A şasea întîlnire a Formulei 1 – chat cu scriitori români
l-a avut ca invitat pe Paul Cornea. Poate cea mai relaxantă ediţie. Final de
an, multe întrebări venite cu zile bune înainte, atmosferă de vacanţă. La 85 de
ani, Paul Cornea ne-a acordat trei ore de maximă intensitate. Răspunsurile la
cele 98 de întrebări, topite şi selectate mai apoi, dar şi cele douăzeci de
minute de lectură stau mărturie. O întîlnire cu totul specială, care mi-a
readus un gînd mai vechi: propunerea ca Facultatea de Litere să filmeze
cursurile profesorilor reprezentativi, pentru crearea unei videoteci. Ar fi
păcat ca serii întregi de studenţi să nu-l vadă peste 50 de ani pe profesorul
Paul Cornea aşa cum l-am văzut în acea zi de joi, 18 decembrie 2008. În vervă,
sclipitor, tranşant şi puţin emoţionat.
un cristian: Vom lua ultimele două luni – 17 octombrie, la
Braşov, participaţi la conferinţa „Se mai poate consuma încă istoria literară?“;
14 noiembrie, la Muzeul Literaturii, lansaţi Iluziile literaturii române (Eugen
Negrici); 21 noiembrie, lansare la Tîrg – Delimitări şi ipoteze; 16 decembrie,
la Facultatea de Litere din Bucureşti, la atelierele Vianu… O frecvenţă de
invidiat în zona interactivităţii cu publicul… Cum reuşiţi?
Adăugaţi lansarea ediţiei a doua a Originilor romantismului,
la Gaudeamus, din primăvara 2008, şi o deplasare la Buzău, pe 10 decembrie, la
Liceul „B.P. Hasdeu“, unde am evocat personalitatea marelui cărturar şi
relaţiile sale epistolare cu Iulia, care au făcut în 1969 obiectul unui volum
din seria „Documente şi manuscrise literare“. De fapt, convergenţa
manifestărilor de care vorbiţi e mai degrabă rezultatul întîmplării. Personal,
nu caut vizibilitatea, dimpotrivă, încerc să-mi protejez timpul liber. Desigur
însă, nu ezit să-mi organizez lansarea propriilor lucrări la un tîrg de carte,
deşi metoda lansărilor nu mi-e foarte agreabilă.
Magda: Găsiţi o altă metodă? Vedeţi altă soluţie?
Nu găsesc altă soluţie, dar cred că modul actual de lucru
poate fi îmbunătăţit. Acum oamenii stau în picioare, de jur împrejur forfotesc
vizitatorii, e o circulaţie continuă, nimeni nu se poate concentra asupra
vorbitorilor care se întrec adesea în laude fără măsură. S-ar cîştiga mult dacă
lansările ar avea loc în săli, iar publicul ar lua loc pe scaune. Apoi, Tîrgul
de la Romexpo se desfăşoarăîntr-un loc
destul de excentric, greu de atins în condiţiile de trafic actuale. Cel mai
dificil ar fi de obţinut mai mult spirit de răspundere şi o mai mare sobrietate
de expresie a vorbitorilor, cărora climatul concurenţial le transformă
speech-urile, aproape fără voie, în propagandă ieftină. Cu toate astea, cu
toată înghesuiala, gălăgia, incomoditatea unei consultări reale a cărţilor, cu
toate greutăţile transportului, mi se pare că numărul de circa 70.000 de
vizitatori constituie un succes: e vorba de nucleul tare al cumpărătorilor de
carte din Bucureşti – şi nu numai.
lavi: 70.000 vi se pare o cotă acceptabilă?
Sigur că, raportat la populaţia ţării, cifra nu
impresionează. Însă, dacă ţinem seama de discreditul în care a căzut, din
păcate, lectura literaturii (şi nu doar în ţara noastră), de expansiunea TV, de
zarva mediatică stîrnită de mijloacele moderne de entertainment, un număr de
70.000 de vizitatori devine respectabil. Cu atît mai mult cu cît trebuie avută
în vedere şi calitatea acestui public: e vorba de o parte importantă a
„intelighenţiei“ (mulţi studenţi, intelectuali, în genere iubitorii şi
cumpărătorii de carte, clientela fidelă a editurilor, recompensată prin
obţinerea unor reduceri consistente de preţ). În orice caz, tîrgurile, în
pofida deficienţelor de organizare, de altfel, cel puţin în parte corectabile,
constituie o investiţie excelentă. Dar apropo de ele, mi-aş permite să ridic o
problemă care mi se pare actuală şi deosebit de importantă prin implicaţii. Mă
întreb anume de ce Asociaţia Editorilor nu finanţează cercetări serioase,
ştiinţifice, asupra comerţului de carte şi a istoriei instituţionale a cărţii.
un cristian: Ce se poate ascunde nu face rău. Bani, mulţi
bani negri, tiraje nedeclarate.
Opinia publică ignoră cîte titluri se editează, cum se
diferenţiază ele, care e dinamica evoluţiei de la an la an, cum se repartizează
tirajele pe opere individuale, edituri, specialităţi, care sînt preferinţele
cititorilor, care e raportul dintre industria cărţii şi TV, ce încercări s-au
făcut şi cu ce rezultate în imprimarea pe suport electronic, cum stăm
comparativ cu alte ţări din UE etc.
Dan Culcer: Am citit mereu cu interes cărţile lui Paul
Cornea, mai ales studiul despre listele de lucrări prohibite, pe care l-am
citat într-un text (cenzurat) ce urma să apară în Vatra, în 1986. Domeniul
cenzurii, al controlului cărţii şi periodicelor (cenzură, epurare, distrugere)
dispune de arhive imense care merită să fie cercetate, valorificate. Aş dori să
ştiu dacă Paul Cornea a mai continuat pe această linie a cercetării. Sau dacă a
încurajat doctoranzi în acest sens. Aş fi bucuros dacă oameni ca dînsul ar
putea să orienteze tinerii cercetători spre arhive. Remarc lipsa cercetării în
economia culturii, în istoria editurilor, în istoria presei. Nici o monografie
despre presa interbelică şi postbelică, despre cea cotidiană, politică sau
culturală. Nici o editură din România, de la Socec la Cultura Naţională, de la
I.G. Hertz la Adevărul, de la Editura Univers la Enciclopedia, nu a fost
vreodată studiată, după ştiinţa mea. Prea multă teorie, cred, prea puţine
cercetări aplicate, cu implicaţii sociologice, ideologice, economice. Nimeni nu
are date despre difuzarea presei în România, despre tiraje, nimeni nu studiază
concret impactul presei actuale asupra cititorilor. Imediat după 1990, un ziar
ca România liberă, de pildă, a atins tiraje de un milion de exemplare.
Niciodată presa română n-a avut o astfel de difuzare.
Aveţi dreptate în diagnosticul pe care-l puneţi, însă
mulţimea problemelor pe care le ridicaţi ar trebui să-şi găsească locul unei
discuţii pe măsură în altă parte. Sper ca o asemenea ocazie să se ivească
într-un viitor apropiat, singurul la care, personal, am acces. În orice caz,
unele studii de sociologie a culturii s-au mai făcut la noi, dar, din cauze pe
care le menţionez în prefaţa volumului meu Delimitări şi ipoteze, au rămas fără
impact. Amintesc unul singur, relativ recent, de foarte bun nivel: Paradoxuri
ale modernizării de Marius Lazăr, Ed. Limes, cluj-Napoca, 2002. Întrucît
măpriveşte,trebuie să recunosc că am abandonat de mult
tărîmul cercetărilor empirice de sociologie literară. Momentul decisiv s-a
petrecut undeva spre sfîrşitul anilor ’60. Constituisem atunci în cadrul
Institutului de Istorie Literară „G. Călinescu“ un mic grup de cercetare, avînd
ca obiect, în primă instanţă, o anchetă asupra tirajelor cărţilor.
La începutul
anilor ’60, ele erau comunicate nemijlocit, la finele tipăriturii. Dar, imediat
după aceea, cifra lor a devenit secretă. În consecinţă, pentru a ne procura
baza de date, am bătut la porţile „institutelor abilitate“ – cum se spune azi –
care se ocupau de carte, pentru a le cere sprijinul. Iniţial, toată lumea şi-a
dat acordul. Cînd însă cercetătorii au coborît pe teren ca să obţină datele
promise, s-au trezit în faţa unor refuzuri nete sau a unor amînări, cu termene
mereu împinse mai departe şi mai departe, ceea ce era încă mai insuportabil
decît un răspuns direct negativ. În ciuda tuturor intervenţiilor făcute, n-am
reuşit să deblochez situaţia: probabil din dorinţa editorilor de a-şi acoperi
eventualele manipulări, ca şi din teama de a oferi autorilor precedente („Dacă
lui X i-aţi aprobat cutare număr de exemplare, atunci mie trebuie să-mi daţi la
fel ori mai mult etc.“), tirajul cărţilor a rămas un secret bine păstrat (şi
continuă a fi astfel pînă în zilele noastre). Constatînd că mă împotmolesc de
la primii paşi, şi încă în chestiuni elementare, mi-am dat seama că cercetări
empirice independente şi credibile nu pot fi întreprinse sub regimul comunist,
în care ascunderea adevărului devenise metodă de guvernare. Cercetătorii mei
s-au îndreptat în alte direcţii: Mioara Apolzan a făcut o lucrare asupra generaţiilor
literare, iar Dorina Grăsoiu s-a dedicat unui studiu asupra receptării lui
Arghezi, care s-a soldat cu o carte valoroasă. În ce mă priveşte, am renunţat
la anchete de teren, încercînd să aplic sociologia literară pe partea ei
teoretică, spre a desluşi originile romanului românesc, orientarea teatrului la
jumătatea secolului al XIX-lea, statutul traducerilor. Studiile respective au
apărut în Regula jocului (1980), însoţite de lucrări dedicate teoriilor
receptării. Am promovat cu energie atunci aceste teorii noi şi în Apus, pe care
le putusem asimila rapid, fiindcă răspundeau în fapt intuiţiilor şi propriilor
mele căutări. Aveam, de altfel, o bună pregătire sociologică, dobîndită cu doi
mari profesori, D. Gusti şi, îndeosebi, Henri Stahl.
un cristian: Am ajuns la licenţă. Domnul Gusti v-a apreciat
foarte mult lucrarea, dar v-am auzit de curînd că aţi dori să distrugeţi
această lucrare de licenţă. Cum se leagă lucrurile acestea?
Gusti mi-a apreciat foarte mult lucrarea scrisă la examenul
de licenţă, efectuată în clasă, vreme de trei ore, pe-atunci, obligatorie şi
preliminară actualei susţineri. Dovada e că mi-a păstrat-o în arhiva sa
personală de unde mi-a returnat-o dna Gusti, la mult timp după decesul
profesorului. Ceea ce mă nemulţumeşte pe mine acum sînt „teribilismele“ de
ordinul marxismului vulgar existente înlucrarea „de diplomă“ elaborată acasă.
ddana: Aţi publicat vreodată versuri ?
Niciodată. Am comis însă multe poezii în perioada
adolescenţei ori sub impulsul unor aprinderi erotice trecătoare. Din fericire,
am avut bunul-simţ de a nu le publica imediat. Iar la recitire, am fost destul
de lucid ca să-mi înţeleg lipsa de înzestrare. De aceea, le-am distrus...
ddana: Cîndle-aţi
distrus ?
În decursul vremii. N-a existat un moment zero. Treptat.
Vlad: Cum aţi trăit zilele de 21-23 ianuarie 1941 (Pogromul
din Bucureşti, uciderea a peste 120 de evrei de către legionari?
Din întîmplare, am primit chiar acum cîteva zile primul
volum de memorii al vechiului meu prieten, Niculae Gheran, intitulat Arta de a
fi păgubaş. Cartea,scrisă cu un condei
de prozator expresiv, cu vervă narativă şi cu o rară savoare stilistică (sper
că va fi „descoperită“ de cronicarii noştri şi tratată precum merită),
aminteşte, între atîtea altele, de rebeliunea legionară. Am aflat, cu acest
prilej, că Gheran, să tot fi avut pe-atunci vîrsta de 11-12 ani (era mai
vîrstnic decît mine cu 5 ani), locuia pe Calea Moşilor, ca şi mine, doar că el
stătea mai aproape de Obor, iar eu, peste drum de strada Zece Mese, în
proximitatea Bulevardului Carol, ceea ce nu ne putea face colegi de joacă. Am
fost însă ambii martori ai ororilor din acel posomorît ianuarie 1941. Gheran
povesteşte că „toate magazinele evreilor de pe Calea Moşilor“ au fost
devastate, dar că mahalaua a fost „zguduită“ îndeosebi de moartea oribilă a
unui dentist, omorît „de faţă cu nevasta şi fata lui, după ce mai întîi îi
tăiaseră limba“. „Nici azi nu pricep – scrie memorialistul – cum femeile astea
n-au înnebunit de-a binelea. Aşa ceva nu se întîmplase nici pe vremea lui Terente.
Pînă şi legionăraşul din curtea noastră sta cu ochii în pămînt, tăcînd chitic
cînd tata m-a pus să scriu şi să lipesc pe poartă un afiş cu litere de-o
şchioapă, de culoare verde: «Curte românească, nu sînt jidani». La fel au
procedat mulţi vecini din mahala, ce habar n-aveau de politică şi nici nu-i
interesa defel. Mai curajos a fost părintele Traian Chirulescu, care a ascuns
sub masa din altar o întreagă familie de evrei.“ Ei bine, se pare că eu şi
părinţii mei am scăpat în acea noapte cumplită, a tîlhăriilor şi a crimei,
nevătămaţi, datorită fratelui proprietarului, care a folosit acelaşi truc.
Aieşit la poartă şi le-a spus
huliganilor, în căutare de victime: „Plecaţi, aici nu locuiesc jidani“. Orice
comentariu în plus mi se pare de prisos.
un cristian: La ultima lansare făcută la Istoria critică,
Nicolae Manolescu l-a numit explicit pe Zigu Ornea ca unul dintre cei
responsabili pentru apariţia cărţii, „forţîndu-l“ să o scrie. Aţi fost prieten
cu Zigu Ornea şi aţi primit Premiul „Zigu Ornea“ al Federaţiei Comunităţilor
Evreieşti. Cum v-aţi înţeles cu Zigu Ornea?
Foarte bine. M-am dus la el cu manuscrisul complet şi
definitiv al Originilor Romantismului. L-a citit şi a fost încîntat. L-a
introdus imediat în lucru, dîndu-mi şi o excelentă redactoare, pe Maria
Simionescu. Mi-au făcut amîndoi observaţii pertinente şi s-au devotat apariţiei
cărţii în cel mai scurt timp posibil. Le-am exprimat în repetate rînduri, o fac
şi acum, mulţumirile mele recunoscătoare. Cred că pe Zigu lucrarea mea l-a şi
emulat. El se afla pe atunci, după cîteva publicaţii de natură sociologică, în
căutarea unei formule care să-i satisfacă aspiraţiile de cercetare, într-un
cadru mai larg şi mai atrăgător. Mi se pare că nu e prezumţios să afirm că
exemplul meu i-a servit drept stimulent, ajutîndu-l să se consacre istoriei
ideilor şi istoriei literare, pe care le-a ilustrat apoi, cum ştim cu toţii, în
mod strălucit.
Cristina Ispas: Cum era să fii director general în
Ministerul Culturii într-o perioadă aşa de cumplită precum a fost cea din anii
’50?
Am devenit, la 29 de ani, director general al Teatrelor şi
Instituţiilor muzicale din Ministerul Culturii, printr-o şansă: s-a întîmplat
să par unor şefi omul potrivit în momentul potrivit. Mi-am luat funcţia foarte
în serios şi pot declara, cu mîna pe inimă, că am făcut tot ce depindea de mine
pentru a îmbunătăţi activitatea sectoarelor a căror răspundere îmi revenea.
Problema era că nici gîndirea, nici formaţia universitară, nici individualismul
meu, nici modul de a lucra cu oamenii, nici limbajul nu corespundeau cu
îndrumările date de partid ori cu mentalitatea „activiştilor“ din aparat,
presupuşi a le traduce în fapt. În clipa numirii, în perioada aşa-zisei mici
liberalizări de după moartea lui Stalin, ignoram cu naivitate distanţa dintre adeziunea
mea la comunism şi aplicarea concretă a ideologiei, în viaţa de fiecare zi.
Eram un intelectual crescut între cărţi şi preocupat mai mult de cărţi decît de
realităţile înconjurătoare. Însă foarte repede şi, aş spune, în chip brutal au
început să apară disonanţe şi contradicţii între ceea ce-mi propuneam să fac şi
ceea ce mi se dădea voie.
De fapt, de-abia cînd m-am ciocnit direct de
aberaţiile socialismului real, de grozăviile şi minciunile care ne asediau,
de-abia atunci iluziile mele lirice au început să se risipească. În aceste
condiţii, a trebuit să-mi temperez iniţiativele, să-mi cheltui inteligenţa spre
a găsi soluţii de acomodare a directivelor cu situaţiile de pe teren, să fac şi
eu ca alţii, să joc teatru şi să adopt atitudini duplicitare. Dezvăluirile
scrisorii secrete a lui Hruşciov cu privire la crimele lui Stalin au accelerat
puternic procesul de conştientizare a divorţului. Dar nu-mi era uşor să renunţ,
mi se părea că dau foc cîtorva ani buni din propria-mi existenţă. Şi-mi
inventam, deşi crezînd pe jumătate, autojustificări şi explicaţii. Ne pricepem
cu toţii la asta. Dar sper că veţi fi de acord: un argument poate fi înlăturat
printr-un argument mai puternic, o credinţă, nu. Au trebuit să se adune multe
dezamăgiri şi frămîntări de conştiinţă pînă să mă lămuresc deplin. A trebuit să
suport şi un soi de şedinţă de „purificare“, aşa cum avea să devină monedă
curentă în timpul revoluţiei culturale din China. Am fost judecat într-o
adunare generală a salariaţilor din Ministerul Culturii pentru abaterile mele
„liberaliste“. Oamenii au fost asmuţiţi să mă înfiereze, dar n-au făcut-o, spre
onoarea lor, ceea ce a obligat prezidiul să se achite conştiicios de sarcina
primită. Sancţiunea, hotărîtă dinainte, a fost destul de severă: destituirea din
postul ocupat (funcţionam atunci, de 7 luni de zile, în calitate de director
general la edituri), cumulat cu vot de blam pe linie de partid. Şi dacă mai era
necesară încă o experienţă personală, ca să mă convingă de imensa eroare pe
care o făcusem în 1944 alegînd comunismul, am avut-o şi pe aceasta. Cam după o
lună de la îndepărtarea mea din minister, înaltele foruri culturale care mă
umiliseră şi mă condamnaseră m-au rechemat, numai zîmbet şi semne de
colegialitate, oferindu-mi, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, funcţia
echivalentă celei pe care o pierdusem, de director general al studioului de
filme „Bucureşti“. Iar cînd, sătul de atîta cinism şi ipocrizie, le-am făcut
surpriza de a refuza numirea, au recurs la marile mijloace de presiune. În
speţă, m-a chemat şeful şefilor culturii de-atunci şi mi-a pus pumnul în gură:
m-a avertizat că nu-mi făcuseră o propunere, ci îmi dăduseră o sarcină; drept
care, exista o unică alternativă – ori o execut, ori urma să suport
consecinţele insubordonării. Nu mi-a plăcut defel, dar n-aveam încotro. A
trebuit să accept să mă duc la cinematografie pentru un an, un an şi jumătate
(am rămas, de fapt, peste 6 ani şi ceva). Puteam proceda altfel? Poate că da,
mi-a lipsit însă curajul de a risca. Pentru mine, în orice caz, ar fi fost o
catastrofă să-mi pierd catedra, ceea ce s-ar fi întîmplat sigur, dacă aş fi
ales să mă împotrivesc.
Radu: Aţipredat la
Şcoala de literatură?
Nu. Cred că am fost invitat o dată să vorbesc despre
paşoptişti. Această aşa-zisă şcoală – care avea elevi recrutaţi nu în funcţie
de talent, ci de originea sănătoasă şi de dosar, care nu avea drept cadre de
predare decît nişte diletanţi semidocţi, cu misiunea de a-şi îndopa auditorii
cu ideologie, căci de scris, în sensul creator al termenului, nu erau capabili
nici ei înşişi – a constituit, din unghiul iniţiatorilor, un eşec absolut. Nu
numai că ea n-a fost o pepinieră de noi scriitori, diplomaţi în realism
socialist, dar i-a dezgustat pe mulţi de ceea ce trebuiau să înveţe şi i-a
ajutat să se desprindă de politica partidului. Încît paralela pe care a
încercat să mi-o facă de curînd cineva, în dezacord cu atelierele de writing,
care funcţionează în unele facultăţi, inclusiv la Litere Bucureşti, mi se pare
o enormitate. La noi, scopul nu e nici politic, nici de a fabrica scriitori, ci
de a-i scoate pe tineri din rutinele stilului ingineresc ori administrativ,
impersonal şi bazat pe clişee. A-i face să înţeleagă mai profund ce înseamnă
literatura, a le deschide drumul spre miracolul conotativ al vorbelor, a-i
ajuta să-şi conştientizeze propriile aptitudini, a-i încuraja să-şi descopere
şi să-şi exercite puterile nebănuite ale fanteziei. Spre norocul nostru, avem
la Litere o profesoară sensibilă, care-şi iubeşte meseria, excelenta poetă
Simona Popescu, care ştie să transmită propria pasiune creatoare studenţilor.
Aşa se explică reuşita proiectului Rubik.
un cristian: Aţi avut pe mînă serii întregi de studenţi.
Practic, ca să reiau o idee a lui Mircea Cărtărescu, literatura română, în ce a
putut da mai bun, cu inerentele excepţii, a trecut prin Literele bucureştene,
această fabrică, dacă e să folosesc o formulă a Simonei Popescu. Unora dintre
ei le-aţi coordonat lucrările doctorale, iată, Cărtărescu, Simona Popescu, Paul
Cernat…
Liviu Papadima, Iulian Costache, Mircea Vasilescu, Daniela
Zeca, Ioana Drăgan şi mulţi alţii, care nu-mi vin acum în minte. Aş vrea însă
să nu fim nedrepţi cu cei care nu şi-au cîştigat încă notorietatea, deşi au
avut la doctorat prestaţii bune şi foarte bune. E, de exemplu, cazul Simonei
Antonescu, autoarea unei teze despre popularizarea ştiinţei în secolul al
XIX-lea, temă aridă, dar tratată cu o minuţie analitică, rar întîlnită azi, cu
inteligenţă şi spirit critic. Din păcate, ea n-a reuşit să-şi publice lucrarea,
prea amplă (cu anexe cu tot, cam 1.200 de pagini!), tipărindu-şi un volum
rezumativ, care n-a fost remarcat. Un caz şi mai deplorabil este al Adelinei
Popescu-Farias, cu o teză de excepţie despre barocul în literatura română.
Dezamăgită probabil de greutăţile întîmpinate ori poate din cine ştie ce
pricini personale, autoarea pare să fi renunţat la publicare. Păcat!
un cristian: Practic, alături de foarte puţini profesori, să
zic, Dumitru Micu, N. Manolescu (pe care l-aţi avut student), vă confundaţi cu
istoria ultimilor 58 de ani ai Facultăţii. Cum vi se pare faptul că în acest
moment s-a ajuns la situaţia în care intrarea se face prin dosar, iar
masteratul de literatură are nu mai puţin de 50 de cursanţi. În interviul
acordat Simonei Vasilache vorbiţi despre necesitatea/propunerea ca, pentru
eficienţă, să se renunţe la învăţămîntul superior gratuit. Locurile cu taxă
există, învăţămîntul la distanţă funcţionează, masteranzii sînt, dovadă, cu
duiumul. Atunci, de unde lipsa de interes pentru literatură? De unde nivelul
tot mai scăzut al celor care ies cu diplome universitare şi ajung să predea în
şcoală?
Mă tem că deschiderea unei discuţii pe tema propusă ne-ar
confisca întregul timp disponibil. Iată, la aproape 20 de ani de la Revoluţie
şi în amurgul vieţii mele, dedicată îndeosebi şcolii, trebuie să constat cu
mîhnire că învăţămîntul nostru seamănă cu o corabie plutind în derivă,
scîrţîind din toate încheieturile şi luînd apă la tribord şi babord. Avem
nevoie de o reformă generală şi cuprinzătoare, ceea ce se pare că unii politicieni
înţeleg, dar au oare voinţa de a o realiza? Convorbirea noastră are loc pe 18
decembrie, înainte de constituirea Guvernului. Putem încă să facem pronosticuri
şi să încercăm a anticipa cine va fi noul ministru. În termeni ideali, sarcina
lui ar fi să formeze o comisie nonpartinică, alcătuită din cei mai reputaţi
specialişti, recrutaţi din toate domeniile şcolii şi ale cercetării pedagogice,
care să propună structura sistemului în articulaţiile lui majore şi să
ierarhizeze, în ordinea urgenţelor, un plan de măsuri; în al doilea rînd,
fireşte, să aibă capacitatea de a alege ce e plauzibil şi poate fi adoptat. În
acest scop, ar trebui ca noul ministru să fie un om de autoritate profesională
recunoscută, fără afiliere politică, însă sprijinit printr-un pact de bună-credinţă
de toate partidele reprezentate în Parlament. Ar trebui să fie un umanist,
fiindcă gîndirea umanistă e cea mai suplă şi oferă cel mai larg orizont
intelectual. În fine, ar fi necesar ca, prin excepţie, să i se acorde noului
ministru un ter-men de graţie de cel puţin patru ani, fără legătură cu
schimbarea eventuală a Cabinetelor. Doar avînd o stabilitate garantată, el va
putea să întreprindă nu numai primul pas al reformei, ci şi pe cel de-al
doilea, al treilea etc.
Marius: Vedeţi pe cineva la Ministerul Educaţiei capabil să
schimbe lucrurile? Aveţi vreo propunere, ca idee...?
Continui jocul, deşi fără speranţă. Mă gîndesc la un
universitar care şi-a luat doctoratul în străinătate, a trecut prin toate
treptele ierarhiei, a condus lucrări de grad, cunoaşte bine starea de lucruri
din şcoală. Ocuparea cu succes a unei funcţii de decan ori de rector ne-ar da
posibilitatea să-i evaluăm şi aptitudinile manageriale. N-am reflectat, înainte
de a veni la chat, la vreo nominalizare. Voi face totuşi o propunere, prima
care îmi vine în minte: Mircea Dumitru, un om care îndeplineşte toate
condiţiile menţionate, inclusiv pe cea de a fi fost de două ori ales decan la
Filozofie. În plus, e un om pragmatic şi cu charismă, independent sub raport
politic. Desigur, nu el va fi alesul în noul guvern. Nu-mi fac nici o iluzie.
Nu va fi ales nici el, nici un alt candidat cu un CV similar. Noi persistăm în
mentalitatea nefastă de a numi în ministere vocaţionale, de talia Ministerului
Învăţămîntului, oameni de partid şi de gaşcă, selectaţi după devotamentul faţă
de şefi. Şi atunci ajungem la Hărdău şi Adomniţei…
Clau: Aţi trecut şi dvs. prin Ministerul Învăţămîntului, la
începutul lui 1990?
Da. Am fost secretar de stat pentru învăţămîntul superior în
ministeriatul Şora. Am avut amîndoi planuri mari şi ne-am apucat de muncă
entuziaşti, fără să ne precupeţim. Din păcate, n-am reuşit în cele cîteva luni,
pînă la năvala minerilor, care a pus capăt activităţii noastre, decît să
dezgropăm cîteva probleme centrale şi să dăm impulsuri pentru rezolvarea lor.
Marea majoritate a timpului a trebuit s-o consacrăm unei munci pompieristice,
de rezolvare a urgenţelor. Vă dau un exemplu: ni s-a cerut să rezolvăm situaţia
sutelor de studenţi de la Universitatea de partid „Ştefan Gheorghiu“. Un al
doilea exemplu: existau în ţară sute de profesori de socialism ştiinţific,
care-şi pierduseră catedrele şi rămăseseră fără slujbă. Trebuia să le găseşti o
pîine.
un cristian: Şi cum aţi rezolvat aceste probleme?
La „Ştefan Gheorghiu“ am început un proces de transformare a
instituţiei într-o facultate de jurnalism. A fost o muncă enormă, chinuitoare,
confruntată cu obstacole care păreau, la un moment dat, insurmontabile. Din
fericire, am avut norocul să găsesc un colaborator eminent, pe Mihai Coman, pe care-l
cunoşteam din facultate, unde fusese şef de promoţie. I-am acordat întreaga
răspundere şi nu m-am înşelat: cu ingeniozitate, pragmatism, spirit
organizatoric şi multă îndărătnicie a reuşit, în cîţiva ani, să construiască,
pe ruinele fostei Şcoli Superioare de Partid, o instituţie democratică şi
competitivă.
Încă mai dificilă, din punct de vedere principial, a fost
rezolvarea problemei profesorilor de socialism ştiinţific. Am procedat într-un
mod pe care constat că media nu l-a aflat. Sper să nu-l exploateze acum într-un
fel indecent. Avînd în vedere că orele de socialism din şcoli fuseseră
desfiinţate, că în locul lor se impunea organizarea de cursuri de iniţiere în
democraţie, iar la dispoziţia noastră se găsea un număr suficient de cadre cu
pregătire pedagogică, le-am oferit celor din urmă posibilitatea de a rămîne în
învăţămînt, dar cu condiţia de a preda în spiritul noilor cerinţe. După cîte
ştiu, nimeni n-a refuzat oferta. M-am adresat lui Mircea Flonta, cu rugămintea
de a-şi alcătui o echipă şi de a pregăti un manual care să fie gata pînă în
toamnă. Ceea ce s-a şi întîmplat. Veţi spune probabil: „formă fără fond“. E
adevărat, dar nu e singurul caz la noi.
Întîlnirea lui Călinescu a constituit pentru mine o revelaţie
mihnea: L-aţi avut profesor cîndva pe Mihail Sebastian. Vi-l
mai amintiţi? Cum era? Ce impresie v-a făcut Jurnalul lui? L-aţi recunoscut
acolo?
L-am avut profesor pe Sebastian în ultima clasă de liceu,
iar întîlnirea cu el m-a marcat profund. Mi-am depănat impresiile într-un
articol publicat în revista Arc a lui George Bălăiţă, nr. 2-3-4/1995. Deşi
revista a rămas, din păcate, puţin cunoscută, articolul a fost luat în seamă de
cercetători, iar Leon Volovici a reprodus, chiar în prefaţa Jurnalului, un
citat semnificativ. Nu ţin, de aceea, să reiau subiectul aici. Mă voi limita
doar la a răspunde întrebării cu privire la răsunetul Jurnalului, mai ales că
articolul la care m-am referit a fost scris înaintea apariţiei sale. Consider
că e vorba nu numai de o capodoperă în creaţia lui Sebastian, cum afirmă recent
în controversata sa Istorie, N. Manolescu, ci de o operă de vîrf a literaturii
noastre memorialistice, şi nu numai, cum o dovedesc numeroasele traduceri
străine. În primul rînd, Sebastian depune o mărturie absolut autentică asupra
unei epoci de prigoană şi de persecuţii inumane. O spun ca unul care a trăit-o
şi a suferit de restricţiile, umilinţele, anxietăţile fiecărei zile, de
permanenta ameninţare a lagărului şi a morţii. Uşor ar fi fost – şi explicabil
– ca această atmosferă sumbră, de tragic cotidian, să fie exploatată
sentimental, vărsînd torente de lacrimi, ori apocaliptic, în viziuni
compensatorii de răzbunări crude şi deznădăjduite. Or, miracolul e că autorul
îşi păstrează tot timpul ţinuta demnă şi luciditatea. Opera relevă, în
totalitatea ei, un om întreg, un intelectual care, în vremuri de restrişte, nu
renunţă la uneltele sale, la lecturi, la muzică, la autointerogare, la
prieteniile adevărate, la visele de mai bine. Tocmai această substanţă de
umanitate aleasă, dar veridică, înzestrează cartea cu acea intensitate
dramatică a trăirii, care-l răscoleşte pe orice cititor sensibil. Şi, în fine,
fostul elev regăseşte în paginile ei limpezimea de gîndire, sobrietatea
reflexivă a expresiei, capacitatea de pătrundere în miezul lucrurilor, fără
mofturi existenţialiste sau derive retorice, pe care i le-au întipărit în cuget
neuitatele lecţii de literatură ale lui Sebastian.
Lavi: Cît de puternic v-a marcat Călinescu?
Întîlnirea lui Călinescu a constituit pentru mine o
revelaţie. Nici un alt profesor nu utiliza un limbaj atît de sclipitor,
percutant, atît de inventiv şi de colorat în comparaţii, cu atîta vervă
speculativă şi putere de transfigurare. Studenţii, şi nu numai ei, ci şi un
numeros public extrauniversitar, mult cuconet de toate vîrstele, se îmbulzeau
să-l asculte. Amfiteatrul „Odobescu“ era luat cu asalt, toate locurile ocupate,
la fel culoarele, pervazele marilor ferestre, spaţiile care înconjurau estrada
unde se afla catedra. Cred că această popularitate neobişnuită a displăcut
profund culturnicilor partidului. Pe profesor nu puteau să-l interzică, pentru
că, dacă ideologia lui estetică nu concorda defel cu standardele leniniste, în
schimb, sub raport politic, n-aveau ce-i reproşa. Simţind de unde bate vîntul
şi dispus să-şi proiecteze propriile-i fantasme asupra lumii, Călinescu
acceptase să fie directorul unui ziar criptocomunist, Naţiunea, unde publica
articole ardente de susţinere a regimului. Ele i-au adus intrarea în Academie
şi calitatea de deputat în Marea Adunare Naţională, pe care a păstrat-o pînă la
moarte. În acelaşi timp, la reforma învăţămîntului, culturnicii i-au
reconstruit catedra de la facultate cu oameni noi, dîndu-i şi un adjunct, pe I.
Vitner, stomatolog la origine, dar reconvertit în critic literar. După care
l-au trimis într-un exil aurit: l-au scos de la catedră şi i-au creat un
institut de cercetare, dîndu-i acolo mînă liberă să facă ce pofteşte. Ulterior,
i-au încredinţat şi o sarcină de răspundere: funcţia de coordonator al marelui
Tratat de Istorie a Literaturii Române. E evident că profesorul a fost
nemulţumit de pierderea contactului cu facultatea, însă, fiindcă l-am cunoscut
bine în ultimii săi ani, îndrăznesc să afirm că s-a bucurat din plin de
compensaţia primită. După cum ştiţi, datorită schimbării climatului politic şi
a demersurilor abile ale lui G. Ivaşcu, în anii ’60, înainte de a se îmbolnăvi,
a revenit la facultate spre a ţine un curs special.
Doina: Cine făcea parte din Catedra de Literatură a
facultăţii, reorganizată după reformă?
În afară de Călinescu, şeful catedrei, şi de Vitner,
adjunct, mai erau bătrînul poet M. Cruceanu, un alt profesor, Mihai Nanu, apoi
Crohmălniceanu şi cu mine. S-au adăugat, chiar atunci sau în anii următori, G.
Nicolescu, Dumitru Micu, Vicu Mîndra, Savin Bratu, Mitu Grosu şi George
Munteanu, venit de la Cluj.
Victor: Cum aţi ajuns dvs. la catedră?
La terminarea facultăţii, Gusti îmi propusese un post de
asistent. Dar, în vara lui 1948, partidul a făcut o reformă radicală a
învăţămîntului, după model sovietic, în urma căreia Gusti a fost pensionat, iar
sociologia, eliminată din programă. În mintea îngustă a politrucilor, predarea
„ştiinţei celei mai avansate“ făcea inutilă o disciplină ca sociologia,
prezentă în curriculumul tuturor universităţilor din lume! Am fost extrem de
dezamăgit. Dar iată că, ceva mai tîrziu, prin 1949, mă cheamă într-o zi Leonte
Răutu, fără să ştiu pentru ce. La ora aceea, era deja un om temut, adjunctul
lui Chişinevski. Am luat loc pe scaun, intimidat. Mi-a explicat întîi, în
cîteva cuvinte, că partidul pregăteşte reorganizarea învăţămîntului superior.
Apoi m-a întrebat direct: d-ta unde vrei să lucrezi, la socialism ştiinţific
sau la literatură română? Am răspuns fără ezitare: la literatură română. M-a
privit cu curiozitate, cu un aer de mirare, a avut o tresărire, a dat din umeri
şi a zis: „Fie“. Atunci mi s-a jucat soarta. Din fericire, zeii au ţinut cu
mine.
miruna_v: Aţi prins mineriadele ca decan la Litere.
Povestiţi-ne exact ce orori s-au întîmplat acolo.
În timpul mineriadei din iunie 1990 nu eram decan, ci
secretar de stat pentru învăţămîntul superior. Cînd am putut vizita facultatea,
împreună cu Şora, imediat după plecarea minerilor, am rămas îngroziţi. Întreaga
clădire era devastată, dar semnele barbariei deveneau tot mai numeroase către
aripa de est, acolo unde sînt instalate secretariatul şi sala de consiliu a
Facultăţii de Litere, urmate de un coridor către Facultatea de Geologie, cu
celebrul balcon de la primul etaj, folosit în perioada manifestării maraton din
Piaţa Universităţii. Era ca şi cînd minerii s-ar fi dezlănţuit împotriva
edificiului însuşi, a mobilierului, bibliotecii, aparatelor de laborator,
obiectelor de birou, recuzitei, într-un fel de furie răzbunătoare, oarbă şi
fără sens. Dulapurile erau sparte, peste tot te izbeai de dosare aruncate pe
podea, cu filele zburătăcite, călcate în picioare, de mese şi scaune
răsturnate. Încercaseră să deschidă seiful din secretariat, dar nu reuşiseră,
şi atunci se mulţumiseră să-l deplaseze de la locul său şi să-l răsucească.
Cele mai grave erau stricăciunile produse la Geologie. Aici, vitrinele cu
preţioasele mostre de minerale adunate în cursul anilor fuseseră risipite în
toate colţurile, laboratoarele devastate, totul distrus cu o inconştienţă
primitivă. În marea bibliotecă din aripa centrală, printre cărţile răvăşite, se
vedeau urme de excremente… La Arhitectură, aceleaşi distrugeri, acelaşi
spectacol dezolant. Şi Şora, şi eu am rămas consternaţi. Întorşi la minister,
am redactat o scrisoare dură de protest, cerînd Guvernului să se disocieze de
actele de barbarie comise, să declanşeze o cercetare imediată pentru
identificarea făptaşilor şi a pagubelor şi să-şi asume răspunderea reparării
daunelor produse. Am încercat apoi să-l aducem pe prim-ministrul Roman, să
constate de visu ceea ce se petrecuse. Am obţinut deplasarea sa, cu mare
dificultate. Ce a urmat mai departe am relatat pe larg într-un interviu luat de
Ovidiu Şimonca, chiar în Observator cultural. Le-aş recomanda celor interesaţi
să caute numerele respective în colecţia revistei: vor afla multe lucruri
revelatorii (între altele, confruntarea extrem de tensionată dintre
prim-ministru, de o parte, Şora şi cu mine, de alta, în care Petre Roman a
calificat evenimentele din 11-13 iunie drept o replică la o „rebeliune
legionară“, a negat faptul că vizitase însoţit de noi Universitatea, ceea ce
m-a obligat să demonstrez că minte etc.). Invazia minerilor a pus capăt
prezenţei noastre la guvernarea Roman.
un cristian: Vorbiţi-ne despre participarea dvs. la
pregătirea Festivalului Mondial al Tineretului.
Sînt silit la un mic ocol. V-am spus deja că, după 23 august
1944, în perioada studiilor mele universitare, devenisem membru al Partidului
Comunist. Lucrurile au mers relativ fără probleme pînă prin 1948. După
cîştigarea puterii şi izgonirea regelui, am început să percep, încetul cu
încetul, că apare o distanţă tot mai vizibilă între idealurile tinereţii mele
şi realitatea trivială înconjurătoare, ca şi între ce scriau ziarele şi ce se
petrecea în existenţa de zi cu zi. Mă ciocneam de tot felul de măsuri
arbitrare, violenţe nejustificate, orientări false. Îmi găseam însă explicaţii:
se simţea o mare lipsă de cadre, partidul, care avusese înainte de 1944 sub o
mie de membri, se umflase considerabil în scurt timp, îndeosebi cu muncitori,
oameni simpli şi fără pregătire. Cum se putea reorganiza, în aceste condiţii,
administrativ şi instituţional, o ţară, fără a comite şi erori? Îmi vedeam de
facultate, eram şi foarte ocupat, preferam să nu mă gîndesc la faptele care
erodau credinţele mele. Îmi spuneam: „La urma urmei, numai cine nu munceşte nu
greşeşte“. O vreme mi-a fost de ajuns. Însă, vorba lui Preda, timpul nu mai
avea răbdare. Inadvertenţele şi interogaţiile începeau să se acumuleze.
În 1952, a explodat o bombă: devierea de dreapta, Pauker-Luca,
doi lideri consideraţi, pînă la o plenară C.C., eroi ai clasei muncitoare şi
deveniţi, după plenară, duşmani ai poporului, cozi de topor ai imperialismului,
trădători ş.a. eiusdem farinae. Nu-i cunoşteam pe cei doi şi n-aveam o simpatie
specială pentru ei. Dar faptul în sine, că de la o zi la alta, nişte
conducători ridicaţi în slăvi pînă ieri erau tîrîţî acum în noroi – şi cu ce
tam-tam mediatic! –, nu-l mai puteam digera spunîndu-mi poveşti. De aceea, cînd
un trimis al Biroului politic, Alexandru Moghioroş, a venit să prelucreze
tinerilor comunişti problema devierii de dreapta, mi-am luat inima în dinţi şi
am pus două întrebări. Nu mi le amintesc în litera lor, dar sensul mi-e clar:
ceream să ni se explice evenimentele nu prin etichetări, ci printr-o analiză,
şi-mi exprimam surprinderea că activitatea criminală a celor doi acuzaţi nu
fusese deloc observată în lungul anilor.
Moghioroş era de profesie miner, un om
rudimentar, necultivat, fără nuanţă; singura însuşire care-l adusese printre
înalţii demnitari ai partidului şi ai statului era de a-i fi fost devotat trup
şi suflet lui Gheorghiu-Dej. În pauză, m-a chemat să-mi spună ceva. M-a privit
lung, a clătinat capul şi mi s-a adresat cu gravitate: „Bagă de seamă,
rămăşiţele mic-burgheze sînt active la tine, şi asta nu e bine“. Pentru cine
cunoştea codurile comunicării intrapartinice, tîlcul era: „trebuie să-ţi faci
bagajele, între noi nu mai poţi rămîne“. Şi aşa s-a întîmplat. Peste două-trei
săptămîni, m-au anunţat că voi fi trimis să muncesc undeva, în aparatul de
stat. Cum însă conducerea partidului acceptase să găzduiască la Bucureşti un
Festival Mondial al Tineretului, aflat sub egida F.M.T.D., organizaţie
manipulată de sovietici, în scopul regrupării cît mai multor formaţii, grupări,
asociaţii de tineret etc., îndeosebi din Occident şi din ţările lumii a treia,
plecarea mea a fost temporar amînată. Mi s-a cerut întîi să intru în echipa
care urma să pregătească festivalul. (continuarea în numărul viitor)
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters