OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu cred ca cineva (nu vad, de altfel, cine si cu ce scop ar face un efort de o asemenea anvergura) demonizeaza elita in Romania. Cred, in schimb, ca aceasta (si am in vedere, in special, elita academica si pe cea artistica) are o problema de situare comunitara. In parte, explicatia se gaseste in dificultatea elitei de a-si identifica, construi si asuma rolul in societatea post-totalitara, de a gasi, adica, temele lumii si limbajul adecvat.

Cind nu s-a retras in perimetrul propriei specialitati (in rolul cel mai important, strict profesional, care ii asigura, de altfel, calitatea), elita a practicat, nu o data, pe linga limbajul critic (acesta, legitim), un limbaj anticomunitar, adica, pina la un punct, a demonizat ea insasi comunitatea blestemata sau, oricum, imperfecta: cititorii nu mai citesc ce si cit trebuie, cetatenii nu voteaza cum se cuvine, tinerii sint iresponsabili, batrinii sint nostalgici etc. Au fost relativ putine vocile (si ele s-au reglat cu greu, incep, insa, sa se faca distinct auzite) care au incercat sa explice fenomenele societatii fara sa le incrimineze. Dupa decenii in care generatii intregi au fost formate si au trait in spiritul urii si al luptei (de clasa, ideologice, anti-imperialiste, anti-elitiste etc.), cu suspiciune si frica, considerind adesea ca a fi impreuna inseamna a avea dusmani comuni, iar solidaritatea a intrat in rindul valorilor subversive, procesul de decantare a fost (este, inca) inevitabil, de durata. Un diagnostic pregnant pentru aceasta dificultate a elitei a fost formulat de istoricul Alexandru Zub in convorbirea purtata cu Sorin Antohi (Oglinzi retrovizoare), acolo unde profesorul iesean spune ca n-am ajuns intr-o societate suportabila, pentru ca „nici pina astazi nu am reusit sa producem repere, prin autoscopie, prin meditatie, prin reflectia asupra experientelor noastre traumatice“.

O alta explicatie cred ca provine din deficitul de vizibilitate publica a reprezentantilor elitei, deficit intretinut atit de confuzia (sau numai ambiguitatea?) dintre vedete si reprezentanti ai elitei, cit si de un acces precar al elitei la canalele adecvate de comunicare. Preferinta justificata pentru vedete este insotita, nu o data, la noi, de transferul catre acestea de competente si functii pe care, in mod obisnuit, le joaca elita. Ramine de vazut daca aici apare numai o confuzie a societatii sau daca nu se exprima, indirect, o sanctiune ori un vot de neincredere fata de elita. Pe de alta parte, reprezentantii elitei sint lipsiti de vizibilitate publica tocmai pentru ca acele canale de comunicare cu acces larg si rapid (radioul si televiziunea) ii solicita insuficient (sint citeva exceptii care, din fericire, ma dezmint). N-as spune, insa, ca e la mijloc o actiune diabolica si nicidecum nu cred ca trebuie stabilita o antiteza intre reprezentantii media si cei ai elitei (sint – si ar trebui sa fie construite – multe puncte de interferenta), ci cred, mai curind, ca exista o anumita lipsa de curiozitate sociala, o anume lene mediatica si, din nou, o ciudata incalcare sau chiar inversare de roluri care face ca mediatorii (jurnalistii) sa joace roluri de specialisti. Formatorii de opinie devin, adesea, specialisti universali, de la probleme gastronomice la cele sportive, psihologice, de educatie si sanatate. Acesti intelepti ai tribului sporesc, nu o data, confuzia valorilor (repetatele scandaluri provocate de manualele scolare ofera tot atitea exemple).

Altminteri, celelalte intrebari ale dvs. cred ca isi contin, in mare masura, raspunsul. Sigur, n-ar trebui sa ne permitem luxul de a desconsidera elitele si ar fi bine sa incepem sa le luam in considerare (cu propriul lor concurs).
Reactiile anti-elitiste pot sa se produca (cum s-a si intimplat si se intimpla, de altfel), atit de la stinga, cit si de la dreapta. Bine ar fi, insa, ca la aceste reactii elita de la noi sa inceapa sa secrete anticorpi, ar cistiga in rezistenta intregul organism.