„Nu mai vreau să scriu cu note de subsol“

Interviu cu Matei CĂLINESCU

Autor: Ovidiu ŞIMONCA | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Destul de rar mi-a fost dat să citesc pledoarii mai convingătoare despre plăcerea cititului şi a recitirii decît cele susţinute de Matei Călinescu. Ca prelungire a lecturii şi relecturii, se dezvăluie timpul scrisului. Matei Călinescu spune în Amintiri în dialog: „Timpul scrisului e paralel cu timpul obişnuit, cu care nu vine niciodată în atingere. Timpul obişnuit nu poate fi decît pierdut. Timpul scrisului e timpul regăsit – e timpul care nu poate fi pierdut pentru simplul motiv că nu trece, sau trece altfel, inexprimabil ca momentele eterne din care e compus“. A citi, a reciti, a scrie – iată o triadă fundamentală pentru opera lui Matei Călinescu! Dacă acest triunghi ideatic ar fi survolat cu bucurie, cu intensitate, fără plicticoşenie şi fără scorţoşenie, atunci, cum spune în Tu: elegii şi invenţii, se produce o stare de graţie; fericirea „venea din nimic, totdeauna neaşteptată, încărcată de dorinţa veşniciei, a veşniciei celei mai profunde, dar era atît de vulnerabilă!“. În 2005, la începutul noii serii a revistei Observator cultural, am realizat un interviu cu Matei Călinescu, în casa lui din Bucureşti. Publicăm astăzi, în acest număr aniversar, fragmente din acel interviu, convinşi fiind că include o morală implicită: binele ia forma lecturii şi a scrisului, a scrie e o formă de cauterizare a neputinţelor şi de depăşire a anodinului. (Ovidiu ŞIMONCA)

Cînd aţi revenit prima oară în România, în 1994, aţi spus că „eram ireal, aşa mă simţeam, şi în acelaşi timp lumea în care mă mişcam era ireală. Nu mai recunoşteam figurile“. Acum, în 2005, ce vă şochează în România?

Acum mă simt bine aici. Urmăresc viaţa culturală din România, citesc reviste româneşti, capăt cărţi. Însă mă deranjează un anumit provincialism, această veche obsesie identitară a intelectualului român. Cred că trebuie să încetăm să ne căutăm specificul. Noi trebuie să fim pur şi simplu, să existăm. Problema noastră este să fim, fără această apăsare a definirii unei identităţi. Prea mult vorbim despre „dimensiunea românească a existenţei, a fiinţei“, despre „ontologia românească“, despre „logica românească“. Identitatea ideală românească este o ficţiune. Nimeni nu contestă sensul identitar al realităţii geografice, sociale, religioase ori confesionale. Dar dacă le punem pe toate la un loc, nu rezultă că trebuie să căutăm să exprimăm şi o dimensiune ontologică românească. A fi român e o fatalitate, nu un deziderat – spunea Lucian Blaga.

Aţi putea fi contrazis rău.

Bine, dacă vreţi dvs putem vorbi de o identitate românească, inclusiv gastronomică: a mititeilor, a ţuicii, a „iaurtului folcloric românesc“, cum spunea Eugen Ionescu în piesa Englezeşte fără profesor. Hai, leliţă, în deal la vie. Ajungem uşor la aspecte umoristice... Dar eu refuz să mă regăsesc în această identitate. Pe un plan mai înalt, cultural, eu cred că trebuie făcută logică, filozofie, ontologie, nu logică românească, filozofie românească, ontologie românească.

Toată această bătaie cu pumnul în piept, România, românaşii, vă scîrbeşte?

Mi se pare absurdă. Vorba lui Eugen Ionescu: să fim, mai întîi, să avem problemele unor oameni care sînt, nu a unor oameni care discută despre ceva nedefinit, specificul naţional, şi care se redefineşte mereu, mereu, mereu şi nu defineşte, de fapt, niciodată.

Acum de cine sînteţi mai apropiat în lumea românească?

De vechii mei prieteni. De Ion Vianu, cu care am fost coleg de liceu, la „Titu Maiorescu“. De marele poet Mircea Ivănescu. Alţi prieteni au murit, din păcate. Însă, din fericire, mă simt apropiat şi de colegi de facultate sau de scriitori mai tineri. Îmi face plăcere să mă întîlnesc cu oameni tineri. Am vorbit, de pildă, cu mare plăcere, anul trecut, la lansarea cărţii O lume dispărută, scrisă de Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir. Mi-a plăcut cartea şi mi-au plăcut oamenii.

Recent aţi mai spus ceva, că după pierderea fiului dvs, aţi renunţat la erudiţie. Ce înseamnă asta?

Nu mai vreau să scriu cu note de subsol, cu referinţe. Tocmai pentru că în perioada americană am scris în felul acesta, am ajuns să detest tipul acesta de scriitură. Acum m-am eliberat, pot să scriu mai liber. Dacă e nevoie, eu pot fi şi erudit, dar în sens borgesian. Din acest punct de vedere, erudiţia devine o formă a invenţiei. Borges inventează autori, medievali sau moderni, dă citate, dar acei autori n-au existat niciodată...

Am făcut un seminar într-o cafenea

Să vă mai aduc aminte de o afirmaţie pe care aţi făcut-o recent: „Eu mă simt aproape de tineri, chiar şi de fantasmele lor de glorie“.

Încurajez asta. E foarte important să porneşti în viaţă aşa. E bine să te simţi glorios, dar e la fel de bine să ai şi nişte îndoieli. De fapt, credinţa este în funcţie de îndoială. Marii credincioşi sînt cei care au mari îndoieli. Numai încrederea şi fantasmele pozitive nu ajută. Cu fiecare zi trebuie să se îndoieşti şi cu fiecare zi trebuie să te redescoperi, să te refaci, să-ţi reconstruieşti credinţa, inclusiv credinţa în tine însuţi.

Studenţii din România, de la Litere, cei pe care i-aţi avut acum un an, cum sînt? Glorioşi sau plini de îndoieli?

Am constatat că profesia s-a feminizat. Într-o societate patriarhală, profesiunea s-a feminizat. Probabil că şi-a pierdut din importanţă. Am avut o grupă numai de fete, fără nici un băiat, la master, la Teoria literaturii. Trei erau foarte bune. Nu ştiu ce vor face mai departe. Să vă spun o chestie nostimă. De curînd, am fost la un restaurant, aici, în cartier, în Dorobanţi. Am întîlnit o chelneriţă foarte drăguţă. Am întrebat-o: „sînteţi studentă?“ „Nu, mi-a răspuns, sînt absolventă, am terminat Psihologia“. Rezultatul este că preferă să fie chelneriţă, probabil pentru că are mai mulţi bani.

Aţi intuit-o bine, v-aţi dat seama imediat că sub hainele de chelneriţă se ascunde o fină intelectuală.

Imediat se vede chestia asta.

Dar cu studenţii aţi mai ieşit la o bere, cum vă era obiceiul în anii ’70?

Da, cum să nu. Am făcut şi un seminar la o cafenea, anul trecut, înaintea vacanţei de Paşte.

Şi în America vă permiteaţi accentele acestea de boemie?

Da, şi acolo. Întotdeauna am făcut asta. Îi chemam pe studenţii mei şi la mine acasă. Ne cunoşteam mai bine, se crea şi o altă relaţie. Aşa îi cunoşti mai bine pe studenţi, îi intuieşti mai bine. E important pentru studenţi să nu aibă în faţă un profesor uscat.

Cum priviţi raporturile dvs. cu moartea? Vă sperie, sînteţi senin?

Raporturile cu moartea nu mă sperie. Viaţa este un miracol. Cît sîntem în viaţă, cred că trebuie să mărturisim acest miracol al vieţii. De multe ori îl ignorăm. Pe coperta volumului Tu: elegii şi invenţii am pus aceste versuri: Zădărnicia miracolului vieţii este ea însăşi un miracol./ Ea ne dă cel mai profund motiv de a trăi. Asta înseamnă să simţi că trăieşti şi să te înfiori ca în faţa unui miracol. Ceea ce, de multe ori, neglijăm, pentru că sîntem luaţi cu unele şi cu altele.

Ce vă doriţi pentru următorii ani? Ce aţi vrea să se întîmple bun cu dvs?

Să mai scriu una, două, trei cărţi. Să mai citesc nişte lucruri frumoase din care să învăţ cîte ceva. Prin învăţat nu înţeleg ceva didactic, înţeleg mai degrabă percepţii, puncte de vedere, posibilităţi de a privi, de a descoperi anumite culori, nuanţe, sensuri care scapă, pe care vrei să le prinzi. Nu e vorba de un didacticism, ci de o concepţie a lecturii ca descoperire, ca aflare a unui mod de a gîndi, de a percepe, de a simţi, care poate fi stimulant.

M-am înstrăinat de Zacharias Lichter

Ce mai face Zacharias Lichter?

Mă simt complet înstrăinat de acest personaj, n-aş mai putea adăuga nimic. Am publicat anul trecut o ediţie definitivă. De fapt, n-am intervenit deloc în textul publicat în 1969. Eu concepusem această carte ca pe o galaxie de fragmente, o carte care să nu se termine niciodată, să fie întotdeauna posibil să adaugi lucruri noi fără să tulburi echilibrul cărţii.

Se putea vorbi în 1969 despre un profet în zdrenţe, un biet metafizician, care locuia într-un garaj părăsit şi citea dintr-o Biblie îngălbenită, dăruită de o vecină bătrînă şi bigotă?

Se putea. Atunci se putea, după aceea nu s-a mai putut. Între 1964 şi 1971 a fost o perioadă de miniliberalizare, regimul nu era deranjat de reverii mistice. Regimul nu dorea să fie atacat, asta era dorinţa lui în acei ani. Partidul Comunist îi lăsa pe artişti în pace, cîtă vreme nu atacau regimul... Acum vreau să scriu o altă carte din cioburi, cioburi de memorie, tot o carte deschisă, dar fără să aibă un personaj central ca Lichter.

Aţi avut traduceri la Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter?

Au fost cîteva traduceri, una a fost în Polonia, în 1970, alta în limba maghiară. Au apărut fragmente, în franceză, în revista Cahiers d’Est, în 1976.

Americanilor aţi încercat să le-o oferiţi spre publicare?

Nu, nu, că m-am înstrăinat de carte. Cu trecerea anilor, te detaşezi.

Se împart recompense şi pierderi la „Loteria din Babilon“

Acum doi ani, aţi publicat o carte ciudată, necesară, dureroasă şi incredibil de autentică, Portretul lui M.

Am scris-o în patruzeci de zile, după moartea fiului meu, în acele patruzeci de zile simbolice de după moartea oricui. În cea de-a patruzecea zi m-am simţit împăcat cu durerea mea, înseninat în tristeţe. E o carte de doliu, de reflecţie asupra morţii cuiva apropiat, foarte fragil, handicapat, dar iubit. E o evocare a 25 de ani de viaţă cu acest copil, cu acest adolescent, cu acest tînăr, care a avut o soartă dramatică.

Autism, epilepsie.

E problema bolii, care apare în viaţa fiecăruia dintre noi. Meditaţia asupra bolii este una foarte importantă. E, în acelaşi timp, o meditaţie asupra aşa-zisei normalităţi. Noi sîntem un amestec de boală şi de sănătate. Sîntem bolnavi multiplu şi normali multiplu. Fiecare dintre conceptele de boală sînt statistice şi deci ficţionale. Portretul lui M n-am vrut să-l public, dar apoi mi-am dat seama că paginile mele ar putea să fie de ajutor unor părinţi cu probleme similare sau unor oameni care au pierdut pe cineva drag. Am primit multe mesaje pe Internet de la cititori. E o carte care m-a ajutat pe mine, dar s-a dovedit că poate ajuta şi pe alţii. Orice carte care îşi merită numele este un mod de înţelegere. Dacă nu te ajută să înţelegi un anumit lucru, ea nu e bună, nu-şi are rostul său. O carte nu e nici informaţie, nici desfătare pură, te ajută să înţelegi o realitate, poate stranie. Lectura are totdeauna un aspect cognitiv.

Şi cartea de poezie Tu: elegii şi invenţii cum şi de ce aţi scris-o?

Am scris-o într-un an. Am vrut s-o public într-un tiraj limitat. Sînt invenţii, în sensul invenţiilor lui Bach. Am un disc pe care îl ascult mereu, cu Invenţiile lui Bach.

Aţi spus într-un interviu că trăim într-o „loterie babiloniană“.

Este loteria babiloniană închipuită de Borges. Parabola lui Borges este că există o societate secretă care organizează o loterie şi fiecare individ din societate primeşte un loz. Şi pe acel loz este înscrisă o recompensă sau o pierdere: individul poate să-şi piardă o mînă, poate să-şi piardă viaţa. „Loteria din Babilon“ este viaţa noastră. Noi trăim într-o loterie. Poţi să ai noroc sau să pierzi. Nu ştim dacă există o societate secretă, cum sugerează Borges, poate e Dumnezeu, poate nu e nimic, dar efectul e acelaşi: se împart recompense şi pierderi. Pînă la urmă, toţi pierd totul.

Fragment din interviul acordat revistei Observator cultural, nr. 2 (259), 10 martie 2005