OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Chip de foc
de Marius von Mayenburg; traducere de Victor SCORADET
Regia: Felix Alexa
Scenografia: Diana Ruxandra Ion
Muzica: Ada MILEA
Distributia:
Adriana Trandafir
Marius Manole
Antoaneta Zaharia
Liviu Timus
Pavel Bartos


Trebuie sa incep prin a-mi exprima surprinderea fata de alegerea unui text atit de fundamental diferit fata de cele din ultimele tale montari. Sa ne asteptam la o schimbare de stil?

Nu-mi place sa fiu catalogat intr-un fel anume. Eu am „sarit“ intotdeauna de la o zona dramaturgica la alta. Primul meu spectacol a fost Pe cheiul de vest de Bernard Marie Koltes, un text foarte nou la vremea aceea si surprinzator pentru toata lumea. Apoi am oscilat intre texte clasice si texte contemporane. Iata ca, dupa o perioada in care am montat mai mult piese clasice, foarte importante si cunoscute, din dramaturgia romaneasca (Caragiale) sau cea universala (Shakespeare sau Marivaux), m-am reintors la un text contemporan. Asa ca, nu este o noutate pentru genul meu de repertoriu, ci o oscilatie normala, necesara si benefica intre clasic si contemporan. Cred insa ca reprezinta un moment important, fiind vorba de un text foarte special. Pe linga faptul ca este foarte moderna ca scriitura, aproape cinematografica, ca mod de a prezenta situatiile si personajele, piesa aceasta vorbeste despre descompunerea, continua dezagregare care are loc in spatele fatadelor aparent luminoase. Familia, societatea se conduc aparent dupa reguli bine scrise si bine stabilite, dar inlauntrul lor, la nivel profund, uman, se petrec lucruri explozive, care tin de rostul pe care omul contemporan si, mai ales, tinerii din ziua de azi incearca sa si-l gaseasca in lume.

Intrebarea mea se referea la faptul ca universul piesei este socant si violent, iar montarile tale indicau o atractie pentru un alt gen de texte.

Nu, te contrazic, chiar foarte tare. Sint foarte atras de violenta care semnifica ceva. Numai ca am incercat, atunci cind violenta era evidenta in scriitura, sa nu se manifeste direct si in spectacolele mele. Intotdeauna m-a atras insa, in teatru, amestecul dintre violenta si poezie. Iar textul lui Mayenburg, ca si cel al lui Koltes, de altfel, contine aceasta combinatie exploziva. Violenta, in formele ei explicite, este atit de prezenta pe micile noastre ecrane in fiecare zi, in fiecare emisiune sau film, incit a ajuns sa nu ne mai impresioneze aproape, a devenit un fapt comun. Cred ca adevarata violenta din societatea contemporana este cea ascunsa, despre care nu vorbim, care rabufneste in adincul sufletului nostru si tine mai mult de psihic si de manifestarile sensibilitatii. Despre ea vorbeste Mayenburg si imi place si mie sa o descopar. Violenta in teatru este interesanta in formele ei mai subtile, mai rafinate. Prefer un supliciu chinezesc unei ghilotine europene, in care condamnatul este omorit incet-incet, sufocat cu straturi succesive de batiste parfumate.

Desi a fost scris doar cu citiva ani in urma, textul este deja celebru prin montarile din toata lumea. Accentul in spectacolul tau se pare ca va fi pus pe poezia violentei.

Asta am incercat cu echipa de actori, cu care m-am inteles foarte bine. E o zona greu de descifrat, aparent familiara, care deschide cumva o bresa in familia tipica, in care exista un sot, o sotie, doi copii. Totul functioneaza aparent normal, fara nici un fel de exces, dar undeva, dedesubt, roade viermele incomunicarii. Ruptura intre generatii este foarte puternica la Mayenburg, ca de altfel si in societatea romaneasca de azi. De aceea cred ca piesa va avea impact si la noi. Noua generatie nu mai are nimic din trecutul Romaniei de dinainte de 1989 si vrea sa preia locul pe care, intr-un fel, il si merita, cit mai repede, cit mai agresiv. Este un paradox aici. Cu cit comunicam mai bine pe Internet, la nivel european, global, computerizat, cu atit comunicarea profunda, sufleteasca dintre oameni se distruge, sentimentele si senzatiile devin mai golite de sens.

Pentru mine, piesa lui Mayenburg despre asta vorbeste. Kurt, personajul care da titlul piesei Chip de foc, este un baiat care, aparent, poate fi considerat anormal, piroman chiar, dar el este de fapt singurul care incearca, in aceasta lume teleghidata care il inconjoara, sa revina la sursele initiale ale umanitatii, la relatiile puternice, ancestrale. Intr-o familie in care tatal citeste ziarul de dimineata pina seara, iar mama isi duce existenta banala intre patul in care doarme seara si bucatarie, el incearca sa-si „rapeasca“ sora din aceasta lume a descompunerii si sa o traga alaturi de el, intr-o lume a focului, vazut ca un element nu numai purificator, ci si distrugator al unei ordini cu care el nu este de acord. Distrugerea inseamna, de fapt, recladirea unei lumi noi care, paradoxal, desi este creata prin violenta, este bazata pe candoare si puritate. Cred ca, in esenta, aceasta piesa demonstreaza ca lumea normala devine din ce in ce mai banala si mai lipsita de sens, iar nebunia si anormalitatea din noi ajung sa fie singurul element de la care poate fi creata o noua senzatie de viata.

Cum au reactionat actorii citind acest text?

Lui Marius Manole si Antoanetei Zaharia le-a placut foarte mult, de la inceput. Stiu ca Adriana Trandafir a avut niste retineri, initial. Si aici e o diferenta de perceptie intre generatii. Textul e socant si la lectura si, prin forma in care a fost scris, scenele scurte par secvente cinematografice. Apoi, intrind incet-incet in acest univers, de care aproape ca ne e frica si noua, regizor si actori, pentru ca seamana prea mult cu viata noastra, pe care nu avem curajul sa o vedem asa cum e de fapt, lucrul la acest spectacol a devenit un fel de exorcism personal. Important este ca am parcurs impreuna etapele de lucru, cautarile prin toate cotloanele piesei. Eu tin foarte mult ca un spectacol sa fie produsul unei echipe. Si ma bucur ca a existat foarte multa disponibilitate – si umana, si profesionala – din partea tuturor la crearea acestui spectacol. Pentru mine, e un spectacol foarte important si datorita echipei minunate cu care am lucrat, si pentru ca lucrez pentru prima data la Odeon, un teatru special in peisajul teatral bucurestean. Nu cred ca as fi putut monta Chip de foc in alta parte.

Ce impact crezi ca va avea acest spectacol asupra publicului?

Probabil ca publicul va reactiona foarte puternic si diferit. Nu vreau sa fac un fel de segregatie pe virste, dar cred ca este, in special, un spectacol care se adreseaza unui public tinar, care se va identifica, intr-un fel, cu multe dintre revoltele adolescentilor din piesa. In acelasi timp, este un spectacol care ii va marca pe adulti si, poate, atunci cind se vor duce acasa, daca au copii, se vor gindi putin altfel la abordarea relatiei dintre ei si copii, care, in viata cotidiana, risca sa devina tot mai stupida si excesiv de normata. Casatoria, celelalte relatii fundamentale din viata noastra au ajuns sa para ca nu pot exista decit intr-un anumit fel. La un moment dat, normele trebuie aruncate in aer – sau arse, incendiate, cum spune personajul principal. Cred ca un spectator care vine si vede Chip de foc ar trebui sa plece, dupa spectacol, macar cu o particica din sufletul, din creierul lui, incinerata. Asta mi-as dori.