OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În primul rînd, eu nu creez o arhitectură pentru cineva pe care nu-l cunosc. În ce priveşte cele trei locuri despre care vorbeaţi, tot ceea ce-am făcut a fost  pentru o persoană anume, care mi-a cerut ceva. Deseori, în arhitectură, persoana se confundă cu un proiect scris, însă nu există dialog între proiectul scris şi arhitect. Eu creez întodeauna pentru cineva, în felul acesta se elimină unul dintre lucrurile foarte complexe în arhitectură, care este reprezentarea. Nu am nevoie să desenez ceea ce urmează să fac, eu povestesc. Desenez pentru mine, dar nu-mi arăt niciodată desenele, pentru că este ceva ireprezentabil.  De aceea, prefer să transform o arhitectură existentă. Nu-mi place termenul „reabilitare“, pentru că asta presupune să redai ceea ce o clădire te determină să redai, prefer termenul de „transformare“. De obicei, lucrurile stau aşa: dumneavoastră sînteţi utilizatorul, eu sînt constructorul, iar clădirea e acolo. Cu o uzină, nu-i la fel. O uzină nu vorbeşte, e ca un animal. Dacă ar trebui să construiesc un grajd, calul nu vorbeşte. Îl privesc şi atunci ştiu ce am de făcut. Deci, eu sînt acolo şi clădirea este acolo, iar eu dialoghez cu ea: ce păstrez, ce elimin, ce este economic, ce e frumos. O clădire deja construită are o reprezentare, dar nu-i nevoie să fac una noua. Nu-i nevoie să demolezi, poţi transforma. Cînd clădirea nu mai corespunde întru totul cu ceea ce vrei, îi dai noi forme, şi doar în momentul acela lucrezi asupra reprezentării. Noua reprezentare va fi complementară: lumina, acustica, culoarea, materia, temperatura. Dacă ne apucăm să vorbim de temperatură, intrăm într-o discuţie foarte complexă: pentru cine? Pentru oameni, pentru păsări, pentru cai? Apoi o să-mi spuneţi că vă trebuie un sistem de încălzire economic, prin urmare, clădirea va trebui să fie bine izolată. Încet-încet, forma o să vină de la sine. Ca să faci arhitectură, nu-i nevoie să faci tabula rasa, poţi să iei un obiect, un petit morceau, şi să-l transformi. Dacă ar trebui să construiesc clădiri noi, terenul ar deveni important, iar terenul impune constrîngeri: trebuie să iei în calcul dacă poţi sau nu săpa o fundaţie, dacă ai voie să faci zgomot, necesitatea de a demonta, în cazul în care terenul este provizoriu. S-ar ivi mereu ceva care m-ar împiedica să redau ceea ce am gîndit.

 

Mi-am dat seama destul de repede că şcoala de arhitectură m-a deformat şi m-am hotărît să nu fac această meserie, ci să fiu asistentul altora. Am fost asistentul unui regizor de teatru care avea nevoie să transforme  o scenă pentru a putea juca în locuri noninstituţionale, apoi al unor artişti care făceau opere experimentale şi  aveau nevoie de spaţii  de expoziţie, pentru că opera este un spaţiu public, care se transformă, cumva, precum arhitectura. Aşa am descoperit libertatea de expresie a demersului artistic, care este experimental, aceea de a reprezenta opera. Pentru un regizor de teatru, opera înseamnă să o rejoci. Toţi artiştii cu care am lucrat sînt artişti contextuali, nu lucrează decît dacă pot situa, deci contextul influenţează opera. Apoi, au fost oamenii care au început să se intereseze de ceea ce fac, printre care şi filozofi care reflectau asupra ecologiei, asupra implicării oamenilor. Michel Onfray m-a contactat pentru a construi clădirile Universităţii populare din Caen, o universitate atipică, unde oricine poate veni să urmeze cursuri de filozofie. Dacă mîine o să mă întîlnesc cu dumneavoastră, o să lucrăm împreună la ceva. Îmi plac lucrurile mici. De exemplu, pentru cineva am făcut o corecţie acustică. Nu există acte cu majusculă, ci o multitudine de acte pe care le faci împreună cu ceilalţi. Am lucrat cu un prieten poet. La el acasă era inundaţie, iar asta îl teroriza, nu putea face nimic. A fost amuzant, pentru că nu vedeam pe unde se scurge apa şi am încercat împreună să refacem parcursul acelei scurgeri de apă.

 

Da, e foarte amuzant, pentru că am cîştigat concursul deoarece proiectul meu era de două ori mai ieftin. Programul costa 8 milioane de euro şi, cum nu aveau aceşti bani, au decis că vor da doar jumătate, iar eu le-am spus că voi face totul cu jumătate din sumă. Cum am cîştigat pentru că ceream mai puţin, nu s-a pus niciodată problema formei, pentru că le era foarte teamă că, dacă vor pune problema asta, mă voi răzgîndi în privinţa sumei totale. Cu bani atît de puţini, oricum nu puteai vorbi decît de lucruri minimale. Am făcut un teatru foarte frumos, teatru de recuperare, un restaurant, o sală de expoziţie. Spaima lor era să nu cer o a doua tranşă de bani. Deci, jumătate din clădire era transformată, iar cealaltă, nu. Autorităţile erau însă ferm convinse că toţi artiştii vor lucra în partea brută, netransformată a clădirii, pentru că e mai poetică. Şi aveau dreptate.

 

Cred că trebuie să iubeşti locul pe care-l transformi, iar Nantes are ceva special, e locul unde se făceau biscuiţi, Les Petits Beurre. Cred că Nantes este singurul oraş din lume unde cartea de vizită se mănîncă. Nantezii poartă în ei, au în trupul lor ceva din acest loc. De altfel, cu toţii lucrau acolo şi dădeau tot felul de explicaţii, vorbeau despre un mod de ambalare cît mai ieftin. Aşa că, înainte de a mă apuca de lucru, am privit acest loc exact aşa cum era în ultima zi de producţie a biscuiţilor, de funcţionare a fabricii. Cînd am deschis şantierul, mai era scris numele şi l-am păstrat. Cred că trebuie să iubeşti un loc. Poţi să-l conteşti, poţi să te separi de el, dar trebuie să-l iubeşti.

 

Cred că nu există arhitectură centrală. Arhitectura nu este un act atît de complicat şi de tehnic pe cît se crede. Toată lumea bricolează, îşi transformă locuinţa. Oricine are o percepţie despre arhitectură. În fiecare zi venim în contact cu ea. Prin urmare, oricine are un punct de vedere despre arhitectură. În ce priveşte cultura, se presupune că spaţiile de cultură trebuie concepute într-un mod polivalent. O arhitectură adaptabilă tuturor, fără personalitate. Dar o construcţie fără personalitate nu este adaptabilă nimănui. Nu pot să construiesc decît pentru o persoană care-şi asumă responsabilitatea, pentru o persoană care va lăsa urme în acel loc.