpuri. Prin coincidenta, noi – cele doua „piese grele“ din echipa Iasiului – am nimerit in banci alaturate. Asa am aflat ca se numea Mihai Razvan Ungureanu. Subiectul – adus cu paza militara de la Bucuresti – a fost la fel de implacabil si necrutator ca un destin de tragedie greaca: Tineretea revolutionara a tovarasului Nicolae Ceausescu. L-am auzit pe Mihai soptindu-mi: „Batrine, sintem terminati!“, dupa care s-a asternut o tacere crispata peste intreaga sala de examen. Am primit fiecare cite un sase de consolare, lasind in urma o dezolare uriasa, ce s-a intins – mai multe saptamini – din Dealul Copoului pina la Palatul Culturii. Cred ca atunci m-am instrainat de istorie, in varianta sa profesionala, desigur. Insa tot atunci am cistigat un bun prieten care urma sa devina un istoric remarcabil.

A fost, totusi, o falsa despartire de istorie.

„Complexul“ istoriei s-a nascut dupa acea intimplare, dovada fiind doctoratul de care aminteai, pe o tema legata de istorie si fictiune. Mai precis, ca orice istoric ratat, m-am apucat „sa deconstruiesc“ disciplina istoriografica si fenomenalitatea istorica prin medierea fictiunii (ca proces cultural) si a literaturii (ca obiect cultural). Ipoteza mea esentiala de lucru este ca istoria se modifica in varianta de „fenomen“ (ca „evenimential“, altfel spus), datorita imaginarului individual si colectiv, dar si in postura de „stiinta“ (ca „text despre evenimential“, cum am putea spune), datorita interventiei limitative a istoricului. In ambele cazuri, ea ajunge sa fie literatura. Sint convins ca psihanalistii ar gasi aici numeroase teme de investigatie in ce ma priveste. Eu am crezut insa cu obstinatie in validitatea metodologica a ideii mele si am fost bucuros – o data ajuns la studii in America, pe la jumatatea anilor ’90 – sa descopar ca, in Lumea Noua, exista deja o traditie teoretica foarte serioasa in aceasta directie. Fata de beneficiile dublei posturi despre care vorbeai in cadrul primei intrebari, am citeva retineri. Ca sa fiu sincer, nu cred ca vorbim doar despre avantaje in cazul unei ambivalente „istorico-filologice“. Mai intii se vad (destul de apasat) dezavantajele. Ele se leaga de o anumita „stinghereala“ a mutantului istorico-filolog in zonele ambelor discipline. Istoricii (romani, cel putin) accepta cu greutate supozitiile (cam eretice) ale unui literat asupra obiectului lor de studiu, iar literatii par deranjati de insistenta (prea mare) a unui confrate pe problematica „stiintifica“ (istorica ori filozofica), vazuta din start ca „specializata“. La noi, modelul intelectual Hayden White se afla inca suficient de departe. Avantajele „dualismului“ ar fi mai curind de ordin stilistic. Istoria iti da rigoarea necesara de a nu cadea (complet) in pacatul flexibilitatii literare, iar literatura iti ofera flexibilitatea necesara pentru a nu cadea (integral) in vina rigorii exagerate istorice.


Filo-, anti- si alte variante

De unde vine filoamericanismul tau?

Daca ar fi sa fac acum jocul – de bonton – al intelectualului ipocrit si, prin urmare, „impartial“, ar trebui probabil sa ma ascund putin in spatele notiunilor, sa pretind ca filoamericanitatea nici nu exista de fapt, ca e destul de impropriu si anacronic sa fii „filo“-ceva si, cu atit mai mult, filoamerican – intr-o Europa din ce in ce mai severa cu globalizarea standardelor de civilizatie americana. N-as vrea sa neg insa un fapt existential pe care nu l-am provocat in vreun fel si nici nu l-am folosit sablonard, ci l-am preluat natural dintr-o suma de coincidente biografice si afinitati spirituale: sint filoamerican in masura in care America poate fi considerata – chiar si pentru un roman – o optiune culturala valabila. Acest filoamericanism nu vine (numai) din profesiunea mea (anglo-americanista) ori (numai) din recunostinta (fireasca, altfel) fata de America (statul american mi-a oferit o bursa Fulbright – extrem de generoasa –, pentru a-mi consolida cunostintele de civilizatie americana si nu a asteptat nimic deosebit, in schimb, de la mine, cu exceptia ducerii la bun sfirsit, bineinteles, a respectivului stagiu academic).

El este rezultatul unei interactiuni cu un tipar mentalist pe care am ajuns sa-l cunosc intr-o anumita masura si care corespunde profilului meu psiho-spiritual. Filoamericanismul cu care ma identific nu imbraca, de aceea, variantele activismului social sau politic si nici nu cade in radicalism demonstrativ. Ramine, pur si simplu, o alegere culturala, conturata in linii mari cu mult timp inainte de a pasi in Lumea Noua si confirmata ulterior. Un lucru demn de subliniat insa: filoamericanismul e valabil atita vreme cit reflecta optiunea „strainului“ (a celuilalt, in limbajul lui Todorov) pentru America. Atunci cind „strainul“ se integreaza fenomenalitatii americane (de regula, prin emigrare), filoamericanismul inceteaza ca proces cultural. Singura lui formula convingatoare ramine aceea de studiu interactiv al americanitatii si nu de asumare absoluta a ei.

Care ar fi portretul filoamericanului roman si care ar fi cel al antiamericanului roman?

Nu cred ca exista o singura tipologie (romaneasca sau nu) filoamericana, tot asa cum nu putem avea o forma unica de antiamericanism. Vorba lui Calinescu, modelele pure nu sint vizibile decit la analiza in retorta. Personal, m-as opri la doua ipostaze si de o parte si de cealalta a baricadei. Filoamericanismul poate fi, simultan, parada vulgara si stereotip comportamental (evident, la micii nostri snobi de cafenea, dornici sa epateze si sa fie recunoscuti ca lideri de opinie, in virtutea unei emfatice „solidaritati“ cu liberalul Uncle Sam) sau poate fi investigatie culturala si gest civilizator in interiorul unei Romanii autarhice, inca bolnave social si politic. Tot asa, antiamericanismul poate lua aspecte mahalagesti, de agresivitate rudimentara si suburbana, colorata cu neaosism si mindrie patriotica, ori, dimpotriva, se poate ascunde perfid in spatele rafinamentului intelectual, a grimasei studiate si, abia perceptibil, arogante. Cu deosebire acest antiamericanism disimulat mi se pare foarte periculos intr-o tara fragila democratic si cu numeroase zone de obscuritate in viitorul apropiat ori indepartat (tara al carei singur lucru bun, in ultimii 12 ani, a fost tocmai optiunea ferma proamericana).

Practicantii celei de-a doua variante de antiamericanism sint, in general, oameni inteligenti si instruiti, probabil prea atasati de niste modele culturale europene depasite, in raport cu care dinamismul istoric al Americii contemporane pare agresiv si coplesitor. Pe acesti denigratori subtili ai americanitatii ii recunosti usor, din cauza unor invariabile automatisme de gindire si atitudine. Ironizeaza sau ataca dur „corectitudinea politica“ (prefacindu-se ca nu-i inteleg ori chiar neintelegindu-i rostul superior de cultivare si articulare a unui comportament natural democratic), sint francofili intr-un mod desuet (incomprehensibil chiar si pentru francezii actuali) si, frecvent, dovedesc o ostilitate inadecvata fata de tehnologia informationala a prezentului, considerind-o brutala. Riscul dezvoltarii unei fronde antiamericane in Romania vine dinspre acestia si nu de la cei dintii – oricum izolati, „saddamizati“, stigmatizati si, prin urmare, inofensivi.

In ce scopuri sau in ce directie sint utilizate/indreptate cele doua tipuri de atitudini romanesti fata de America si fata de valorile acesteia?

Banuiesc ca filoamericanismul de spectacol dauneaza, justificind criticile opozantilor globalizarii, cel mentalist, de asumare a unor valori spirituale, construieste, facilitind interactiunea culturala si devenind un catalizator de civilizatie. Antiamericanismul ramine daunator in orice ipostaza s-ar putea manifesta – rudimentara sau sofisticata –, generind fie izolationism, fie anacronism (un paseism gratuit, facut de amorul artei). Romania nu mai are timp de mici cochetarii diplomatice si culturale. Traim intr-o lume a deciziilor rapide si majore. Iar noi nu avem decit una singura la indemina: euro-americanitatea.


Complexul „capitalei“ la Iasi

Sa ne retragem spre Iasi. Intr-un articol in care vorbeai despre imaginea Americii si a valorilor ei in Romania, ai spus ca „ieseanul este prin definitie ostil centrului“. Traiesti in interiorul unei asemenea lumi ostile centrului. Ce te tine acolo si ce te ajuta sa rezisti presiunilor si mentalitatilor?

Discutiile despre Iasi si Bucuresti, despre marginalitate si centralitate, au chinuit atit de mult citeva generatii bune de intelectuali romani, incit, mai recent, au ajuns oarecum rizibile. In fapt, nu ar trebui sa fie asa. Problema este cit se poate de serioasa si tine de instrumentarul analitic al postmodernitatii. Peste tot in lumea civilizata se vorbeste despre raportul dintre axa si periferie, incercindu-se o reabilitare a celei din urma si o deconstructie a celei dintii. „Societatea deschisa“ – idealul universului postindustrial – nu reprezinta un concept gol, folosit doar pentru cine stie ce rezonante stilistice. Lumea postmoderna trebuie sa scape, treptat, de complexul „marginii“ si al „centrului“ si sa devina „deschisa“. Este acest lucru posibil si la noi? Fara indoiala ca da. Un exemplu il constituie chiar revista care gazduieste interviul de fata si care – printr-o politica flexibila fata de notiunile (atit de rigide, din pacate, aici) de „capitala“ si „provincie“ – a reusit, in scurt timp, sa devina o publicatie culturala nationala, comportindu-se exact ca intr-o „societate deschisa“ (sper ca fraza de mai sus sa scape ochiului exigent al directorului Observatorului cultural).

Cind am spus ca „ieseanul este prin definitie ostil centrului“, aveam o acoperire istorica, oferita tocmai de „societatea inchisa“ in care am trait mult timp si in care, fara indoiala, vom mai trai o vreme. Iasiul are un statut special fata de oricare alta zona „provinciala“ din Romania. El traieste de aproape 150 de ani cu complexul „capitalei“ si sint marturii ale acestei nevroze culturale in fiecare colt al batrinei urbe moldave. Am scris in mai multe rinduri despre mecanismul complicat al complexului in cauza si nu doresc sa revin asupra lui. Cert ramine faptul ca ieseanul si-a gasit „substitute“ psihanalitice pentru a-si calma orgoliul ranit inca din 1859. Se consoleaza, repetindu-si ca traieste in „capitala culturala“ a tarii, spunindu-si ca Iasiul il furnizeaza invariabil pe Patriarhul BOR, amintindu-si ca „orasul celor sapte coline“ are, totusi, cea mai veche Universitate romaneasca (cu patru ani inaintea Bucurestiului) s.a.m.d. Toate aceste transferuri simbolice de power-figure (cum le-ar numi americanii) nu diminueaza provincialismul, ci il accentueaza, pledind, paradoxal, pentru „societatea inchisa“. Daca stii sa iesi de sub presiunea complexului, „centrul“ si „marginea“ devin repere vagi, cu un continut cel mult geografic. Personal, incerc sa o fac (nu stiu daca si reusesc mereu). Ma straduiesc sa fiu egal cu mine insumi, indiferent daca ma aflu la Iasi, Bucuresti, Cluj, Freiburg, Londra sau New York.

Care este imaginea centrului cultural romanesc in ochii ieseanului?

In ochii ieseanului „verde“, centrul cultural prin excelenta al Romaniei este chiar Iasiul. Un Iasi al fantomelor junimiste, al marilor conace boieresti cazute in paragina, al teiului eminescian intrat in putrefactie, al monumentelor traditionale pe jumatate distruse si abandonate. In realitate, acest iesean „verde“ ar putea observa un Iasi ceva mai nou – cu adevarat intarit cultural in ultimul timp – al ziaristicii reinviate, al Poliromului, al institutiilor culturale europene (Centrul Francez, Consiliul Britanic, Goethe Institut), al Bibliotecii Universitare etc., dar, de regula, el prefera paseismul neconditionat. Deplingerea ofuscata a trecutului glorios – prin parazitarea fara scrupule a traditiei – e intotdeauna mai comoda decit constructia unui prezent pe masura.


Si daca postmodernitatea s-ar fi nascut si la Iasi?

Ce consecinte au aceste perceptii asupra vietii culturale iesene?

Aceste perceptii diferite au dus la o divizare a vietii culturale la Iasi, iar rezultatele divizarii se cunosc de acum, practic, in toata tara. Pusa succint, problema ar fi, in ultima instanta, o cearta intre „garda veche“ si cea „noua“ (aceasta presupusa din start a avea un plus de inteligenta si rafinament). Un conflict local de „virste“ culturale, cu nenumarate antecedente in istoria artistica a oricarei comunitati. Totusi, daca intram putin in detaliile polemicii, vom vedea ca tensiunile din viata literara ieseana sint simptomul unei crize complexe, manifeste ori numai in stare de latenta la nivelul intregii tari. Sentimentul meu este ca ne aflam intr-un punct crucial de trecere de la un model cultural la altul. Sintem in pragul unui transfer de autoritate culturala dinspre o generatie culturala catre alta, iar diferenta mentalista dintre ele (nu se deosebesc doar cronologic, ci si spiritual, „ruptura“ istorica din 1989 facindu-le incompatibile in extenso) creeaza convulsii. In sens larg, cele doua generatii ar fi „modernii“ si „postmodernii“, dar nu sint foarte sigur ca aceste doua tipologii au avut nu atit timp, cit context socio-economic sa se „limpezeasca“ pentru toata lumea de la noi. Oricum, nu ma indoiesc ca acum se produce o cristalizare culturala majora in Romania – in ciuda aparentelor de apatie –, iar tensiunile respective (prezente, in formule diferite, si in alte centre din tara) sint primele semnale de conturare a unei noi mentalitati artistice.

De ce simte provincia nevoia de a se victimiza?

In studiile recente ale teoreticienilor postcolonialisti apare un concept foarte interesant, acela de „dubla critica“ (the double critique). De fapt, este vorba despre o „dubla identitate“ pe care „colonizatul“ („provincialul“, „marginalul“, „indigenul“ etc.) o dezvolta in procesul de interactiune cu „colonistul“ („imperialul“, „centralul“, „cuceritorul“). „Colonizatul“ invata sa fie simultan si „stapin“ si „sclav“, si „cuceritor“ si „cucerit“. Autovictimizarea este arma lui de supravietuire, masca sub care isi poate derula nestingherit micile trucuri identitare. Probabil ca si provincialul roman a invatat, din instinct, beneficiile unei astfel de „duble critici“. Este mai curind o voluptate in poza victimei marginale decit o suferinta reala, o necesara delimitare (perfida) de aria de dominatie a „centralului“ care se simte astfel etern culpabil.

In ce fel s-au separat la ora actuala apele iesene?

Polemica ieseana din ultimii ani a fost deturnata intr-un mod neasteptat, sugerindu-se ca protestatarii nu ar urmari scopuri culturale, ci interese meschine (preluarea unor pozitii-cheie in administratia scriitoriceasca, accesul la fonduri s.a.m.d. – desi, personal, nu vad nimic rau nici intr-un astfel de demers, legitim oriunde in lume). Prin urmare, o „separare a apelor“, in sensul strict al termenului, nu a avut loc. Dimpotriva, multi spectatori neutri ai dezbaterii au intrat, probabil, intr-o ambiguitate si mai mare la finalul ei. Singurul lucru bun al intregii confruntari a fost chiar confruntarea insasi. S-a demonstrat existenta unei miscari scriitoricesti iesene diferite, prin ideologie culturala si deontologie, de reprezentantii vechii autoritati literare. A fost un prim semn, daca vrem, al trecerii de la „modernitate“ la „postmodernitate“. Dupa cum observi, am inceput sa vorbesc protocronic, aidoma unui iesean autentic. Inca putin si voi spune ca postmodernitatea se va fi nascut la Iasi!