Nu-mi propun nimic din „să nu“ într-un interviu (şi nici „să
da“ nu-mi propun dinainte, de obicei), depinde doar de cel/cea cu care comunic
şi de întrebările lui/ei/lor. Am citit interviuri foarte faine şi foarte
plictisitoare cu acelaşi om.
Mai ai emoţii? Ce te faci cu emoţiile celui din faţa ta?
Despre ce poţi să mă întrebi? În principiu, despre
literatură, Tiuk!, Basarabia, traduceri, sport, viaţă… Nici pentru examene nu
mă pregăteam înainte, pentru că aveam pentru asta jumătate de an, un an sau
chiar mai mult, chiar e o prostie să îngraşi porcul în ajun de Crăciun… Emoţii?
Numai pozitive. Emoţiile celui din faţa mea nu-s ale mele şi nu am treabă cu
ele:).
Cel mai scurt interviu „ochit“? Interviul de care eşti cel
mai mulţumit.
Am făcut foarte multe interviuri, cu foarte multă lume, de
la fotograful care se bagă sub tomberoanele cu urşi, ieşind cînd vrea să iasă
animalul şi speriindu-l el pe urs cu blitzul, nu invers, la campionul mondial
la gastronomie, de la super starurile rock de la Tiamat, Lacrimosa, Within
Temptation la Mariana Tîrcă, de la Gh. Crăciun, Dan Perjovschi, Liviu Antonesei
la Roman (Zdob şi Zdub), Mihnea, Răzvan, Nick (Luna Amară), Andy Ghost şi Teo
Peter jr. (Altar) sau Oigan (Kumm), Junkyard (Şuie Paparude), Bobi (Fără
Zahăr), Harry Tavitian, Felicia Filip, Hanno Höfer (Nightlosers), de la Sergiu
Nicolaescu la Radu Muntean, de la N. Manolescu la Ş. Baştovoi, D. Crudu, N.
Esinencu… Am făcut o carte de interviuri cu supravieţuitorii Holocaustului,
editată de Polirom, şi mai am – la sertar, no – încă două manuscrise de interviuri:
cu tinerii dintre milenii (scriitori, muzicieni, oameni de radio, sportivi…),
gata de multă vreme, şi volumul de interviuri cu poeţii optzecişti… Îmi plac
foarte tare interviurile şi-s mulţumit de multe, dar asta a depins în primul
rînd de cel/cea cu răspunsurile.
Dar cel mai nemulţumit?
Sînt nemulţumit de interviurile care, de fapt, n-au mai avut
loc. Deşi vorbeşti dinainte cu unii despre interviu, îi întrebi dacă sînt de
acord, îţi spun că-s onoraţi, îi mai întrebi o dată dacă n-o să faci degeaba
întrebările, te asigură că îţi răspund imediat după ce le primesc... şi gata,
nu-ţi mai răspund niciodată, amînîndu-te la nesfîrşit. Mă enervează ăştia
Interviul pentru care te-ai pregătit cel mai mult.
Nu mai ţin minte, s-a întîmplat să fac şi interviuri cu
oameni despre care ştiam destul de puţin.
Interviul pe care nu ţi-ai fi dorit să-l fi luat.
Nu există aşa ceva, nu există om cu care să nu poţi sta de
vorbă şi care să nu „ascundă“ o poveste… Au fost foarte dureroase interviurile
cu supravieţuitorii Holocaustului, dintre care mulţi plîngeau în timpul
interviurilor, aveau crize, retrăiau momente tragice din viaţa lor – omorîrea
părinţilor sau a copiilor lor, care nu mai erau buni de muncă din cauza
vîrstei, „careurile“ în care naziştii îi puneau să întindă mîna, le tăiau
degetele cu baioneta şi-i puneau să şi le strîngă cu cealaltă mînă şi din
astea, eu nu sînt un ziarist ca să-mi fac treaba şi gata – pa, la revedere –,
pentru mine un interviu nu e timp pierdut, ci trăit, pentru că poveştile
celuilalt devin cumva şi ale mele, trăirile celuilalt mă privesc şi pe mine...
Dar nu regret că am realizat acel proiect, pe care recunosc că nu l-aş mai
accepta, pentru că ce ascultam ziua seara copiam, apoi tot eu redactam, iar
noaptea visam. În acea perioadă am avut dureri de cap teribile, care nu m-au
mai vizitat niciodată... Apropo de trăirile din interviuri, am făcut un
interviu cu un fost legionar care se lăuda cum a cucerit Chişinăul şi Odessa;
păi cînd povestea chestiile alea îmi venea să-i trag una, pentru că omul era un
personaj din tabăra adversă, care a luptat împotriva bunicilor mei, o luptă în
care au murit vakulovskieni, era un personaj din filmele ruseşti cu nemţi,
acţiunea avînd loc în cel de-al Doilea Război Mondial... Dar poţi realiza un
dialog civilizat cu oricine..., în principiu...
Dar cel după care tînjeşti?
E un „interviu“ cam imposibil acum, cu tata.
Cel mai greu interviu.
Am făcut un „interviu“ cu Cristian Popescu… care nu mai era
printre noi. N-a fost greu, toate răspunsurile la întrebările mele sînt în
textele lui...
Dar cel mai uşor?
Cele mai uşoare (şi plăcute, cred) interviuri sînt cele
despre un eveniment sau cu oameni pe care-i cunoşti foarte bine. Cu Răzvan
Exarhu am făcut un interviu în legătură cu expoziţia despre kitsch-ul din casele
noastre, realizată de el, cu Mitoş de la Planeta Moldova – despre cartea pe
care abia o lansase, cu Mihnea de la Luna Amară – despre cenzură, despre
ultimul lor album, despre orice, pe mess, cu Nicoleta Esinencu – despre piesa
pe care se băteau teatrele de pe toate continentele. A, a făcut revista web
EgoPhobia un număr special cu mine şi cu frate-meu şi ne-au rugat să facem cîte
un interviu unul cu altul, adică eu l-am întrebat pe el, el m-a întrebat pe
mine, n-a trebuit să mă gîndesc ce să-l întreb.
Cel mai solicitant fizic?
Cred că unul dintre interviurile cu Dan Perjovschi a fost
cel mai solicitant din punct de vedere fizic:), pentru că a trebuit să mă duc
pentru el la Sibiu (de la Braşov), unde taman atunci se termina o expoziţie
de-a lui, la Brukenthal, expo pe care a trebuit s-o ştergem – la propriu – cu
dosul palmei, că era desenată cu creionul pe pereţii unor săli din muzeu şi
abia după aceea am făcut interviul, la reportofon, în ceainăria de pe lîngă
Piaţa Mare, dar tot în acea zonă am făcut şi interviurile cu rockerii care
veniseră la Festivalul Artmania. Apoi a trebuit să le culeg, iar cele cu Johan
Edlund, Anders Iwers, Tilo Wolff, Anne Nurmi, Robert Westerholt sau Jeroen van
Veen au trebuit traduse, îţi dai seama.
Dar cel mai lung?
S-ar putea ca interviul cu Nicolae Manolescu să fie printre
cele mai lungi, poate că şi cel cu Gheorghe Crăciun îl concurează, cu Muşina am
făcut de două ori interviul, la reportofon, în două zile diferite, ţin minte că
a venit a doua zi după ce făcusem interviul, era foarte stresat şi l-a rugat pe
frate-meu să ne lase singuri ca să mai facem o dată interviul… Interviul cu
Sainkho e foarte lung, dar şi foarte fain. Cele mai lungi interviuri n-au fost
înregistrate şi cred că s-au întîmplat în perioada chişinăueană, cînd venea
Baştovoi de la Timişoara şi stăteam tot weekendul împreună cu el şi cu
frate-meu şi discutam non-stop, în special despre literatură, dar nu numai.
Acum n-ar mai fi posibile acele „interviuri“...
Preferi interviul scris sau înregistrat?
În scris (şi cu diacritice!), pentru că nu mai trebuie să-l
culeg – nu mi-a mai rămas timp pentru aşa ceva.
Cum te-ai apucat de interviuri şi ce modele ai? Nu neapărat
din presa scrisă, ci şi din televiziune sau radio, unde talk-show-ul în sine e
o formă de interviu.
Nu mai ţin minte care a fost primul interviu publicat, dar
ştiu sigur că primul interviu nescris a fost jucat cu tata, adică el se juca cu
noi, învăţîndu-ne ce e o poezie, poveste, proză, ce e un interviu. Ne jucam în
copilărie făcînd poezii împreună, el un rînd, eu un rînd sau el începea o
povestioară şi eu o continuam şi tot aşa, asta în copilărie, am pe retină
imagini din veranda scăldată de lumină, cu tata în picioare, sprijinindu-se de
pervaz, iar eu, tolănit pe divan, jucîndu-ne cu cuvintele, expresiile, frazele,
textele… El e unicul meu model în viaţă (de la care am învăţat şi „aşa da“, şi
„aşa nu“), deşi în copilărie am cîştigat un mare concurs cu tema Steaua mea
călăuzitoare scriind despre bunicul (care era prof de geografie, nu de
literatură).
Ai face o emisiune de radio sau TV?
Am făcut, mai demult – mînat de inspiraţie –, o rubrică
radio foarte, foarte mişto, pe care încă n-am auzit-o, dar care poate fi şi
publicată, dacă mă enervez :) (n-o povestesc, pentru că e atît de mişto încît o
şi văd realizată de vreun şmecher). Aş putea să fac o emisiune TV, dar la radio
mi-ar plăcea să inventez rubrici faine, nu emisiuni lungi şi plicticoase.
Oricum, prefer să scriu
Doi studenţi vorbind despre opera unui scriitor român
contemporan. Unul dintre ei citeşte cartea unui autor şi tocmai îi spune
colegului că nu ştie dacă o s-o mai prezinte la seminar, pentru că n-a prins
ideea. Răspunsul vine prompt: fă un interviu cu autorul, te va lămuri sau măcar
vei afla alte lucruri interesante. Acum, sincer, nu ştiu dacă am auzit
discuţia. Poate fi şi inventată. Ce vreau să spun: există, cel puţin printre
jurnaliştii de cotidian, ideea că e mai simplu să faci un interviu cu autorul
decît să scrii despre cărţile lui. Crezi că interviul poate masca uneori
neputinţa de a scrie o cronică despre o anumită carte?
Categoric, ca cititor prefer interviurile, chiar dacă am
făcut mult mai multe cronici decît interviuri. Citesc tot mai rar presa
culturală (iar critică literară nu mai citesc de vreo 2 ani, bine, citesc
cronicile despre cărţile mele şi ale lui frate-meu, mă mai uit peste unele
cronici scrise de prieteni sau despre cărţile lor..., dar astea-s excepţii,
nu?) şi tot mai multe interviuri. Nu ştiu dacă interviurile clarifică lucrurile
în sens didactic, pentru că am cunoscut scriitori foarte buni care nu au habar
de teoria literaturii, sînt scriitori înnăscuţi şi nu au nevoie de scheme
pentru a scrie, dar multe interviuri sînt delicioase. Citesc şi văd multe
interviuri, de plăcere.
Fără discuţie, de la om la om, de la invitat la invitat,
modalităţile de abordare diferă. Totuşi, ca linie, îţi place să laşi
întrebările capcană/grele în puncte moarte (dacă da, cum le negociezi?) sau le
plasezi la început/sfîrşit? Ce libertăţi îi permiţi omului din faţa ta?
Nu am întrebări capcană. Libertatea ori e, ori nu e (cam ca
dragostea); eu sînt un om liber şi nu înţeleg cum se poate trăi altfel. Îmi
plac oamenii liberi, tineri, frumoşi, puternici, talentaţi, odihniţi şi cu
iniţiative..., dar, din păcate, oamenii îmbătrînesc, se îngraşă, slăbesc,
obosesc foarte tare, pentru că muncesc foarte mult şi pentru puţini bani, iar
cînd ajung seara „acasă“ beau şi se ceartă, se culcă supăraţi, iar cînd îi
trezeşte deşteptătorul trebuie să plece la serviciu, pentru că trebuie să-şi
plătească chiria, întreţinerea ş.a.m.d. Nu-mi plac cei care fac
interviuri-tenis, în care se simt „egali“ cu cei pe care-i intervievează, eu
prefer să-l las pe interlocutor să conducă, îl mai provoc, îi trezesc amintiri,
îl pun în situaţii diferite, dar îi las lui busola.
Titlul se negociază?
Da, normal, titlul trebuie să-mi placă şi mie, şi celuilalt,
titlul este foarte important – şi la un interviu, şi la o poezie, şi la o
carte, şi la o ţară, şi la un om, numele înseamnă foarte mult pentru mine
Eşti un profesionist al interviurilor şi n-o spun din
complezenţă. Există francheţe, vigoare, consistenţă, dinamism şi perspicacitate
în textele tale. Încerci să te identifici cu cel din faţa ta sau laşi
„momentul“ să decidă tonul discuţiei? Cît de important e tonul într-un interviu
faţă-n faţă?
Am avut la Universitatea „Ion Creangă“ din Chişinău un curs
de analiză a textului care n-a mai existat nici pînă la mine, nici după ce am
venit la doctorat la Bucureşti. Eram un fel de „ăla care pune întrebările“ –
atunci am învăţat că, dacă nu-l laşi pe om să se exprime liber sută la sută,
n-o să iasă ceva foarte bun. Într-un interviu cel care întreabă trebuie să fie
ca un arbitru bun – să nu se simtă pe teren, dar meciul să fie spectaculos şi
din cauza asta, în faţă trebuie să fie cel care se exprimă, nu spectatorul
(oricît de activ şi „la serviciu“ ar fi el). Acum, în epoca Internetului, poţi
să faci un interviu faţă în faţă doar de plăcere. Şi cel care întreabă, şi cel
care răspunde la întrebări pot să prefere în orice moment un interviu scris. Şi
tonul e dictat de cel care răspunde. Îmi amintesc că atunci cînd făceam
interviul cu Mircea Cărtărescu, la Motoare, era un vînt foarte mare, care ne
lua foile de pe masă, iar Cărtărescu povestea fără să ia în seamă asta, avea un
ton cald şi concentrat, ţinînd hîrtiile cu mîna. Da, îmi amintesc foarte multe
faze din interviurile faţă în faţă...
Crezi că interviul poate deveni un obiect de studiu inclusiv
în şcoală? Crezi că, la un anumit moment, cărţilor de interviuri li se va
recunoaşte nu doar plus valoarea informativă, ci şi valoarea intrinsecă?
Păi „interviul“ se studiază în şcoli, cel puţin în şcolile
în care am învăţat eu. Oricum, cărţile de interviuri sînt mult mai importante
decît se crede.
Ţi s-a întîmplat să ţi se ceară bani pentru un interviu?
Fireşte, e greu de crezut, dar nu crezi că, dacă scriitorii ar beneficia de
agenţi literari, ar trebui să se negocieze şi interviurile?
Cred că scriitorul (şi artistul în general) trebuie să
hotărască singur dacă acordă sau nu un interviu; sper să nu ajungem în situaţia
în care un scriitor să vrea să vorbească despre noua lui carte cu tine, iar
agentul lui literar să-i interzică – Doamne fere! La scriitori încă nu e o
problemă, dar cîntăreţii nu-şi mai aparţin în totalitate. Am vorbit cu Pavel Stratan
să facem un interviu pentru o revistă de muzică, omul a zis că rezolvăm, dar,
totuşi, trebuie să întreb şi impresarul... N-am mai făcut interviul – şi nu din
cauza mea sau a artistului, mi se pare jignitor să accepţi interviul, dar
impresarul să-ţi interzică să vorbeşti cu cineva.
Nu, nu mi-a cerut nimeni bani pentru un interviu şi nici eu
nu voi cere vreodată bani pentru un interviu, nici dacă voi primi Premiul Nobel
pentru Pace. Fac interviuri doar de plăcere, chiar şi atunci cînd trebuie să
pregătesc un interviu pentru revista la care lucrez şi n-aş fi făcut acel
interviu pentru Tiuk!. Fac revista Tiuk! de plăcere, k-aşa am eu kef, nu am
salariu, nu avem onorarii şi, deocamdată, Tiuk! a rezistat în faţa ochiului
dracului, deşi recunosc că n-a fost foarte uşor.
Primul număr este datat iarna 2001-2002. Cît timp a durat
pregătirea primului număr?
Tiuk! a avut o naştere lungă, asta cam aşa e. N-am vrut să
mă grăbesc, am vrut un singur lucru de la Tiuk! – să fiu mîndru de el, nu
atunci, la lansare, ci oricînd; de exemplu, peste zece ani, adică acum
(aproape). La asta m-am gîndit: să-mi placă Tiuk! din toate punctele de vedere.
Şi acum, cînd deschid primul număr Tiuk!, mă bucur de cum arată, ce conţine,
cine scrie şi cum scrie, e ceva supertare, frate
Te gîndeai de mult timp la o revistă a ta? Cum a venit
titlul?
M-am gîndit la o revistă a mea cînd eram la doctorat, la
Bucureşti. Scriam la multe reviste, aveam multe rubrici permanente, lucrasem la
reviste, ştiam cum se face o revistă, dar nu mă mulţumea nici o revistă de
cultură, nici din R. Moldova, de unde veneam, nici în România, unde aterizasem.
Voiam să fac o revistă pe care s-o citesc de la început la sfîrşit, nu pe
sărite, de la sfîrşit la început, aşa cum citesc eu revistele (aşa cum voi citi
cu siguranţă acest număr al Observatorului cultural!). M-am gîndit din prima că
va fi o revistă web, nu una hîrtioasă, m-am gîndit şi la titlu, voiam ceva
scurt, uşor de ţinut minte, dar şi plin de conţinut, titlu care să ascundă o
filozofie, să suporte mai multe dezlegări, să incite. Îmi plăcea mult Harms, pe
care-l descoperisem abia atunci, pentru că în URSS nu se ştia nimic de Daniil
Harms, mort prin înfometare într-un lagăr comunist, îţi dai seama... Proza lui,
Tiuk, se potrivea perfect pentru motto, iar denumirea – pentru numele revistei
la care visam, cuvîntul „tiuk“ însemnînd ce auzi cînd are loc o lovitură,
sunetul acţiunii sau, în cel mai rău caz, sunetul de după acţiune.
Aveam un
computer, dar Internetul era o rara avis atunci, totuşi, aşa că ideea cu
revista a mocnit cîţiva ani, ceea ce a fost perfect, pentru că am gîndit în
detalii structura, rubricile permanente, oamenii care să scrie, ce să scrie,
redacţia şi restul, nu doar pentru primul număr, ci pentru Tiuk! în general.
Dar ideea a prins contur abia după ce am ajuns la Braşov, unde m-am întîlnit cu
Viorel Ciama, care vedea unde public şi în ce cercuri mă învîrt, şi m-a
întrebat pur şi simplu, aşa, după o zi de muncă, la o bere: „Dar de ce nu-ţi
faci o revistă?“. L-am întrebat dacă m-ar putea ajuta ca web master, omul chiar
se pricepe la d-astea, iar atunci era doctor (la propriu, de altfel) în
computere, nu existau secrete pentru el, i-a fost greu inclusiv lui să ţină
pasul cu ce făcea el atunci:). Aşa a apărut Tiuk!, după o şedinţă de redacţie la
mine în garsonieră, pe strada Molidului, de sub Tîmpa, în cartierul cu urşi, în
Răcădăul dintre Carpaţi. Ţin minte perfect acea întîlnire prietenească şi în
acelaşi timp atît de serioasă, mai era frate-meu, Nicoleta Cliveţ, Viorel şi
Carmina. Între timp, Nicoleta s-a îndepărtat de literatură, din păcate, iar
Viorel nu mai are timp şi chef de artă pentru artă, ceilalţi patru (pentru că
Dan Perjovschi deja era cu noi, deşi era prin America atunci) sîntem şi acum pe
baricadele Tiuk!.
Cum a fost cu Perjo, cu Viorel?
Viorel a devenit, pe loc, web master-ul revistei, iar eu
eram responsabil cu materialele, dar mi-am dat seama că avem nevoie şi de un
grafician şi fiindcă Dan Perjovschi este graficianul şi pictorul, şi
desenatorul meu preferat, l-am întrebat dacă nu vrea să ne ajute şi aşa am
devenit trei. Apropo de Perjo, pereţii camerei mele de la cămin erau plini de
Dan Perjovschi, de aici ieşind întîmplări haioase de tot. Din cînd în cînd ni
se mai lua lumina (Sălăjan, mînca-ţi-aş) şi atunci ne mai luam (şi noi…) cîte o
bere, uneori, o vodcă, ieşea şi cîte un chef monstru. Doru, colegul meu de
cameră, se cam îmbătase (de fapt, el mereu se îmbăta ultimul), sta pe-un scaun
cu privirea undeva-n univers şi nu mai avea cuvinte, nu zicea nimic, intrase în
cameră o gagică care îl sufoca cu iubirea ei, la un moment dat mi-am dat seama
că aia se joacă cu pletele lui (Doru fiind rocker „bătrîn“), cînd s-a prins şi
el, s-a revoltat foarte tare şi tot ce-a putut zice a fost: „Du-te-n Dan
Perjovschi!“, arătînd cu degetul lui lung spre peretele de deasupra patului
meu. Apoi ni s-au alăturat ceilalţi prieteni, tot atît de folositori,
Alexandru, care a venit cu idei originale, majoritatea realizate pe loc, cel
mai important proiect al său de la Tiuk! fiind, evident, „CenaKLU KLU“, pe care
îl conduce nu numai la revistă, dar şi-n viaţă, acesta avînd loc şi la Casa
Tranzit (Cluj), şi-n Sălăjan (Bucureşti), şi în klubul lu’ Serîi (Chişinău), şi
pe lîngă Odessa... Şi acum, acasă, în Răcădău, am „tablouri“ perjovschiene, dar
şi mult Tara.
Din momentul în care maşinăria a fost pusă în mişcare,
varianta on-line a rămas singura opţiune decisivă? De cîte ori v-aţi pornit
spre tipar şi calculele v-au întors din drum?
Da, Internetul e singura opţiune Tiuk!, de la nr. 1 la nr.
24, la care lucrez acum. Am avut cîteva propuneri ca s-o facem de
hîrt(ruş)i(n)e, dar de ce să ne batem joc pe ce facem de plăcere? Doar pentru a
fi şi utilă pe la bucătărie şi W.C.? Deocamdată am rezistat, nu ne-a pierit
cheful, deşi n-a fost uşor deloc, la un moment dat atinsesem o limită nervoasă,
credeam că voi ceda... De fapt, mi-ar plăcea ca Tiuk! să apară şi pe hîrtie,
dar în formă de antologii. M-am gîndit că cel mai bine ar merge proza şi am
adunat o supercarte de proză Tiuk!, credeam c-o să se bată editurile pe ea, dar
o am şi acum... la sertar. Ar ieşi o antologie la fel de bună de eseu, una de
poezie, una de interviuri, ar ieşi supercărţi din rubricile cu interviurile cu
supravieţuitorii foametei de după cel de-al Doilea Război Mondial, cu veteranii
războiului din Afganistan, ar ieşi multe cărţi importante, dar încă muncesc în
alte locuri pentru a-mi plăti întreţinerea, Tiuk! rămînînd ca o iubită oarecum
secretă, despre care nu ştie nimeni, numai tot satul, dar care rămîne atît de
dulce, la fel ca-n prima zi...
Ce aduce nou Tiuk! faţă de celelalte reviste electronice pe
care ştiu că le-ai „parcurs“?
Chiar dacă s-ar putea să nu mă crezi, nu ne-am propus să
aducem cu orice preţ ceva nou, deşi asta, inevitabil, (ni) se întîmplă, şi
datorită echipei care s-a adunat la Tiuk!. Internetul ne dă foarte multă
libertate, calitate şi stare pe care o folosim sută la sută, asta poate pentru
că şi ei, acestei libertăţi, îi place cu noi. Pe lîngă calitate şi hedonism,
diversitatea speciilor şi a domeniilor – interesîndu-ne tot ce e interesant, nu
numai din literatură şi nici măcar nu numai din cultură –, avem rubrici de
istorie recentă („Afganeţ“ de Alexandru şi „Foametiuk“ de Alexei Vakulovski,
interviuri cu supravieţuitorii foametei de după cel de-al Doilea Război Mondial
şi cu veteranii din războiul din Afganistan, „Pagini basarabene“), de istorie
politică (portrete de securişti – „Pişa-ne-am pă mormîntul lor“ de Marius
Oprea, care şi-a făcut doctoratul pe această temă şi ştie), de atitudine
(„Antiteze“ de L.I. Stoiciu, „E vremea să te laşi de scris“ de al. vklvsk),
existenţiale pă bune, deci de viaţă, cum sînt „Scrisoriuci pă bune“, un cenaclu
altfel rău de tot – „CenaKLU KLU“ –, editorialul, la care am renunţat între
timp, în fiecare număr era un nou antimanifest, „anketiuk“, ancheta revistei,
care adună oameni foarte interesanţi şi foarte diferiţi, „tiuKestionare“…
Dintre rubricile „de cultură“, aş menţiona „My 3“, care are 3 trepte,
cuprinzînd trei tipuri de scriitori: 1. foarte cunoscuţi, cum sînt Florin Iaru,
Matra Petreu, Liviu Ioan Stoiciu (antologie, interviu inedit, fotografii, texte
noi, eseu despre, jurnal…), 2. tineri, însă deja „afirmaţi“, cum sînt Ştefan
Baştovoi, Iulian Fruntaşu, Constantin Acosmei (antologie, texte noi, eseu
despre) şi 3. foarte tineri şi foarte buni, ca Nicoleta Esinencu, Mihnea
Blidariu, George Mureşan...
E greu fără bani, dar e şi frumos de amorul artei.
Sîntem (mereu) acolo şi vom fi acolo atîta timp cît vom avea
chef – n-avem şefi (nici funcţii: la noi nu există un red.-şef, dir., manager
general etc.), nu luăm bani de la nimeni şi nu dăm bani nimănui, nu ne e frică
de nimic fiindcă n-avem ce pierde, ca proletarii, nu ne interesează părerea
unora şi ne interesează mult de tot părerea altora, facem ce ne place şi ne
place că deja au intrat atîţia oameni pe site-ul nostru (www.tiuk.reea.net),
fără o reclamă deosebită, site găzduit, susţinut şi refăcut la faţă ca design
de profesioniştii de la ree.net, cărora le mulţumim de oriunde ne-am afla,
oriunde s-ar afla acum Dan Maşca şi echipa lui minunată.
Periodicitatea „trimestrială“ e pur şi simplu un „semn
distinctiv“ sau şi o garanţie a unui nr. mai atractiv? Ce şanse există ca
revista să „parvină“ publicului şi pe suportul clasic, hîrtia?
Revista apare o dată pe anotimp: nu ne grăbim nicăieri şi ne
facem treaba cît mai bine, aşa, ca să ne placă şi nouă. O dată pe anotimp, timp
în care cititorii au ce citi: am scos, pe hîrtie, un exemplar unic, numai
pentru noi, al primului număr – e enorm!, apoi revista rămîne la locul ei,
Internetul permite asta, aşa cum îţi permite şi o sumedenie de alte chestii de
care ne putem folosi. Dacă vrem.
Ce „pregăteşte“ echipa redacţională pentru următoarele
apariţii?
Abia ne-am schimbat designul, datorită reea.net, şi odată cu
asta au intervenit şi cîteva schimbări evidente. Pregătim şi alte lucruri
interesante, despre care însă nu povestim dinainte; de la număr la număr apar
rubrici noi sau dispar rubrici mai vechi, cum au fost chiar şi „CenaKLU KLU“,
„Pagini basarabene“, „turist in romania“ sau „Homo sapiens“... Apar rubrici şi
la cererea cititorilor, cum sînt, de exemplu, „Iepurii nu mor“ de Ştefan
Baştovoi sau Ierodiacon Savatie, „Letopizdeţele“ lui Sandu, traduceri dintr-a
noastră într-a voastră sau invers...
Acum, o revistă web nu mai e o curiozitate, ba chiar devine
o opţiune de criză. Bănuiesc că la început lucrurile păreau mai puţin clare...
În legătură cu asta pot să-ţi povestesc, pe scurt, două
întîmplări care mie îmi sînt dragi. Înainte de a apărea primul număr, le-am
scris (tot prin Internet, iată) contrafortiştilor că pregătesc o revistă online
ş.a.m.d., la care ei m-au întrebat: „Dar unde o să apară, la Bucureşti sau la
Braşov?“, ceea ce, mai apoi, m-au întrebat şi alţii, de exemplu, Radu Andriescu
scrie chiar în Tiuk! că scrie pentru o revistă online din Braşov, iar cînd i-am
spus lui Nicolae Manolescu că a apărut primul număr, în care avea un text
foarte fain, mi-a zis să-i aduc şi lui un exemplar. Foarte mulţi şi acum, după
atîţia ani de Tiuk!, îmi „mulţumesc pentru revistă“ atunci cînd îi anunţ de
apariţia unui nou număr, unde citez şi ceva din cuprins...
Diversitatea şi dinamica deosebite mi se par două dintre
atuurile revistei. Nu vă opriţi la literatură, deschideţi uşile tuturor (pe
luciat am regăsit-o la voi cu proză, spre exemplu) şi, cel mai important, nu
daţi semne de oboseală. Care este secretul?
Nu m-a interesat din ce „generaţie“ face sau nu parte
persoana/personalitatea care am vrut să fie cu noi, dacă are 17 sau 69 de ani,
dacă e cel mai tare sau încă n-a auzit nimeni de el, important e că ştiu eu că
e vorba de cineva care scrie excepţional. M-a interesat în primul rînd omul,
care, iată, „sfinţeşte“ şi locul virtual, de pe Internet, „din aer“. Dar mai
sînt mulţi oameni pe care îi aşteptăm la Tiuk!, foarte mulţi, unii habar n-au
ce buni sînt!
Interviu realizat de un cristian
Mihail Vakulovski este autorul volumelor Nemuritor în păpuşoi (poezie), Ed. Arc,
Chişinău, 1997 (ediţia a II-a: Ed. Vinea, Bucureşti, 2006); Nicolae Manolescu
(monografie), Editura Aula, Braşov, 2000; Caiet cu zmei de care n-am mai
ridicat niciodată nici măcar în copilărie, Biblioteca de Poezie, Bucureşti,
2002; TU (poezie), împreună cu Alexandru Vakulovski, Biblioteca de Poezie,
2002; Tatuaje (poezie), Ed. Vinea, Bucureşti, 2003; Holocaustul evreilor români
(Din mărturiile supravieţuitorilor) (Ed. Polirom, Iaşi, 2004); ODADA (poezie,
Ed. Vinea, Bucureşti, 2004); Piatra lui Sisif sub limba lui Demostene (poezie,
Ed. Pontica, Bucureşti, 2005). Traducător din literatura rusă (Vladimir
Vysotski, Bulat Okudjava, Daniil Harms, Marina Vlady, Victor Erofeyev, Vladimir
Sorokin, Fraţii Presniakov, Nicoleta Esinencu, texte din muzica rock etc.).
Doctor în Filologie (Universitatea din Bucureşti, 2002).
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters