OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sint cuvintele lui Barnes, cele prin care deschide un articol autobiografic din The New Yorker (Barnes – The New Yorker, ceva nu e-n regula aici, veti spune, obisnuiti cu imaginea britanicului indragostit de Franta). Cuvinte care concentreaza in ele sentimentul exact pe care ti-l lasa lectura lui Barnes – acela ca iti vorbeste un ateu cuprins de remuscari sau un fin obesrvator al vietii care simte ca ceva fundamental lipseste din imagine.

Ca orice copil constiincios de la Litere, am inceput sa pasesc in teritoriul Barnes citind Papagalul lui Flaubert, pentru a continua cu Anglia, Anglia, O istorie a lumii in 10 capitole si jumatate (o alta revelatie – nu cred ca exista vreo analiza mai buna, mai aplicata a pinzei lui Géricault, Le radeau de la Méduse). in fine, trec peste enumerare, sa zicem ca in afara de Arthur &George am reusit „sa trec“ prin Julian Barnes. Nu intotdeauna cu aceleasi satisfactii: de fapt, de la Staring in the Sun, cu niste „reveniri“ (in plan pur subiectiv) teribile prin Pedantul in bucatarie si Scrisori de la Londra, Barnes-scriitorul-de-proza scurta imi pare infinit inferior romancierului sau eseistului. ii place prea mult unitatea subiectului, tinde intotdeauna spre o comunicare de lunga durata/de mare intindere cu cititorul. il simt incomodat de faptul ca trebuie sa schimbe subiectul, sa schimbe cadrul, sa se prezinte in fata ta sub cu totul alta masca, in cadrul aceleiasi carti.

imi veti spune ca lucrul acesta are loc chiar si in romane: ce altceva avem in Papagal..., daca nu un exercitiu de virtuozitate prin care autorul reuseste sa se strecoare atit sub pielea naratorului, cit si sub cea a unui Flaubert reconstruit cu ajutorul corespondentei (corepondenta pe care Barnes m-a facut s-o citesc, asa cum a reusit sa faca din noi toti niste pasionati de Falubert)... Da, reprosul ar fi indreptatit, daca cele doua personaje n-ar converge spre unidimensionare, daca umbra Urmaritului n-ar acapara total personalitatea Urmaritorului: „Cind scrii biografia unui prieten, trebuie sa procedezi ca si cum te-ai razbuna in numele sau“ (Flaubert, Scrisoare catre Ernest Feydeau, 1872). De multe ori Legatarul este mai inversunat in razbunarea sa decit a fost/ar fi fost cel disparut: a se vedea cazul Stephen James Joyce, nepotul razbunator al scriitorului, cel care impiedica desfasurarea Bloomsday-ului...
Spre deosebire de irlandez, Barnes pune la cale o razbunare „constructiva“: eseul/romanul/biografia sa reuseste sa puna atita culoare umana in obrajii lui Flaubert, incit te face sa uiti imaginea sadita de scoala a maniacului staruind asupra unei eventuale repetitii de cuvint in cadrul aceleiasi pagini.

Practic, il desprinde de pe soclu (nu intimplator, calatoria naratorului pe urmele lui Flaubert debuteaza cu o scena ce are loc chiar sub statuia scriitorului): „Permiteti-mi totusi sa incep cu statuia – cu cea de deasupra, permenenta si lipsita de har, cu cea care varsa lacrimi de cupru: imaginea ostenita, nonsalant oferita posteritatii, a omului cu cravata strimba, vesta patrata, pantalonii-burlan si mustata zburlita. Flaubert nu-ti raspunde cu o privire. Din Place des Carmes, privirea lui atintita spre sud, spre catedrala, trece mult pe deasupra orasului pe care l-a dispretuit si care, la rindu-i, l-a cam neglijat. isi tine capul extrem de sus, ca o masura de aparare: singuri porumbeii pot admira chelia scriitorului in splendoarea ei totala“.
Razbunatorul este un prototip hamletian: in cazul lui Barnes, insa, avem o situatia subminata de ironie: stafia Tatalui e o biata statuie, iar scena gazduita de meterezele de la Elsinore e gazduita acum de un orasel francez provincial, unde sapte nord-africani joaca boule in jurul spiritului impietrit. Cuvintele lui Hamlet-batrinul sint purtate de un papagal impaiat, mut si, probabil, impostor... Talionul e stirnit de traces, prin ancorele uitate in urma-i de orice biografie.

impotriva cui poarta Barnes lupta asta? impotriva uitarii? Poate... impotriva unei imagini false, a clasicizarii criminale ce paste orice statuie? Mai mult ca sigur. (Ma gindesc la scandalul Eminescu si la incercarile romanesti autohtone – printre care neaparat inefabilul roman al lui Cezar Petrescu – care nu au reusit altceva decit sa mai puna niste dale sub picioarele geniului. Nu vad incercare mai dificila pentru un prozator roman decit aceea de a intreprinde demersul lui Barnes – imaginati-va scandalul...)
Arheologia asta constructiva e reluata de Barnes in O istorie a lumii in 10 capitole si jumatate: de data aceasta subiectul pare a fi diseminat in povesti lipsite de legatura – asta daca excluzi ciclicitatea istoriei, modul in care tragedia se transforma, in „timpurile moderne“, in farsa. Naratorul cercetator stapinit de acribie din Papagal... devine aici un cariu (vi-l amintiti pe Botta cu al sau cariu ce roade la osia lumii?). De la Arca lui Noe revisited la o analiza exceptionala a celebrei pinze a lui Géricault, Pluta Meduzei, Barnes realizeaza un adevarat concert inchinat epuizarii cauzelor finale.

O oda adusa lui „ceea ce s-ar fi putut intimpla“ versus ceea ce stim ca s-a intimplat. Nu altceva face Graham Swift in Pamintul apelor.
„Totul pleaca de la veridicitate. Artistul a citit relatarea lui Savigny si Correard, s-a intilnit cu ei si le-a adresat intrebari. A pus la punct un veritabil dosar al cazului. L-a cautat pe dulgherul de pe Meduza, care supravietuise, si i-a comandat o macheta a produsului original. Pe macheta a amplasat minioameni de ceara care ii reprezentau pe supravietuitori. in atelier a asezat de jur imprejur propriile tablouri infatisind capete retezate si membre amputate, ca sa se asigure ca atmosfera din incapere avea un iz de moarte si cadavre. in tabloul final pot fi recunoscute portretele lui Savigny, Correard si al dulgherului. (Cum s-or fi simtit cind li s-a cerut sa pozeze pentru aceasta reinviere a unor suferinte trecute?)“

Atitudinea naufragiatilor de pe pluta spune mai multe despre evenimentul clasat de istorie decit a facut-o presa vremii. Capitolul inchinat plutei e o lectie superba de ekphrasis, asemanator pasajelor din The Waste Land in care Eliot descrie imaginile lui Blake despre o Londra fetida.
Ce se intimpla insa cind Barnes o vireaza in zone de-a dreptul „inedite“? Ma refer, bineinteles, la Pedantul in bucatarie, o bijuterie gastro-literara, unde autorul isi dezvolta mania de a diseca subiectul. E, daca vreti, un tur de forta: iata ca pot sa scriu la fel de bine, de aplicat, pe orice tema... pare sa spuna autorul Papagalului... . Si cind o fac, fie ca analizez comportamentul sexual al pinguinilor imperiali, fie ca vorbesc despre viata pigmeilor, veti avea in fata un „obiect