OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La ce bun poezia in aceste timpuri ale unei culturi „culturale“? Intreaga opera teoretica a lui Michel Deguy – de la filozofie la studii critice sau dialoguri – este o incercare de a raspunde la aceasta intrebare. Ea pune problema ratiunii ardente: credinta ca poezia poate fi salvata de toate instantele ad hoc, imperative, obiective, patologice, care o reduc la rangul de forma inofensiva cu un viitor incert, cind nu o transforma intr-un „simplu“ produs patrimonial, destinat sa intre in concurenta cu atitea altele, pe piata de consum, in tranzactiile lumii editoriale.

Iubite domnule Michel Deguy, cea dintii intrebare pe care as dori sa v-o pun priveste literatura: la ce trimite, astazi, aceasta vocabula? Vi se pare justificata ingrijorarea celor care sint de parere ca ea se „subtiaza“ tot mai mult, trece in „para-“?
Literatura ca excrescenta a interioritatii, propensiune egolatra, cu toate faliile, simplificarile, excesele sale; deci scriere neobosita a eului... Fara nimic altceva. Uneori chiar fara inteligenta (sens etimologic) minimala a fictiunii...

Da, desigur, putem spune acest lucru. Asistam la transformari esentiale. Dar observam, in acelasi timp, si conservarea, ba chiar amplificarea unor forme traditionale care sint metastazice. Am putea spune, de pilda, ca, pentru multi – ori pentru ceea ce numim publicul –, literatura inseamna roman. In Franta, „la rentrée littéraire“ reprezinta lunile octombrie-noiembrie in care apar intre sase si sapte sute de romane. Asadar, pentru public, literatura = roman. In mod evident, exista, in toata aceasta avalansa de romane, forme traditionale continuate (povestiri narative) sau chiar forme mai recente (inteleg, prin acestea, les nouveaux romans), dar si tentative de schimbare. De pilda, celebra autofictiune. Ce inseamna ea? Inseamna ca viata naratorului ramine materia prima, iar a iesi in fata, a-ti fictionaliza propria viata ar fi o inovatie, ar oferi, in orice caz, un spatiu nou de libertate.

Asa incit, nu voi comenta prea mult acest lucru, pentru ca il cunosc bine pe Doubrovsky – care pare a fi inventat genul –, dar imi dau seama ca faptul acesta conduce si la o literatura feminina. Ca si cum momentul autofictiunii ar fi specific feminin; ca si cum ar fi avut loc o retinere a scrisului feminin, a punerii in scena a eului biografic – dar si impersonal – al femeii (femeilor), iar autofictiunea ar fi devenit un fel de eliberare si, in acelasi timp, o experimentare in vederea seducerii unui public; intii de toate, a marelui public.
Ar trebui, desigur, sa clasam preocuparile: sa incepem prin a ne intreba ce anume este „marele public“ ori ce inseamna notorietatea datorita romanului si sa vedem indepartarea (in sensul unei anumite puneri deoparte) a teoriei, a reflectiei filozofice, pentru a da liber curs unei vieti care se spune pe sine la persoana intii... Aceasta este forma cea mai vizibila...
- Discursivitatea traditionala
este abandonata
... dar si cea care conduce, dupa parerea mea, la un anumit efect de anamorfoza, inclusiv in receptarea criticii literare, printr-o concentrare (abuziva) asupra citorva nume...

Da. Ceea ce as vrea sa spun, incercind un fel de vedere de ansamblu – literatura=roman, roman=autofictiune proprie unei literaturi feminine, este ca ar trebui, sub forma unui parametru al acestei vaste intrebari (ce mai este literatura astazi?), sa scoatem imediat in evidenta ceea ce eu voi numi mefienta, o miscare de iesire in afara anumitor medii. Cu alte cuvinte, limbajul, deci gindirea care se exprima in elementul sau vernacular, logos sau logikon al grecilor, este luat drept un mediu printre altele. Ar exista, adica, mai multe: cel al ecranului (calculatorul), cel video, cu aliajele sale tehnice etc. Ca si cind, tocmai din cauza tehnicii, am avea mai multe medii la dispozitie, asa incit discursivitatea traditionala este, putin cite putin, abandonata. Faptul acesta este spectacular in cazul poeziei. In prezent, este adesea numita poezie un anumit tip de performanta in care sint asociate sau mixate sau imbinate proiectii de calculator, sonorizari, o textualitate speciala, care nu mai are citusi de putin sensul (foarte recent, totusi) al textualitatii telqueliste, ci acela in care se aude un limbaj, mai mult sau mai putin sub forma unui fundal sonor. Este vorba, asadar, despre metisaje...
... prolifice mai cu seama in lumea anglo-saxona, inclusiv in toate acele experimente de tip slam, odata cu anii ’80 si Mark Smith...

Da. Gasesc ca este un fenomen extrem de important, care risca sa schimbe complet intelegerea traditionala a literaturii, sau, in tot cazul, a poeziei...
Ca si toate caile lui a deveni autor..., care s-au multiplicat, astazi, in mod patologic.
Mai apare, totodata, suspiciunea, o anumita dezafectare a studiilor literare, ca si a literaritatii traditionale. Se spune ca – si cred ca este adevarat – studiile literare descresc, sint mai putini studenti, grija de a avea un post este atit de mare, incit, cum nu exista asa ceva, consecinta este abandonul... Un aspect foarte important, desigur. Mai putem adauga inca un parametru: generalizarea francofoniei. Cu alte cuvinte, ierarhiile traditionale, aflate mereu in subversiune (sau perversiune), deci ceea ce a domnit, vreme indelungata, si anume literatura franceza, ceea ce facea ca in scoli sa fie studiat Montaigne, iar nu cutare romanciera canadiana recent aparuta pe firmament, ei bine, aceste ierarhii sint spulberate.

Intervine, asadar, un fenomen de abundenta, de diversificare, asupra caruia, pentru moment, nu vreau sa emit o judecata de valoare. Dar, in raport cu formatiunile traditionale – sa luam, de pilda, idolul tineretului, Rimbaud, pentru care a scrie literatura insemna a cunoaste limba latina, a fi citit Pascal etc. –, toate acestea nu mai constituie o conditie. Prin urmare, insesi conditiile lui a deveni autor, ale lui a intra in literatura s-au schimbat in profunzime si sint pe cale sa se reorganizeze vertiginos, intr-un mod care poate parea amenintator, deranjant, in orice caz, pentru intelegerea traditionala a literaturii.
Nu ar trebui sa vedem, oare, aici, consecinta unui anumit antiintelectualism, a acestei suspiciuni latente, aparind spontan la auzul (ori lectura) cuiva care nu intra imediat in corul vesel al trivialitatii colective, ori refuza formele familiaritatii gregare, incultura, simplificarile rapide?
Nu as spune consecinta... As spune mai curind ca antiintelectualismul este un efect, una din expresiile acestui lucru... De pilda, scoaterea in evidenta – in toate privintele si, fireste, in sfera pe care o numim culturala – a manifestarii corpului. Sa luam un caz simplu: teatrul. Lucrul poate fi observat de citiva ani incoace la Avignon: intr-un timp foarte scurt, patru sau cinci ani, teatrul a devenit un teatru al corporalitatii, al expresiei corporale. Tacerea, vociferarea, simplificarea textelor. Regizorul nu mai crede de cuviinta ca trebuie sa serveasca o opera – prezenta sau trecuta.

Altfel spus, tema generala ar fi ca omonimia si anacronismul merg impreuna. Adica un cuvint – mereu acelasi – va acoperi lucruri diferite: de pilda, poezia va fi deopotriva recitarea unor poeme traditionale si o „performanta“... Asa incit, in virtutea acestei omonimii, anacronismele – deci revenirile (am putea spune) inculte sau (cel putin) iconoclaste in trecut, prin simplificarea textului, prin neatentia fata de text, coregrafierea lui etc. – devin posibile.
Este, prin urmare, vorba de a vedea modul in care omonimia, cu pericolele sale, si anacronismul, cu libertatile acestuia, alcatuiesc un sistem. Iar, in cazul teatrului, al dansului – dansul in nuditate, caci corpul iese in evidenta intr-un mod cu totul extraordinar – acest lucru este cit se poate de evident: am vazut, de pilda, la Avignon, un intreg spectacol de singe, o sangvinolenta generala... Asadar, corpul, in sensul de corpul meu... Putem, desigur, vedea aici o infruntare, iar cel care primeste o lovitura este intelectul...

O mutatie nelinistitoare: a scoate gindirea din elementul sau lingvistic
Limbajul...
Fireste: gindirea-vorbirea... Dar in beneficiul cui? Inca nu stim ce vor aduce toate acestea. In ce ma priveste, sint, bineinteles, tentat sa le consider o mutatie, chiar o mutatie nelinistitoare. Cred ca a scoate gindirea din elementul sau lingvistic este o schimbare periculoasa. Periculoasa pentru cine, pentru ce? Pentru gindirea insasi. Tocmai pentru ea.
Pentru ca este irepresibila? Irepresibila si ireversibila, asemeni unei tendinte naturale, cumva: legea minimului efort combinata cu umilirea ontologica a rostirii, dupa expresia lui Ellul.

Este un proces intr-atit de complicat... Caci, in aceeasi masura, este si un fenomen economic. Ceea ce eu numesc fenomenul cultural este puternic si profund economic: este vorba de a capta interesul unui numar cit mai mare de indivizi, printr-o investitie baneasca, de tip spectacular. Este probabil ca, daca Debord ar fi aici, ar spune ca, in aceasta societate-spectacol, oamenii, umanitatea, nu inceteaza sa fie – ori sint tot mai mult – corporali... Ca si cind corpul ar avea nevoie sa se arate si mai mult. Sint uluit, de pilda, de fiecare data cind cumpar un ziar, sa ajung la chiosc, oriunde, in orice oras, si sa vad zeci de reviste care reprezinta – aproape fara exceptie – chipul sau corpul uman. Cu alte cuvinte, apare un el sau o ea in fotografie, la expozitie, ca si cind aceasta nu ar fi modalitatea cea mai veche, cea mai uzata; ca si cind fotografia ar acoperi, astazi, totul, ar fi reprezentarea imaginii de marca a umanitatii in diferentele sale corporale si in stereotipul de frumusete mediatica asteptat. Altfel spus, totul forfoteste de diversitate si, in acelasi timp, totul este mereu monoton, uniform: adica tineretea si un anumit tip de frumusete (care se cere recunoscut) a modelelor pregnante (vedeta americana etc.). Acest dispozitiv trebuie privit indeaproape.
Prin urmare, grija mea este de a fi vigilent in fata acestor mutatii care sint numeroase si active, de a nu ascunde faptul ca le resimt ca fiind ingrijoratoare pentru gindire – vom reveni asupra acestui lucru –, si, totodata, de a pune in suspensie judecata de valoare, pentru a nu formula in mod pripit o acuzatie la adresa acestor manifestari. Retinerea judecatii... Dar care nu este decit retinere!

Fotografia ca amenintare a imaginatiei omului
N-ar trebui, oare, citit aici tocmai sensul (inevitabil) al umanioarelor? Unii ar vorbi despre progresul literaturii...
Nu cred citusi de putin in progresul literaturii.
Asadar, nu sinteti adornian.
Nu, absolut deloc; si poate ca este, aici, o gindire traditionalista... Vreau sa spun ca operele de arta se afla intr-o succesiune – care, ea insasi, nu este ordonata – de perfectiuni. Ma gindesc, uneori, in artele pe care le numim plastice, la mozaicuri: arta mozaicului, cazuta, mai mult sau mai putin, in desuetudine, are culmi de perfectiune, cum se intimpla in primele secole romane. Asa incit, ce poate insemna progresul in arte, in literatura?
Scoala de la Frankfurt: o articulatie intre finalitatea artei si mijloacele sale; cu alte cuvinte, punerea in raport a ceea ce se numeste „progresul artistic“ si a progresului social. La Adorno, comparatia dintre Bach si Beethoven dadea termenul final al acestei probleme.

Progres pentru ce? Pentru manifestarea a ceea ce se stie despre lumea adevarurilor. Daca este vorba, insa, despre gindirea care scrie si despre fabula umana – in parabole, enigme –, atunci nu exista progres. Exista virfuri. O fabula a lui Kafka sau o parabola evanghelica constituie perfectiuni. Adica: aici, omul – cu tot misterul sau – s-a aratat asa cum este el. Nu cred citusi de putin in progres. Este, daca vreti, latura mea baudelairiana... Baudelaire spune acest lucru intr-un mod foarte simplu si, in acelasi timp, contradictoriu: pe de o parte, nu exista progres, el detesta progresul; pe de alta, de fiecare data cind vede o opera, ii descopera un element traditional alaturi de unul nou.

Este cel dintii care are rezerve in privinta fotografiei; dar si primul care merge la Nadar, sa i se faca portretul...
Daca vreti, intr-un anume sens, as avea aceeasi atitudine in privinta fotografiei: stupefactia, uimirea in fata devorarii fotografice a realului si a oamenilor: fiecare, in orice moment, fotografiaza... Lucru extrem de surprinzator. Ca si cind ar exista o insatiabilitate, o foame fara sat...
Amenintarea pe care o provoaca fotografia mi se pare a fi aceeasi ca pentru Baudelaire: o amenintare la adresa imaginatiei umane insesi. Asadar, confuzia dintre imagine – imaginativa, cum o numeste Dante – si imaginile fotografice. Dar, in aceasta amenintare, si in ciuda ei, fotografia insasi poate sa apara drept o arta, o perfectiune.

Nu trebuie uitat nici ca intreaga stiinta se sprijina pe, ba chiar consta in scopii – ceea ce complica lucrurile. Fie ca este vorba despre infinit departatul, fie despre infinitul mic, totul isi are punctul de plecare in puterea vederii, care trece prin fotografie. Ceea ce ne conduce la intrebarea: nu cumva vederea (vedenia, cum i se spunea odinioara) prin imaginatie este dependenta de progresele tehnice ale fotografiei sau ale scopiei, in general? Nu am un raspuns gata facut la aceasta intrebare. Dar ceea ce il revolta si, totodata, il sidereaza, il tulbura pe Baudelaire poate fi transpus astazi in aceiasi termeni. Nu se poate spune ca Baudelaire nu ar fi inteles nimic: el se lasa fotografiat, ii plac fotografiile, dar afirma: fotografia este ceva care ameninta imaginatia omului.
Poate, insa, nu si imaginarul.
Daca dam imaginarului intelesul de corelat al lui a imagina, atunci putem spune ca este o amenintare si pentru imaginar... Daca, insa, intelegem prin imaginar cine stie ce reverie, fantasmagorie..., de acord; dar acest lucru nu prezinta mare interes. Or, fotografia intereseaza in toate privintele. Ar fi nenumarate lucruri de spus si despre desenul animat, de pilda, care este relativ neglijat, sau despre asemanarea din ce in ce mai evidenta dintre un film publicitar si unul de actiune etc.

De fapt, este vorba despre punerea pe ecran. Pentru o fiinta umana din zilele de astazi, universul sau mediul sau inconjurator este alcatuit din ecrane. Numesc acest fenomen „screen-izarea generala“.
Un gen nou? Cu regulile, constringerile, formele sale fixe?
Sintem screen-izati: in aeroporturi, in salile de asteptare, in restaurante etc. Asa incit, ar trebui vazut care sint imaginile pe care le poate primi toata lumea, imaginile „corecte“. Cu alte cuvinte, ce anume se arata, mereu si peste tot, tuturor oamenilor, oricare ar fi acestia? Li se arata nu orice, ci un tip de imagine – cu precadere, de altfel, sportul si moda. Viata ne este pusa pe ecran, sintem screen-izati clipa de clipa. Am citit undeva ca un copil francez petrece mai bine de trei ore pe zi in fata televizorului...
... in medie...

... da, ceea ce inseamna ca sint unii care stau cite cinci-sase ore... Ce sa mai spunem despre virsta a treia, a patra, pentru care nu mai exista nimic altceva? Prin urmare, este un fenomen gigantic; nu stiu cum ii vom pune capat, vom reusi sa-l traversam ori sa-l insotim. Este, fara indoiala, ceva foarte serios. Or, Baudelaire intrevedea deja acest fenomen. El nu stia, desigur, ce ne astepta pe noi, daca pot sa ma exprim astfel, dar a simtit acut amenintarea.
Asadar, in acest sens precis, ne putem intreba: cum anume imaginea – in intelesul care ii este propriu poemului, si ma face sa spun nu atit ca exista imagini in poem, cit mai ales ca poemul rezida in imagine, in imaginatie –, imaginea aceasta, deci o imagine intelectuala si spirituala, poate fi diferentiata, din punct de vedere filozofic, eidetic, de imaginea in sensul ei de obiect tehnic perfectionat, produs, astazi, pe calea fotografierii, in general? Aceasta diferenta, sa-si fi trait ea, oare, traiul? Nu cred.

––––––––––––––––––
Referinta originala:
Fragment din volumul Michel Deguy, Raison ardente. Entretiens avec Luiza Palanciuc (in pregatire). Michel Deguy este invitat la colocviul international de teoria literaturii, organizat pe 30 noiembrie si 1 decembrie, care va avea loc la Universitatea Bucuresti.


Prezentare si traducere din limba franceza de Luiza PALANCIUC si Mihai SORA