OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Gelu NEGREA
Codul lui Alexandru
Editura Cartea Romaneasca,
Colectia „Proza“, Bucuresti, 2007, 464 p.

Multe i se pot imputa lui Gelu Negrea, autorul romanului Codul lui Alexandru, dar nu si ideea de a scrie – pentru un public mai larg – o carte cu epica detectivistica, altfel zis, o carte... „de consum“, intru delectarea cititorilor „pleziristi“ si ciuda obrazurilor subtiri, dedate exclusiv la literatura „inalta“. Nu, nu asta ar fi problema romanului in chestie! Chiar daca anticipez, prefer s-o spun fara ocolisuri: Codul lui Alexandru nu pacatuieste prin presupusa-i apartenenta la categoria literaturii „consumiste“, ci prin faptul ca e, pur si simplu, un roman („de consum“ sau nu...) neizbutit, neprofesionist.

Apropo de inadecvarea unui termen
inainte de a argumenta, simt nevoia de a deschide o paranteza, de a face citeva precizari sau, mai bine zis, de a formula unele nedumeriri in legatura cu acest termen destul de ambiguu – „literatura de consum“ –, pe care nu de putine ori il utilizam in mod impropriu. O prejudecata curenta exileaza in bloc, fara regrete si fara nuante, intr-o respingatoare gheena, toate cartile cu intriga politista, toate SF-urile, productiile fantasy (acestea din urma tolerate cel mult ca „literatura pentru copii“), cartile de aventuri. Nu pot intelege cu nici un chip de ce s-ar situa in afara literaturii fictiunile lui Jules Verne, proza politista a unui Chesterton sau a unui William Collins, fanteziile unui Peter Beagle sau ale unui Michael Ende, utopiile unor Wells, Asimov, Philip K. Dick. De ce n-ar fi literatura „serioasa“ Toate pinzele sus!, Orasele scufundate ale lui Aderca, Amindoi, Istoriile insolite ale lui Crohmalniceanu sau Teodosie cel Mic? De ce o serie de carti ratate (de nu chiar prost scrise) sint considerate totusi literatura numai pentru ca nu sint politiste, fantasy, SF sau de aventuri?

De ce genurile pe care le-am enumerat sint considerate „facile“, cind – sa fim sinceri! – stim cu totii ca nu-i chiar la indemina oricui sa imagineze o intriga politista ori SF si sa o dezvolte cu abilitate?! Poate pentru ca strugurii sint acri?... Vrem, nu vrem, se cuvine sa recunoastem: oricit de „postmoderni“ am fi in declaratii, nu ne vine usor sa ne debarasam de prejudecata ierarhizarii genurilor – asa incit, oricit de plata, o fictiune realista ne apare, din pacate, ca „superioara“ unei – sa zicem – fictiuni de anticipatie bine conduse; asta pentru ca prima face parte din mainstream, iar a doua, nu. (Sa nu pierdem insa din vedere un amanunt de bun-simt: nu tot ce tine de mainstream e literatura inalta.) Pe teren romanesc, chiar si inversunatii (cel putin la nivel declarativ…) democrati si „antielitisti“ care sint postmodernistii afirmati in anii ’80 abia reusesc sa disimuleze un fin dispret fata de „paraliteratura“; atunci cind unii dintre ei „recupereaza“ ceva din asa-numita „literatura de consum“ o fac, evident, strict la modul parodic (Nota Bene: in Numele trandafirului Umberto Eco nu parodiaza!)

Voci ale unor cronicari din generatia tinara proclama necesitatea unei „literaturi de consum“ autohtone, ca pas strategic pentru atragerea publicului (a unui public cit mai numeros) spre Literatura, in ideea ca in timp lectura naiva, plezirista evolueaza firesc spre un mod de lectura constienta (nu neaparat avizata) si ca, in principiu, gustul estetic este educabil. M-as ralia bucuros unui atare punct de vedere de nu m-ar incomoda chiar sintagma aceasta de „literatura de consum“ (pe care o foloseste, fara a sta prea mult pe ginduri, si Igor Mocanu intr-o succinta recomandare de pe coperta a patra a cartii lui Gelu Negrea). Termenul imi pare, repet, impropriu, inselator, creator de confuzii.

Banuiesc ca tinerii cronicari care uzeaza de el au in vedere texte „paraliterare“ de un anumit nivel – fictiuni politiste, SF, horror, thriller, fantasy etc. dotate cu o oarecare ingeniozitate, create de autori care au in mod cert constiinta mecanismelor literaturii –, nu, pur si simplu, productii de serie ca acelea pe care, in cartea lui Orwell, 1984, le confectioneaza masinile, destinindu-le „prolilor“… Ce inseamna literatura de consum? inseamna cumva deopotriva cartile Sandrei Brown si cartile lui Arthur Conan Doyle?!... Ceva imi spune ca, pronuntind sintagma „literatura de consum“, tinerii cronicari despre care vorbeam se gindesc de fapt la un anumit tip de literatura ce corespunde unei constante antropologice: nevoia de Poveste, de epos palpitant, de suspans, de evadare intr-o lume a fabulatiei fara frontiere, nevoie pe care cartile fantasy, SF s.a.m.d. o satisfac cu asupra de masura. Adaug ca, implinind aceasta nevoie fundamentala, comuna cititorului obisnuit si cititorului avizat, „povestile“ cu pricina (carora refuz cu incapatinare sa le aplic eticheta „de consum“) nu se dovedesc, daca sint bine scrise, „inferioare“ prozei psihologizante ori variatelor forme de proza experimentala.

Un roman ratat, atita tot
Codul lui Alexandru ar vrea sa fie, in linia fictiunilor conspirationiste ale unor Eco sau I.P. Culianu, un roman edificat strategic pe mai multe paliere de accesibilitate; are o intriga politista, complicata cu elemente de thriller (nivelul cel mai de jos), evolueaza spre speculatia SF (un etaj mai sus) si, in fine, la un palier superior, se dezvolta ca o fictiune a ideilor, ca un roman eseu. Asta, subliniez, doar in intentie! O asemenea constructie presupune abilitati pe care Gelu Negrea nu le are. in primul rind, intriga e destul de facila si actiunea, condusa destul de stingaci; iar imaginatia, mediocra. in al doilea rind, dimensiunea „intelectuala“ a romanului ne pune in fata unor crase platitudini, debitate cu aplomb, cu emfaza chiar, de naratori care ar trebui sa se arate surprinzator de inteligenti, de speculativi etc. etc., dar care nu reusesc sa fie decit surprinzator de stupizi. Discursul, plin de stridente, ii scapa de sub control autorului, care dovedeste ca nu stie sa scrie „curat“ o singura pagina, fara barbarisme, fara neologisme inadecvate in context, fara glumite searbede. Sa le luam pe rind!
Un prim narator, un ziarist care, intimplator, imprumuta numele autorului, asculta si consemneaza dezvaluirile „senzationale“ ale unei cunostinte mai vechi, profesorul Adam Adam (al doilea narator), somitate in domeniul istoriei.

Profesorul a disparut in mod inexplicabil cu ceva timp in urma, inaintea unui congres international unde ar fi trebuit sa prezinte o comunicare cu titlul Exista o mare lege care guverneaza istoria? si jurnalistul il gaseste intr-un sanatoriu ciudat, vegheat de o anume Eva. De buna seama, autorul se adreseaza unui cititor cu posibilitati modeste de intelegere, din moment ce simte nevoia sa explice o trimitere altminteri banala: „Cine o mai fi fiind si Eva? Oricum, suna bine: Adam... Eva... Lipsea doar gradina Edenului – sarpele biblic era constiincios la datorie, mi se incolacea insidios in minte, indemnindu-ma, cu ancestrala-i perfidie, sa ma precipit catre pomul cunoasterii, sa intreb, sa aflu“. Si ce aflam de la Adam Adam? Povestea unei rapiri pe aeroportul din Paris si a unei sechestrari intr-un buncar situat intr-un loc misterios – poate chiar Tibetul contelui Incapuciato, kitschosul personaj al lui Ion Tugui... –, buncar unde functioneaza Centrul pentru Monitorizare si Interventie. Profesorul e rapit de aceasta organizatie oculta pentru ca „savanta“-i conferinta despre „marea lege care guverneaza istoria“ ar putea periclita ordinea mondiala. Nici mai mult, nici mai putin! Neverosimil acest personaj!

Pentru ca, desi e un renumit profesor universitar, se exprima ca un autodidact naiv; pe autor nu pare sa-l incomodeze prea mult faptul ca, la un congres international, „istoricul“ Adam Adam (despre care nu stim daca e medievist, daca se ocupa de antichitate sau de istoria recenta...– probabil autorul are impresia ca un istoric se pricepe la toate) se prezinta cu o comunicare demna de un teozof de mina a paisprezecea. in loc de fapte, profesorul vine cu o teorie abracadabranta asupra istoriei (lasa ca filozofia istoriei e cu totul altceva decit disciplina istoriei, iar speculatia à la Pavel Corut, cu totul altceva decit speculatie filozofica...), teorie ce porneste de la ideea interventiei unei Forte oculte in desfasurarea fireasca a istoriei: „Parca istoria – pornita, cum spuneam, pe calea cea buna – se sperie de propria perspectiva si se opreste timorata in drum. Uneori, face pasi mari inapoi. Tot sau aproape tot ce se cistigase ori macar se prefigura ca posibil cistig se spulbera inexplicabil. Repet si accentuez: inexplicabil si nejustificat“. La Centrul pentru Monitorizare si Interventie, unde s-au reunit numai somitati ale lumii stiintifice (oameni unul si unul, de aceeasi calitate cu Adam Adam…), profesorul ia cunostinta de o la fel de abracadabranta teorie a lumilor suprapuse: Pamintul nu e creatia lui Dumnezeu, ci o copie de rangul al doilea creata cu scopuri experimentale de locuitorii adevaratei Terre...

O societate secreta angajata intr-o confruntare cu niste presupusi Experimentatori si scindata totodata in doua tabere ce-si disputa puterea, inscenari si crime savirsite in acest Centru care functioneaza de pe vremea lui Alexandru cel Mare, dezvaluirea asasinatului comis asupra lui Alexandru cel Mare, o poveste dintr-un cu totul alt film, despre templieri si despre comoara templierilor convertita in… conturi bancare, despre „intersectarea Romaniei cu staretia Sionului“, un dialog, chipurile ironic, cu Codul lui Da Vinci, toate acestea sint malaxate intr-o naratiune senzationalista second hand. Anumite fire se pierd pe drum sau se leaga defectuos cu firul principal – rapirea si racolarea lui Adam Adam – si de multe ori actiunea treneaza, inlocuita de un verbiaj aiuritor, de interminabile dialoguri pseudo-intelectuale.

Codul lui Alexandru nu e, pina la urma, nici pe gustul unui cititor naiv, plezirist – pe care potopul de discursuri „inteligente“ si epica modesta, linceda nu au cum sa nu-l plictiseasca –, nici pe gustul unui cititor educat/instruit, pe care facilele teorii ale chibritului si puzderia de referiri „culturale“ vulgarizatoare (banalitati scolaresti despre Francis Fukuyama si „sfirsitul istoriei“, despre proportia divina, sectiunea de aur, despre Fibonacci, despre Graal, templieri etc. etc.) nu au cum sa nu-l enerveze. Enervant e belferismul lui Adam Adam, enervanta e vorbirea lui bombastica, veleitaroida (in contextul in care, repet, intentia autorului nu pare sa fi fost aceea de a crea un personaj caraghios…): „O persoana incitanta doamna, de ce sa nu recunosc, cel putin fizicamente vorbind, era peste masura de bine organizata, scuza-mi frivolitatea de sorginte estudiantina. Intrase in vorba cu mine intr-o maniera degajata, sigura pe sine si cu o propensiune confesiva remarcabila“. Scrisul lui Dan Brown are totusi alta tinuta.