OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Marius Leonte s-a nascut in 1964, la Braila. A absolvit Institutul de Arta Bucuresti in 1997, iar anul acesta a primit Premiul Uniunii Artistilor Plastici pentru proiectul ARTUBORG. Acest proiect, gindit si condus de el insusi, a reunit opt artisti romani importanti in cadrul unei tabere de sculptura care si-a montat „corturile“ nicaieri in alta parte decit in curtea Fabricii de Bere Tuborg. Pe 22 iunie 2001, Marius Leonte ii povestea Aureliei Mocanu, in cadrul unei emisiuni difuzate la Radio Romania-Cultural, toata istoria ARTUBORG-ului.
Pe 22 iunie 2002, mai precis vinerea trecuta, l-am intilnit pe Marius Leonte pentru acest interviu. Nu tocmai intimplator in aceste zile si oricum in mare graba, el fiind mereu pe drumuri, deoarece proiectul in discutie se reediteaza anul acesta la Constanta. Marius Leonte, pe cit de exploziv si neconventional, pe atit de ordonat, punctual si profesionist, este de fapt artistul ideal pentru asemenea intimplari. El functioneaza impecabil doar neinregimentat, nesupravegheat, liber.


„Un sistem bolnav,cu care nu vreau sa am de-a face“

Tocmai ai primit un premiu al Uniunii Artistilor Plastici? Ce inseamna pentru tine acest premiu?

Inseamna foarte mult, in sensul ca nu ma asteptam. Nu sint un obisnuit al Uniunii. Doar trec pe acolo sa vad ce se mai anunta, dar nu particip la sedinte, nu fac parte din gasculitele aferente, care exista, dupa cum bine se stie, in toate uniunile. De fapt nimeni nu stie ce e cu adevarat Uniunea Artistilor Plastici, nimeni nu poate spune daca e intr-adevar un sindicat sau nu.

Totusi, te-ai inscris de bunavoie in aceasta Uniune.

Sint un om haotic si tocmai de aceea ma oblig sa-mi impun o disciplina impecabila, incerc sa ma organizez clipa de clipa. Asa ca m-am dus la Uniune sa ma inscriu, am batut pur si simplu la usa si am intrebat: „Care este statutul vostru, ce se va intimpla cu mine daca vin si ma alatur voua?“. Am fost privit cu repros si mi s-a spus ceva de genul: „Nu crezi ca esti cam obraznic? Abia ai terminat scoala si te trezesti sa ne intrebi ce se intimpla cu Uniunea“. Intrebarea mea nu fusese tendentioasa, am vrut doar sa aflu ce se intimpla cu mine daca intru in Uniune, ce cistig si ce pierd, ce obligatii si ce atributii am. Cei de acolo nu au fost insa in stare sa dea un raspuns la aceasta intrebare. Ei sint capabili doar sa faca alegeri.

E si firesc ca din cind in cind sa se refaca jocurile prin aceste alegeri.

Da, se intimpla aici ceea ce se intimpla in politica romaneasca, dar la scara mai mica. Din cauza asta, incet-incet, eu m-am retras din zona si mi-am vazut de treaba. Mi-am platit intr-adevar constiincios cotizatiile, atelierul, lumina.

Insa ai primit un atelier si asta inseamna mult. Sint atitia artisti tineri care si-ar dori un atelier…

E mai complicata povestea asta cu primitul atelierului. Am gasit un loc ca vai de el, o groapa plina cu rahat, am avut noroc ca am muncit si am putut cistiga niste bani ca sa-l amenajez cum trebuie. M-am dus la Uniune si am spus: „Am gasit o groapa. Mi-o dati mie?“. Mi s-a raspuns: „Daca ai bani sa ti-o faci, ia-o!“. Si asa am primit atelier. Dar faptul ca Uniunea nu poate pune la dispozitie ateliere nu e de condamnat, pentru ca nu exista asemenea spatii. Aici e o alta discutie. Sint oameni care au ateliere si nu functioneaza in ele. In primul rind, nu au bani sa-si plateasca chiriile si toate celelalte cheltuieli aferente. Prin urmare, le tin degeaba. In Franta e un sistem foarte bun in acest sens. Daca vrei atelier, te duci la primarie si spui ce ai de gind sa faci. Iti prezinti proiectul. Daca se constata ca vei cistiga atitia bani incit sa-ti poti plati chiria, lumina si celelalte, atelierul e al tau. Iar cind ti-ai terminat treaba, il eliberezi. Nu ramine pe viata al tau, cum se intimpla la noi. Nu se poate sa le dai ateliere unor indivizi numai pentru ca au terminat Facultatea de Arte Plastice, indiferent daca, de-a lungul anilor, lucreaza cu adevarat ceva in acele ateliere sau nu. Vreau sa spun cu asta ca la mijloc e un sistem bolnav, care nu ma intereseaza si cu care nu vreau sa am de-a face. Atita tot. Si mi se pare extrem de firesc ca acest mic sistem sa fie bolnav, din moment ce el locuieste intr-un mare sistem si mai bolnav. Ar fi imposibil ca sistemul acela mic sa functioneze bine in acest context. Asa cum eu, oricit de „german“ as fi in actiunile mele, nu am cum sa fiu astfel pina la capat, pentru ca ma intilnesc numai cu romani in drumul meu. Iar sistemul functioneaza romaneste.


Un personaj care se lasa asteptat: galeristul

In consecinta, care a fost alegerea ta?

M-am gindit ca n-am decit doua solutii: sa incerc sa ma lupt cu sistemul ca sa-l schimb, ceea ce mi se pare imposibil, sau sa ies frumos din el si sa construiesc altul, unul al meu. Asa ar trebui sa functioneze toti oamenii.

In momentul in care ai terminat facultatea ce ti-ai imaginat ca vei face ca sculptor, in Romania?

In acel moment nu stiam unde sa ma duc, nu aveam nici cea mai vaga idee despre ce voi face. Era in 1997. Sotia mea, doctorita, se imbraca, se ducea la serviciu, iar eu ramineam cu miinile in poala si ma intrebam: „Eu acum unde ma duc?“. Jur ca timp de trei luni m-am dus in continuare la scoala. Ma plimbam in jurul Facultatii, asteptam sa se termine cursurile, imi luam colegii mai mici si mergeam la circiuma pina seara. Si aveam senzatia ca in acest fel imi continuu drumul. Asta pina in ziua in care mi-am dat seama in sfirsit ca eu nu mai am ce cauta acolo, ca sint in plus. Aici era problema.

Crezi ca scoala poate da un soi de dependenta?

Nu scoala da aceasta dependenta, ci sistemul. Brusc nu aveam unde sa ma mai duc, nu aveam de ce.

Nu te gindeai cumva, ca si alti colegi ai tai, ca artistul trebuie sa stea linistit acasa si sa creeze?

Sa fim seriosi, si artistul baga in el, trebuie sa manince ceva. Ce inseamna sa fii artist? Sa fii destept, sa stii sa lucrezi cu capul, nu cu miinile. Si pentru asta trebuie sa te hranesti, sa functionezi, sa fii un om normal.

Vorbesti mereu despre sistem. Cum ar trebui sa arate un sistem normal, care sa functioneze in sprijinul artistului?

Un sistem bine pus la punct inseamna artist, galerie, public. Artistul isi face operele, bune sau mai putin bune, si nu are nevoie sa se gindeasca la sistem tocmai pentru ca exista acest galerist. Galeristul este acel om care se ocupa cu vinzarea a ceea ce produce artistul. El e, totodata, garantul lui in fata publicului, a individului care cumpara opere de arta. Niciodata nu te vei putea duce la Londra sa cumperi o lucrare direct de la artist, chiar daca-l cunosti. Daca noi doi am locui acum la Londra, tu nu ai putea cumpara o pictura sau o sculptura de la mine. Nu mi-as putea permite nici macar sa ti le fac cadou. Daca as face asta, as fi distrus. Galeristul m-ar abandona imediat. Sa dau un exemplu: vrei sa cumperi o gravura. O gravura se poate multiplica, desenezi pe o placuta de metal si poti face apoi zece sau o suta sau doar doua asemenea gravuri. In paranteza fiind spus, un artist valoros este acela care produce sistematic. Nu e suficient un singur desen, fie el si genial. Van Gogh e un mare pictor pentru tot ceea ce a facut, nu numai pentru Floarea soarelui. Ma intorc de unde am plecat. Iti fac o gravura. Sint un om productiv si serios. Desenul meu poate fi valoros si pentru ca am facut numai cinci bucati. Exista doar cinci in lumea intreaga, numerotate ca atare. Iar acesta e un lucru important. Numarul redus de exemplare ii creste evident pretul. In Romania nu poti fi niciodata sigur ca acele cinci gravuri nu sint sase sau zece. La Londra, insa, nu e posibil asa ceva, acolo nu cumperi gravura de la mine, ci de la galerist, un om care a investit si va cistiga bani din vinzarea operelor mele. Si daca cumva se aude ca eu am facut o greseala si am fentat sistemul, s-a terminat cu mine. Nu mai exist si nimeni nu ma mai baga in seama. Nu e ca aici, unde spui: „Lasa ca daca nu vind la Hanul cu Tei, vind la Piata Romana“.


„De la part de qui?“

Ai avut mai multe expozitii aici in Romania. Un galerist de asemenea factura ai gasit?

Aici nu exista asa ceva. Dar, dupa cum spuneam mai devreme, m-am hotarit sa-mi creez propriul sistem. M-am gindit sa ies din tara. Am inceput cu tarile mai serioase, ca Franta sau Germania. In galeriile in care am intrat, am apucat sa spun doar „Buna ziua, sint Marius Leonte. Sint un sculptor important la mine in tara. As vrea sa va arat mapa cu lucrarile mele“. Raspunsul era: „Imi pare rau, nu ne intereseaza“.

De ce crezi ca primeai acest raspuns?

Pentru ca acei galeristi nu au cum sa controleze activitatea artistului roman si de aceea nu au incredere in el. Daca as locui la Paris, ar sti ca acolo nu as avea curajul sa risc in vreun fel si sa gresesc. Ei nu au garantia ca peste doi ani voi mai exista ca artist, ca voi mai functiona. Intr-un cuvint, nu fac parte din sistemul lor. Daca un galerist de acolo se angajeaza sa se ocupe de mine, se complica in mod inevitabil. Iar daca afacerea ii merge, de ce s-ar complica tocmai cu mine? Atunci cind vrei sa activezi, de exemplu, la Paris, nu numai ca pictor, ci ca artist in general, trebuie sa fii pregatit sa raspunzi la intrebarea „De la part de qui?“. Daca nu ai raspuns la aceasta intrebare, esti pierdut. Daca Oroveanu sau un alt om important din Romania te recomanda in Germania, in Franta sau in alta parte, lucrurile decurg altfel.


Plecarea din sistem: „eu nu am sefi, am doar beneficiari“

Si dupa ce ti-ai incercat norocul in galeriile Europei Occidentale, ce ai facut?

Am hotarit ca trebuie sa cistig in primul rind bani, pentru ca avind independenta financiara, pot sa-mi construiesc singur sistemul si sa-mi fac expozitiile pe care le vreau. Am hotarit ca trebuie sa imi fiu propriul manager si propriul meu galerist. Eu creez produsul, eu il expun, eu il vind. Pot spune ca mi-am dus planul la indeplinire. Dincolo poti fi boem, poti crea fara a avea alte griji, pentru ca exista cineva care se ocupa de afacerile tale. Tu nu trebuie decit sa produci. Eu am ales sa joc si celelalte roluri, in afara celui de artist, iar consecinta este ca produc mai putin, probabil jumatate. Dar sint obligat sa optez pentru solutia asta, pentru ca altfel nu as putea face chiar nimic.

N-as vrea sa sarim peste experienta din Turcia.

In Turcia lucrurile sint putin altfel. Acolo nu exista sistem, exista doar un singur cuvint: bani. Ei au furat enorm din stilul american. Au furat tot. Pina si orasul Istanbul este un fel de New York. Are aproximativ 17.000.000 de locuitori cu tot cu cei din suburbii. Galeristul cu care am lucrat acolo si-a dat seama ca poate cistiga o multime de bani ocupindu-se de mine. El lua cam 60-70% din pretul de vinzare.

Te reprezinta ceea ce vindeai in galeria respectiva?

Ceea ce vindeam acolo nu avea legatura cu arta.

Consideri ca ai facut un compromis?

Nu, nu e vorba de compromis. Aici e o discutie lunga. Pentru Turcia faceam desene. Spuneam mai devreme ca arta se realizeaza cu capul in primul rind, nu cu miinile. Pot spune ca pentru ceea ce vindeam in Turcia foloseam doar miinile. Capul il foloseam numai pentru a-mi da seama cum trebuie sa fac mai bine acel obiect ca sa-l vind. Nu acelasi lucru se intimpla in cazul structurii pe care am facut-o pentru Tuborg anul trecut.

Inainte de a vorbi despre Tuborg, as vrea sa te intreb daca ti-ai pus problema sa faci lucrari pur experimentale. Este o optiune vehiculata adesea printre colegii tai de breasla.

Imi vorbesti acum in sabloane. Nu sint sabloanele tale, ci sint unele generale, despre artist si despre arta. Nu inteleg intrebarea pe care mi-ai pus-o. Sint doar un om care gindeste cite ceva si incearca sa exprime acel ceva. Atunci cind gindesc, experimentez oricum. Cam asa inteleg eu lucrurile. N-as vrea sa-i analizez acum pe colegii mei. Nu e treaba mea. Cum spuneam, eu am iesit din sistem. Orice sistem presupune o ierarhie si asta nu suport, pentru ca nu poti face nimic de capul tau, trebuie sa asculti de cineva care e deasupra ta, dupa care ii dai un sut in fund celui mai mic decit tine. Nu suport asta, probabil si pentru ca am fost terorizat cind eram mic, pentru ca ma certa taica-meu pentru tot felul de lucruri. Eu nu am sefi, am doar beneficiari. Imi place sa cred chestia asta.


O tabara de sculptura, nu un parc Leonte

Sa ne intoarcem la Tuborg.

Cu Tuborgul s-a intimplat ceva ce se intimpla in toata lumea civilizata. Am avut sansa sa ma intilnesc cu un om care avea putere de decizie. Simplu, la o bere. Eram cu un prieten foarte bun in care omul acela avea incredere oarba. Prietenul respectiv a fost girantul meu. Nu mi-a cerut nimeni nici CV, nici mapa de lucrari, nimic. Am discutat o ora si nu in cadrul unei intilniri de afaceri. Daca eu ma duceam la acest om la birou si ii spuneam: „Buna ziua, sint Marius Leonte, as vrea sa sculptez ceva aici, in curtea dumneavoastra“, nici nu ajungeam la el. Insa noi ne-am intilnit, cum spuneam, absolut intimplator. Prietenul meu m-a prezentat pe mine lui – „El e sculptor“ – si pe el mie – „El face bere, e seful berii pe-aici pe la noi“. Eu am zis: „Hai noroc!“, iar el mi-a spus ca ar vrea sa fac ceva la el in curte. Din acel moment, beculetele mele au inceput sa functioneze, i-am propus mai multe lucruri, iar el a fost incintat si mi-a zis: „Dupa Revelion, pe 3, te astept cu proiect si deviz“. Schema e foarte simpla: am intilnit un om care avea nevoie de mine, Isaac Sheps, mi-am dat seama ca pot sa-i „rezolv“ problema, am batut palma si am inceput treaba.

Ti-a facut vreo sugestie sau ti-a spus exact ce ar vrea sa-i construiesti acolo?

Mi-a propus la inceput sa-i fac un obiect promotional, fara nici o legatura cu arta, respectiv un spic de griu. L-am rugat sa fie putin atent si sa se gindeasca la faptul ca putem transforma aceasta actiune intr-un eveniment, in asa fel incit cistigul sa fie dublu: si estetic, si financiar. Problema nu era ca nu as fi putut sa-i fac un spic de griu, insa in doi ani s-ar fi plictisit de el, l-ar fi taiat si m-ar fi chemat sa-i fac altul. Pe de alta parte, as fi putut sa pun acolo opt lucrari de-ale mele, sa fac pur si simplu un parc Leonte. Dar nu mi s-ar fi parut in regula. Propunerea mea a fost urmatoarea: „Tu vinzi bere la Constanta, la Tirgu-Mures, la Bucuresti, la Iasi etc. Asa ca mai bine invit cite un artist din fiecare zona si fac o tabara de sculptura in curte. In felul acesta, sprijini si artistii si iti promovezi si produsele“. I-a placut aceasta idee. Si-a dat seama ca e vorba de o sansa importanta pentru mine si ca nu-mi permit s-o ratez. Poate ca atunci cind ma vedea lucrind in curte si-a zis de multe ori: „Am incurcat-o, uite ce balauri face si asta pe-aici, cine stie ce-o sa iasa“, dar nu mi-a spus niciodata nimic. A avut incredere oarba in mine si, atunci cind am batut palma, conditia mea esentiala a fost sa nu se bage in ceea ce fac. Intelegerea noastra a fost ca el sa se ocupe de bere si eu, de sculptura. Cea mai buna dovada a faptului ca lucrurile au iesit cum trebuie este faptul ca am primit Premiul Uniunii pentru un lucru facut in sistem privat 100%. Iar cealalta dovada este reeditarea acestei tabere la Constanta. Tabara nu ar avea valoare daca nu ar avea continuitate. De aceea ne-am propus ca in fiecare an sa facem acest ARTUBORG.

A fost o provocare pentru tine, cum se spune. Curtea Fabricii de Bere Tuborg era ceea ce se cheama un spatiu neconventional.

Vrei sa-ti spun ce cred eu despre asta? Parerea mea este ca nu exista spatii neconventionale, exista numai spatii. Si mai exista oameni care se ocupa cu rezolvarea lor. Un spatiu poate fi neconventional doar pentru un nespecialist, pentru omul simplu care merge la serviciu si se intoarce acasa. Tot ce iese din raza drumului lui zilnic devine spatiu neconventional. Cind, de fapt, nu conteaza daca trebuie sa creezi ceva pe gunoaie, pe gramezi de fier vechi sau la Laptarie. Peste tot in jurul meu e un spatiu pe care trebuie sa-l folosesc intr-un fel sau altul. Asta e menirea unui sculptor.