Autor: 
Categoria: 
Pînă prin 2009, ai stat cumva la cutie. Îmi
vorbise Constantin Virgil Bănescu despre tine, doar îmi vorbise. Cele patru
volume de poezie erau invizibile. Cum de te-ai hotărît să pariezi pe literatură?
În cutia de care vorbeşti (mie îmi place să-i
spun ladă), am publicat patru volume de versuri, unul la Suceava şi trei la
Iaşi, am absolvit o facultate şi m-am mutat la Bucureşti pentru un master. În
rest, citeam foarte mult şi, uneori, mai şi scriam. Nu mă interesa absolut
deloc tot ce astăzi numim marketing cultural, munca mea însemna scrisul
propriu-zis şi atît. Şi bine am făcut. Venirea mea în Bucureşti a însemnat însă
o schimbare de paradigmă. Munceam foarte mult într-o ţară străină numită Bucureşti,
de care mă apropia doar aceeaşi limbă pe care o vorbisem şi acasă. În rest,
puteam să mă consider un cetăţean străin, departe de ţara mea. Aici mi-am făcut
un anturaj frumos, apoi am început să călătoresc, dacă nu ieşeam din ţară o
dată la trei luni simţeam că nu mai sînt bun de nimic pentru mine. Mai tîrziu,
cînd voiam să găsesc ceva cu adevărat frumos în viaţă, n-am mai găsit pentru că
nu mai scriam. Deloc. Bucureştiul m-a descurajat teribil. Şapte ani nu mi-a
publicat absolut nimeni nici un rînd, nu am citit în nici un cenaclu, nu am
avut nici o lectură, singura mea ieşire erau site-urile literare de mîna a
treia, unde orice amator putea să-şi publice tîmpeniile.
E drept, nu am insistat să apar, probabil
puteam găsi o cale, dar nu mi-am găsit locul printre tenebrele zonei
douămiiste, a autorilor umflaţi cu pompa – cu cîteva excepţii – şi a liderului
unui anume cenaclu.
Cînd l-ai cunoscut pe Virgil Bănescu?
Pe Constantin Virgil Bănescu l-am cunoscut la
Casa Pogor din Iaşi, venise cu Cezar Ivănescu prin martie 2000. Am făcut
cunoştinţă şi am fumat împreună din ţigările lui, Camel. Ascultîndu-l, mi-am
dat seama că, în sfîrşit, a apărut cineva mai bun decît mine. Anii au trecut,
am reluat amiciţia noastră după ce m-am mutat în Bucureşti, iar reuşita lui în
literatură a fost singurul mod de a crede că şi eu voi reuşi prin scris, la un
moment dat. Virgil a ţinut foarte mult la scrisul meu. M-a tot încurajat să
scriu o carte nouă, să public o antologie, să fac ceva pentru poezia mea, apoi
mi-a propus să scriem o carte de poeme împreună, lucru început, dar, din
păcate, curmat de decizia lui de a pune punct lumii lui din această lume.
Pariul pe literatură l-am făcut încurajat de
Virgil. Iar după ce el s-a aşezat în cer, am vrut să continui prin antologia
apărută un an mai tîrziu prietenia mea cu el dincolo de cuvinte. Aşa a apărut
la Editura Charmides din Bistriţa, cartea :pînă mereu.
Şi, totuşi, ai frecventat (nu fără scîntei,
înţeleg) gruparea „Ou topos“ de la Iaşi, publicînd chiar şi-n revista Clubului
8. Rădăcinile sînt adînci, ca să spun aşa.
Am debutat în adolescenţă cu Semnale de
sîmbătă. Cred că poezia m-a descoperit pe mine, eu nu prea ştiam ce mă aşteaptă
de la acea vîrstă. Ajuns în Iaşi, am frecventat Cenaclul Junimea de la Pogor,
unde am citit de cîteva ori. La „Ou topos“ mergeam ocazional, mai mult să-l
ascult pe Ştefan Baştovoi cîntînd la chitară, nu eram un fan al acelui cenaclu,
mă intriga, apoi plictisea teribil, singurii care îmi plăceau erau Baştovoi (mă
felicita de fiecare dată cînd mă războiam cu cei de acolo) şi Lucian Dan
Teodorovici, pe care-l ştiam din copilărie, părinţii noştri fiind vecini.
Cît de importantă ţi se pare în perspectiva
literaturii contemporane lecţia anturajului?
Observ cu îngrijorare că zona de mondenităţi
literare uneori este mai influentă decît o carte, oricît de pertinentă ar fi
acea carte. Anturajul te susţine, te ajută să (te) promovezi, îţi oferă un
spaţiu de confruntare şi posibilitatea de a te situa în raport cu o realitate
dată. Dintr-un alt punct de vedere, anturajul poate însemna şi găştile literare
(aproape la fel de multe ca numărul scărilor de bloc), care se exclud reciproc
şi se înjură pe bloguri, după ce, eventual, scriitorii care le fac rotunde
şi-au scris pe cărţi dedicaţii pline de recunoştinţă. Ferească Dumnezeu să aibă
un scriitor succes, pentru că vor şti bine ceilalţi scriitori să uite de
anturaj şi să-l pună la punct folosind metode secrete. Din păcate, absenţa
lecţiei anturajului de care vorbeşti poate fi decepţia acelor scriitori care
rămîn izolaţi şi anonimi, ale căror cărţi apar la edituri obscure, în tiraje
confidenţiale, nu ajung „unde trebuie“ şi nu produc lumină din nici un alt
unghi, exceptîndu-i pe autorii lor. Pe mine problema acestora mă preocupă.
Am cîteva nelămuriri. Dacă nu te superi... Spui
că: „Numele oricărui autor care se respectă trebuie scris cu negru pe copertă“.
De unde şi pînă unde?
E mai mult o glumă, deşi, recunosc, pe toate
cărţile mele numele meu este scris cu negru.
Apoi, că cei mai mulţi bani i-ai cîştigat pe
volumul de debut, Semnale de sîmbătă.
Nu m-am gîndit atunci la bani. Scriam cu o
sete nebună, din teamă, din disperare, cu convingerea că nimic nu se mai poate
face pentru mine. Semnale de sîmbătă a fost o carte norocoasă. A avut un tiraj
mare, iar lansările s-au ţinut lanţ. Apoi, premiul pe care l-am primit a fost
foarte consistent la acea vreme. Mi-am cumpărat o maşină de scris şi am fost la
mare pentru prima dată. Ce să-şi dorească mai mult un băiat de la ţară care
credea că scriitorii sînt nişte morţi cu trecut literar, care au locuit la
Paris?
Şi, nu în ultimul rînd, că cel mai important
aspect pentru tine ca autor, dincolo de a scrie foarte bine, e să găseşti
editurile care îţi pot cel mai bine reprezenta cărţile.
Bineînţeles. Dacă aş fi avut şansa unor
edituri puternice sau măcar competente care să nu pună gheara pe bani şi să
facă perfectul nimic, nu aş fi fost pus în situaţia de a o lua de la capăt sau
chiar de a publica o antologie. Hai să îţi spun cîţi bani mi-a cerut un editor
în vogă în 2004, cînd i-am propus manuscrisul volumului Copacul fără urmaş,
3.000 de lei pentru 350 de exemplare, volumul urmînd să aibă 60 de pagini.
Afişînd superioritatea nasului abia şters cu mîneca şi ţinînd un receptor pe
coama urechii, mi-a spus să vin cu banii în maximum două săptămîni ca să ştie
ce are de făcut. Cum să pun un manuscris în mîna unuia care cînd vorbeşte
despre cărţi dă impresia că vinde porumb fiert pe plajă? Eu nu doar cred în
poezie, eu iubesc poezia. Am o relaţie de încredere cu ceea ce scriu. E un
adevăr. Iar adevărul ăsta nu se negociază, nici nu se potriveşte.
Din martie 2010 semnezi cronica Institutului
Blecher.
E adevărat, de aproape doi ani scriu cronica
Institutului Blecher, un club de lectură iniţiat şi moderat de Claudiu
Komartin. Este un club de lectură curtat, care şi-a cîştigat binemeritat
popularitate şi prestigiu, locul unde au citit pînă acum peste o sută de
scriitori, de vîrste diferite, din ţară şi din străinătate, o parte dintre
scriitorii tineri care au lecturat aici au şi debutat editorial între timp, iar
pe alţii îi putem urmări constant în revistele literare. Prima mea lectură
într-un cenaclu din Bucureşti a fost la Institutul Blecher, pe vremea cînd
întîlnirile se ţineau în Sala Oglinzilor a Uniunii Scriitorilor. O oportunitate
extraordinară. Sînt convins că şi pentru alţii a fost la fel. Apreciez la
Institutul Blecher că se încurajează individualităţi, iar discuţiile sînt pe
text, constructive şi politicoase.
Ai blog din noiembrie 2009.
Blogul l-am făcut în 2006, dar n-am scris nici
un rînd în el pînă în 2009. Mai mult simţeam nevoia de a comunica prin poemele
pe care le ţineam prin dosare. Dar am fost prea leneş să scriu acolo.
Ce avantaje/dezavantaje pentru statutul de
scriitor vezi de cînd ai blog?
Observ că, de cînd am blog, sînt un scriitor
mai citit aici decît în volum. Într-adevăr, blogul m-ajută foarte mult să
promovez poezia, să le bat obrazul guvernanţilor actuali şi să vorbesc despre
scriitorii care-mi plac foarte mult. Dar această comunitate virtuală este
extrem de importantă, se formează ca o prietenie a textelor. Avantajul suprem e
rapiditatea cu care circulă o informaţie. Blogul meu mă îndeamnă să vizitez
blogurile altor scriitori şi, în forma asta, să fiu la curent cu activităţi şi
dezbateri. Nu de puţine ori, poemele pe care le-am postat mi-au adus
utilizatori cu comentarii pertinente, ca într-un cenaclu. Îmi doresc ca blogul
meu să fie, în primul rînd, un spaţiu de lectură şi nu neapărat unul de
dezbatere. Încurajez lectura şi nu comentariile, deşi tocmai o discuţie antrenantă
care trebuie încurajată în subsolul articolelor aduce utilizatori noi, iar faţă
de cei deja prieteni, dai dovadă de politeţe. Dezavantajul este că blogul poate
deveni modalitatea la îndemînă prin care o gaşcă de anonimi te înjură metodic.
Vreme în urmă, anonimatul a lăsat opere literare valoroase care au circulat ca
nişte euharistii lingvistice. Astăzi, din păcate, zona anonimă aduce pleiada de
frustraţi înarmaţi pînă-n dinţi cu
invective şi tumori violente.
Cît te-a ajutat blogul să-ţi vinzi antologia?
Suficient ca 90% din tirajul cărţii să se
epuizeze într-un an, ceea ce pentru un volum de versuri este nesperat de bine,
şi să-mi pun problema unui nou tiraj: pînă mereu. Oricum, ca autor, intenţia
mea este de a nu vinde nici o carte, ci de a-mi dărui cărţile. Cred că nimănui
inspiraţia nu îi vine pe bani.
Sînt un om discret, care crede în prietenie,
în poezie şi în Dumnezeu. Sînt îngăduitor, deşi sceptic, n-am talent alcoolic,
nici histrionic. Îmi place enorm pictura, sînt fan Debussy în aceeaşi măsură în
care ascult Michael Jackson. Nu trădez, nu uit, nu mă răzbun. Sînt generos cu
oamenii buni, dar zgîrcit şi aprig cu ceilalţi oameni. Îmi place să dorm, să
petrec ore în şir prin puburi şi cafenele. Din cîte îmi dau seama, nu mă
încadrez în nici o generaţie. Sînt un atipic şi o spun fără nici un fel de
pretenţie ineluctabilă. Vreau să trăiesc din orice nu mă compromite. Şi chiar
compromis, vreau să trăiesc.
Gabriel DALIŞ
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters