Crezi în prieteniile literare?
Am crezut multă vreme şi o perioadă
ele chiar au fost posibile, în perioada de început, însă
odată ce lucrurile evoluează pe calea literaturii, prieteniile
pure devin cvasiimposibile. Rămân prieteniile de imagine, de
interes, de grup sau, în cazurile mai rare, prieteniile dintre
oameni, dar nu cele dintre scriitori.
Să-nţeleg că prietenii tăi actuali
nu au tangenţă cu scrisul?
Prietenii mei actuali nu prea există.
Nu în totalitate, evident, mai sînt rămăşiţe ale lor,
dar e cert că, de cînd sînt scriitor, sînt tot mai
singur. Relaţiile nu au încetat, dar prietenia aceea furibundă
de la început s-a estompat. Atunci aveam un crez comun, acum
avem doar stilul nostru personalizat. Şi nu e nimeni de vină pentru
asta, sau sînt doar eu.
Cînd este adusă în
discuţie generaţia 2000 se omite, de regulă, un aspect. Promoţie
sau generaţie, ia-o oricum, e atît de fragmentată şi de
supusă la modul propriu, încît pare plimbată cu
căruciorul de mall prin literatură. Ţin minte la un moment dat că
şi formula Ţupa-Perţa-Dună de la Cuvântul era privită ca o
formă de vizibilitate a unei generaţii altfel obiect de marketing
(bună pentru rebranduiri editoriale şi botezuri critice). Cum îţi
explici această dependenţă permanentă şi invazia de bisericuţe?
Ce m-a scîrbit de la început
la această „generaţie“ sînt tocmai aceste bisericuţe de
care nu va scăpa niciodată. Ne place să ne plasăm în
„marele“ context al şaizeciştilor, optzeciştilor,
nouăzeciştilor, însă, dacă ei se defineau mai înainte
de toate ca grup şi după ei au rămas individualităţi, noi
ne definim, de fapt, mai înainte de toate ca individualităţi
şi m-aş bucura să rămînă ceva din noi într-un grup,
dar nu cred că este posibil. Sîntem prea diferiţi.
Ai delimitat clar acum ceva vreme
etapele, spunînd atunci că fracturismul este un precursor al
douămiismului. De ce ar fi (numai) aşa?
În primul rînd, deoarece
fracturismul a fost un curent compact, unitar, coerent, care a avut
loc, istoric cel puţin, înaintea apariţiei nu a termenului,
ci chiar a ideii de douămiism. A îngloba fracturismul în
douămiism cred că, de fapt, aduce un deserviciu fracturismului, îl
diluează, şi de fapt fără sens. Apoi, nucleul tare al
fracturismului, Ianuş, Crudu (dintre poeţi), Chiva, Baetica,
Bradea, Schiop etc., în, cel mai bun caz, au dat un val de
epigoni tematici (dintre care unii de aceeaşi valoare sau chiar mai
buni în poezie, Sociu, Vlădăreanu, Khasis etc.), care însă
nu pot fi confundaţi cu douămiismul în ansamblul lui, ci, în
cel mai bun caz, constituie o direcţie a douămiismului, una dintre
cele multe, la care nu mă voi mai referi, ele fiind identificate
deja de critici.
În al treilea rînd,
literatura fracturismului avea o cu totul altă miză decît
aceea a douămiismului, pentru fracturişti scrisul era în
primul rînd frondă socială, nu actul estetic era dominant, ci
reacţia socială, pe cînd la douămiişti, la cei mai mulţi
dintre ei, esteticul a început să primeze, calofilia suplinind
de multe ori implicarea socială.
Ar mai fi, evident, multe lucuri de
spus, însă foarte pe scurt, prefer să mă raportez la
fracturism ca la un curent aparte faţă de douămiism, chiar şi
numai prin aceea că a avut un program nepreluat de douămiism,
căruia, de fapt, îi lipseşte programul, în ciuda unor
încercări teoretice extrem de personalizate ale unor Komartin,
Ţupa, Urmanov, Manasia şi chiar subsemnatul. În consecinţă,
fracturismul este precursorul douămiismului în primul rînd
din punct de vedere istoric şi de abia în al doilea rînd
din punct de vedere al viziunii.
5 cărţi – 4 edituri. O spui chiar
tu, trei cărţi, practic poezia, cam underground. Ce n-a mers în
relaţia cu editorii? În ce tiraj ai scos cărţile? Ce
drepturi de autor ai avut? Ai semnat contracte pe cărţile de
poezie?
E greu cu poezia, tirajele astea pe
care chiar şi eu le numesc underground sînt de fapt cele
normale. Zorovavel a fost scos de Editura Grinta, din Cluj, la
recomandarea lui Vasile Gogea şi a lui Ion Mureşan. 400 de
exemplare pe care le-am primit în braţe şi le-am împărţit
personal pe la prieteni, colegi, amici, doctori, barmani şi
barmaniţe etc., în funcţie de nevoi.
Următoarele, Santinela de lut şi
Cîntec pentru Maria au apărut la Vinea. Ştiu că Nicolae
Tzone tinde să fie un personaj controversat, însă faţă de
mine a fost mereu corect. Mi-a dat câte 30 de exemplare, iar
cărţile se găseau la tîrguri mereu. Asta a fost înţelegerea,
asta am primit. Nu am nici un habar de tiraje, dar nici nu cred că
contează. Nu am semnat contracte, însă a rămas între
noi o promisiune fermă că voi semna cînd mi se va cere,
promisiune pe care o voi onora.
Bătrînul, scos la Charmides, a
avut aceeaşi soartă, eu fiind propriul lor agent, însă pot
să spun că şi aşa cred că volumele au ajuns unde trebuia, la
peste un an de la publicare încă mai am semnale. Nu am alte
pretenţii, pentru că ştiu că cine e cu adevărat interesat de
cărţile mele poate ajunge la ele. Degeaba ar inunda ele librăriile,
dacă tot 50 sînt cei pe care îi interesează cu adevărat
(mi-e frică să nu fi exagerat numărul). Cu romanul e altceva.
Întîmplările la marginea lumii a apărut la Cartea
Românească, într-un tiraj de 1000 de exemplare. Tot
tirajul nu cred că l-am vîndut, dar 400 de exemplare bag mîna
în foc că s-au dat, 100 de indivizi care au cumpărat cartea
îi ştiu doar eu. Oricum, e complicat şi cu proza. Primul
roman, cel de la Cartea Românească a fost un succes de
imagine, pe lîngă două raderi am avut 15 cronici pozitive
semnate de cronicarii cei mai în vogă. Dar pe nimeni nu mai
interesează asta acum, ci cît poate să vîndă o carte
şi din ce grup de influenţă faci parte.
Lucrezi acum într-o editură,
Tracus Arte, www.edituratracusarte.ro. Cum se văd din cealaltă
parte pretenţiile şi aşteptările unui autor?
Autorii au, cum e şi normal, aşteptări
mari. Lucrul într-o editură mică m-a mai dezmeticit şi pe
mine cum e cu difuzarea, vînzarea, investiţia (atît
financiară, cît şi intelectuală), şi lucrurile, mai ales în
acest context de criză, sînt din ce în ce mai dificile.
Fiind o editură mică, ce nu îşi permite să publice sute de
titluri pe an, preferăm să ne selectăm cu mare grijă au-torii.
Refuzăm pe multă lume, e drept, însă autorii pe care mizăm
şi cărora le dăm ok-ul devin mai mult decît nişte nume pe
nişte coperte, ei sînt chiar identitatea editurii noastre, aşa
că ne îngrijim să îi lansăm, să scoatem cărţile în
condiţii grafice dintre cele mai bune, să ne respectăm obligaţiile
contractuale, ba chiar să plusăm unde e cazul. Pe partea grafică
lucrăm cu Tudor Jebelanu şi Mircea Dumitrescu. Avem pînă
acum cîteva colecţii care au beneficiat de o receptare publică
şi mediatică foarte bună; „Neo“, colecţia de poezie
coordonată de Alexandru Muşina, este una dintre ele. Am avut
surpriza ca autori de primă mînă să prefere să lucreze cu o
editură mai mică, pentru că au parte de o comunicare directă, pot
controla procesul editorial, de la felul în care să apară
volumul pînă la cele mai mici detalii legate de difuzare şi
PR.
Bun, plecînd de la pretenţiile
autorului şi oferta redactorului-şef al unei edituri care publică
cam 40% poezie, şi ca un co-organizator al Tîrgului naţional
al Cărţii de Poezie, cam cum se vede piaţa? Se scrie prea mult, se
publică excesiv, se cumpără mai deloc?
Se scrie foarte mult şi, dacă e să
îmi permiţi o părere personală, se şi publică foarte mult.
Vorbim de tone de maculatură care invadează tîrgurile,
librăriile, în care nu doar cititorilor le este greu să se
orienteze, ci chiar şi librarilor şi bibliotecarilor. Din păcate,
foarte multe edituri, mai mari sau mai mici, sînt lipsite de
redactori de carte specializaţi, şi de multe ori chiar de
discernămînt. E păcat că zeci de cărţi de poezie care ar
avea latentă dispoziţia de a fi bune sau foarte bune sfîrşesc
prin a fi mediocre, pentru că autorii lor se grăbesc să le publice
fără să revină asupra lor, fără să le lucreze suficient şi
pentru că nu au dat peste un redactor de carte care să îi
îndrume în sensul acesta. Nu vorbesc aici despre
grafomani, ci chiar despre autori. Date fiind aceste valuri de volume
de poezie care se revarsă an de an în capetele ipoteticilor
lectori, vînzările nu au cum să fie impresionante. Şi apoi,
de ce să nu fim sinceri, poezia de calitate nu a fost niciodată o
marfă, chiar dacă de multe ori e pusă la vînzare, ci mai
degrabă un artefact de preţ, cu un public restrîns. TNCP însă
a fost un succes, aş putea spune, adică s-a vîndut mai multă
poezie decît mă aşteptam eu iniţial să se vîndă.
Editorii prezenţi au fost la fel de uimiţi ca şi mine. Mircea
Petean, de la Limes, m-a întrebat de două ori înainte de
tîrg dacă să îmi trimită cărţile sau nu, recunoscînd
că din vînzarea de poezie el nu a cîştigat niciodată
nimic, ba chiar a pierdut. Ei, bine, de data aceasta nu a plecat cu
mîna goală, nimeni nu a plecat cu mîna goală, dar nici
nu se poate trăi din asta.
Ai tăi ţi-au citit cărţile?
Da, mama e cea mai avidă cititoare,
îmi explorează volumele cum alţii îşi explorează
memoria, tata le citeşte cu plăcere intelectuală, rece şi cu umor
adică, iar fratele meu e singurul fericit, doar le admiră copertele
în bibliotecă şi îi e suficient.
De ce fratele e singurul fericit?
Pentru că se mulţumeşte cu mîndria
pe care i-o poate conferi numele fratelui său pe cîteva
coperte de carte, fără să fie atins de mucegaiul cuvintelor. Mama
e de obicei melancolică după lectura cărţilor mele, iar tata e,
cel mai adesea, cinic. Şi oricum, de cînd e literatura,
cărţile nu au fost scrise pentru a provoca, a aduce, a stîrni
în om fericirea, ci dubitaţia, contemplaţia, furia, durerea,
compasiunea etc.
Stimulatoare pentru scris
(cafea/ţigări/ chestii prăfuite…)?
Vin roşu, sec sau demisec, ţigări,
dacă nu ajung pecuniile, merge şi cu bere.
Foloseşti reportofonul ca să scrii?
Mi s-a întîmplat să îl
folosesc în facultate. Mă plimbam prin parc şi dictam poeme
sau înregistram idei pe care nu voiam să le pierd. Asta a
durat cîteva luni, de atunci nu l-am mai folosit.
Scrii de mînă sau direct la
computer?
Poemele doar de mînă, proza doar
pe calculator.
Personajul preferat din literatura
română contemporană?
Armeanul Zadic şi Geograful Ioan din
Manualul întîmplărilor.
Publici după un plan sau e mai mult o
chestie de hazard?
E o chestie de hazard absolut. Cînd
scriu şi termin ceva, public, cînd nu, nu. Între
Zorovavel şi Santinela de lut, nu am scris patru ani. După
Santinela, la un an aveam gata Întîmplările şi Cîntec
pentru Maria. Peste încă doi ani, am publicat două plachetuţe
de versuri extrem de diferite ca respiraţie şi viziune, Bătrînul
şi Bocete şi Jelanii. Acum, la un an după apariţia lor, mai
am gata un roman jumătate şi o monografie Ţeposu (terminată
de fapt de vreo 3 ani) şi lucrez la doctorat. Scrisul este legat
foarte mult de starea de spirit şi de ce faci în viaţa de zi
cu zi. Cînd o să se aşeze, dacă aş avea posibilitatea,
le-aş publica pe toate odată, nu mă interesează prejudecata
asta cu mai multe cărţi într-un an pentru că nu ştiu cîţi
ani după acestea nu voi mai scrie şi, oricum, sînt lucruri
foarte diferite (de la gen pînă la stil, abordare şi
tematică), deci nu mi-e frică nici de grafomanie, nici de
manierism, atîta vreme cît sînt proaspăt şi
diferit în fiecare volum publicat. Şi apoi mai e ceva, trăiesc
mereu cu impresia că nu voi trăi foarte mult şi trebuie să fac
cît mai mult acum, azi.
Înţeleg că eşti pasionat de
gastronomie. Care e specialitatea bucătarului?
Ar fi cîteva la care nu prea dau
greş: pui cu portocale, muşchi de vită cu smochine (merge foarte
bine şi cu prune uscate) sau file de crap (cod) cu măsline
verzi. Toate cu sosuri. La pui merge sos de smîntînă
cu rozmarin verde (sau sos de ciocolată cu iaurt), la vită sos de
roşii tocate cu vişine (sau sos de roşii tocate cu mentă
proaspătă şi cu puţin usturoi), iar la crap un sos de smîntînă
cu lămîie şi busuioc (sau sos de gălbenuş de ou cu puţin
usturoi şi ulei de măsline). Multe dintre ele sînt reţete
personale.
Ca şi alţi douămiişti, ai devenit
tată. Cum crezi că se va vedea literatura voastră (ca să fiu
explicit, literatura apărută între 1998 şi 2010) peste
20 de ani, cînd Maria, de exemplu, ar putea să facă un
masterat sau să vă studieze la un curs opţional la Facultatea de
Litere?
Eu nu ştiu ce va fi mîine,
darămite cum se va vedea literatura scrisă de mine (la alţii nu
îmi permit să mă refer), ştiu cum mi-aş dori să se vadă:
o apă limpede, în care un peşte mic-mic cît unghia de
la picior se joacă cu razele de soare. Oricum, Maria, la doi ani,
răsfoieşte deja cu mare interes Bătrînul, probabil şi
deoarece obişnuiesc să îi cînt foarte des cîntecele
inventate, asemănătoare celor din Bătrînul. Nici asta nu a
rămas fără urmări, deja cu Maria am de multe ori dialoguri în
rimă.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters